Visare

Diminetile vesele in care incepea o noua zi insorita se succedau de mult timp in viata ei. Nici nu mai stia de cand nu mai vazuse o zi ploioasa sau un nor urat pe cer. Despre furtuni sau zapada nici nu putea fi vorba. Ba chiar isi inchipuia ca poate controla vremea si zilele astfel incat in viata ei sa fie numai soare si norisori pufosi. Si de ce nu, sa aduca si altora zambetul pe buze asa cum zambea si ea in bataia calda a razelor soarelui.

Se trezea in fiecare dimineata, deschidea larg fereastra si zambea soarelui asa cum ii zambea si el ei. Se imbratisa cu razele lui si se invelea cu adierea vantului. Isi trimitea gandurile catre norisorii pufosi, ca ei sa le poarte mai departe spre stelele despre care stia ca implinesc dorintele oamenilor. Urca pe scari imaginare pana la soare ca sa il sarute si sa ii multumeasca pentru ca era in fiecare zi in viata ei, iar apoi cobora pe cate un curcubeu catre o pajiste intinsa plina de flori si povestile lor. Le asculta povestile si apoi le spunea povestea ei, iar ele ii ofereau cate o floare din fiecare, impletindu-i o coronita pe care ea o purta mandra pe cap precum o printesa purtand diadema ei.

Cand iesea din casa, parca plutea, pasind pe iarba moale, printre flori si pomi, oprindu-se din cand in cand sa culeaga cate o fructa dulce sau sa asculte cate o pasare cantand pentru ea. Un caine, un iepure si un arici o insoteau pretutindeni, iar cand obosea, se aseza pe iarba si ii imbratisa pe fiecare duios. Povesteau ore intregi despre minunatiile pe care le vazusera, promitandu-si ca vor fi mereu tovarasi de drum prin lumea aceea fermecata. Iar toti cei care ii vedeau impreuna se opreau si zambeau, admirand prietenia si veselia lor.

Casa ei era pe culmea unui deal, inconjurata de o livada cu toate felurile de pomi. In curte avea cate o casuta mai mica pentru fiecare dintre prietenii ei, iar pe acoperis isi aveau cuibul  doua berze si puii lor. In casa avea un ceas mare si vechi care o trezea in fiecare dimineata si cateva carti vechi pe care praful si paianjenii desenau tablouri diverse. Din spatele casei izvora un parau care se oprea intr-un lac, la poalele dealului, dar nu inainte de a trece pe la o moara unde oamenii din tot tinutul veneau sa macine cereale. In jurul lacului, o padure vasta adapostea animale de tot soiul. Era un loc plin de viata si de veselie, asa cum isi dorea ea sa fie.

Dar in fiecare seara, la apus, veselia fetei lua sfarsit. Iubitul ei soare se ascundea in spatele dealului si intunericul cuprindea tot tinutul. Stelele care indeplineau dorinte si luna rece si alba ii luau locul, dar lumina lor nu era de ajuns pentru ea. Animalele adormeau dupa lasarea intunericului, asa ca nu mai avea cu cine sa se plimbe si nici cine sa ii arate drumul. Din cand in cand, cate un licurici ii aducea cate o raza de lumina, dar zbura prea repede pentru ca ea sa il poata urmari.

Asa ca ea se vedea nevoita sa adoarma si ea, trista, cu dor de soare si de prietenii ei pe care trebuia sa ii paraseasca, lasandu-se purtata pe bratele somnului intr-o lume intunecata, fara prieteni, fara animale sau flori, fara stele sau soare, fara luna sau nori, ci doar cu intuneric si liniste deplina. O consola doar ceasul cel batran, care ii spunea ca va urma o noua zi in care sa se bucure din nou de toate acele lucruri frumoase. Si adormea atunci linistita, ascultandu-i ticaitul si numarand bataile pana la rasarit, cand avea sa inceapa o noua zi... o noua visare.