marți, 7 februarie 2012

Libertate

In zilele ei bune, s-ar fi putut spune despre ea ca este o fata vesela. Insa ea era indiferenta. Nu i-ar fi pasat nici macar daca ceilalti spun ceva despre ea. Era obisnuita cu lumea comentand in jurul ei si stia bine ca nu are rost sa asculte toate acele lucruri. Era obisnuita sa fie independenta si sa nu simta nimic pentru nimeni. Avusese parte de experiente neplacute cu oameni care nici nu meritau sa fie oameni, insa nu se simtea o victima, din contra, fusese destul de puternica incat sa treaca peste ele. Se simtea cel mai bine singura si avea tendinta de a-i tine la distanta pe ceilalti.
In zilele ei mai putin bune, s-ar fi putut spune despre ea ca... nu exista. Desi era plina de viata, nu putea simti nimic. Ii era greu sa ii convinga pe ceilalti sa faca lucruri frumoase impreuna, asa ca se refugia singura in camera ei. Nu era obisnuita sa arate altora suferinta ei, asa ca nu se infatisa celorlalti. Isi ineca amarul in alcool sau plans si il cupla cu depresiile. Nici insomnia nu ii era straina si de multe ori se refugia in munca pentru a-si gasi un fel de scuza. Nu ii trebuia neaparat, nu avea nevoie sa se justifice nimanui. Dar nu voia sa ramana descoperita.
Intr-o zi, l-a cunoscut pe el. Nimic special, un „el” ca multi altii pe care ii cunoscuse pana atunci. Un „el” care nu impresiona pe nimeni si nu atragea prin ceva evident. Un „el” timid si tacut, care nu spunea prea multe, dar isi calcula cuvintele. Un „el” care necesita multa rabdare, rabdare pe care ea nu o avea. Un „el” care, desi nu incanta cu nimic, o atragea intr-un fel aparte. De atunci trecuse ceva timp. Aflasera multe unul despre altul si chiar daca existau discrepante, le rezolvau rapid, fara prea multe probleme.
Acel „el” s-a transformat, in timp. Nu s-a schimbat in nici un fel, era acelasi, ba chiar o dezamagise cumva pentru ca ea si-l imaginase putin altfel la inceput. Dar utilitatea lui i-a ramas ascunsa pana cand, intr-o zi, a avut o revelatie. Prezenta lui o ajutase sa simta din nou. Sa se bucure de viata din nou. Era ca si cum el deschisese o usa pe care ea nu o putea deschide. Acum avea in fata toate posibilitatile.
Ar fi alergat, ar fi tipat, s-ar fi bucurat, ar fi plans si ar fi ras in acelasi timp. Ar fi stat in ninsoare si s-ar fi intins pe iarba. Ar fi ascultat muzica ce rasuna atat de clar in capul ei si ar fi visat culori. Ar fi zburat si s-ar fi aruncat in ocean, gata sa inoate alaturi de delfini. Ar fi alergat inapoi acasa, pe dealurile pe care copilarise, gata sa se arunce din nou la vale, sa se loveasca si sa rada ca un copil, inconjurata de albinele naive care, atrase de parfumul ei, credeau ca era o floare si ramaneau dezamagite. Ar fi revenit la toate lucrurile care o faceau sa zambeasca si sa se bucure de viata.
Era fericita, asa cum nu mai fusese de mult. Nu stia daca trebuia sa ii atribuie lui meritul, pana la urma el nu facuse nimic special. Doar fusese acolo. Dar in fond, poate ca asta era tot ce conta – sa fie in preajma. Cu siguranta, nu ar fi fost o calatorie usoara inapoi la toate acele lucruri care o faceau fericita. Dar cateva zgarieturi si vanatai sunt un pret mic pentru o asemenea calatorie. Si chiar daca nu stia ce conteaza mai mult – destinatia sau compania – stia ca in sfarsit se poate bucura de ceva ce ii lipsise mult timp: libertate.

8 comentarii:

  1. Frumoasă povestioara! Chiar m-a surprins, mi-a amintit de o amică care trecuse cam prin aceleași stări. Și numai așa, la un moment dat, s-a năzărit un „el” care i-a zdruncinat drumul și care a scos-o la lumină.

    RăspundețiȘtergere