„Arata-mi ca vrei ce nu poti avea.” Fraza aceasta i se intiparise in minte de cand o auzise. Fata care o spusese lasase de mult locul acestei fraze, desi pana atunci ea ocupa toate gandurile lui. Ar fi vrut sa poata avea un raspuns pe masura, sa poata spune ceva, dar gandurile lui nu mai incercau sa iasa din capul lui, ci se adunau toate in jurul aceleeasi idei. Se intreba cum ar putea sa arate si totodata, de ce ar vrea ceva ce nu poate avea. Si oare merita sa vrea ceva ce nu putea avea?
Oamenii isi doresc ceea ce nu au. Motivele sunt diverse si interpretate in diverse moduri: progres, nevoie, lacomie, curiozitate, vanitate, intriga, competitie etc. Ce nu au oamenii nu le este mereu necesar sau util. Dar asta nu ii opreste sa isi doreasca acele lucruri si nici nu ii determina sa se razgandeasca. Iar cu cat apar mai multe obstacole si interdictii, cu atat isi vor dori mai mult.
Cand isi doresc alte persoane, situatia se schimba. Ii determina fie atractia fizica, fie egoismul, fie nevoia de un suflet pereche, fie curiozitatea pentru ceva nou, fie... pur si simplu vor sa afle daca sunt capabili de a avea langa ei acele persoane. Dar cu totii ar face cam aceleasi lucruri, indiferent de motive, pentru a demonstra ca isi doresc acea persoana. In vreme ce unii sunt sinceri si bine-intentionati, altii doar cred ca sunt bine-intentionati – si cum scopul scuza mijloacele – nu considera impetuos necesar sa mai fie sinceri.
El insa stia ca si-o doreste. Ca o cauta de mult, iar acum, ca a gasit-o, nu voia sa o piarda. Insa nu voia nici sa o sperie prin gesturi si cuvinte exagerate. Ar fi calculat fiecare cuvant sau gest, dar atunci s-ar fi straduit prea mult si ar fi pierdut esentialul. Ceea ce ii spusese il lasa si mai confuz. Ar fi inteles ca nu o poate avea, dar atunci de ce trebuia sa ii arate ca o vrea? Ar fi inteles si ca daca ii arata, ar fi putut fi impreuna... dar atunci de ce i-a mai spus ca nu o poate avea? Iar intrebarile acestea se succedau intr-un dans terifiant, in care isi raspundeau singure, dar raspunsurile lor nu puteau provoca decat alte intrebari, iar prezenta lor – atat a raspunsurilor, cat si a intrebarilor – nu putea aduce liniste. Totul devenea asurzitor, intr-un ritm rapid. Respiratia i se ingreunase, muschii i se incordasera si simtea ca ii plesneste capul. Nu mai era mult pana ar fi cedat.
Fix inainte de a ceda, deschise ochii. Fu surprins sa vada fereastra camerei lui prin care intra o lumina difuza. Iarna asternuse o imbracaminte de cristal peste tot afara: pe jos, pe ramurile copacilor, pe cladiri si acoperisuri... totul era inghetat. Privind toata acea liniste, rasufla usurat: fusese doar un vis urat. Ea nu i-ar fi spus asa ceva, nu avea cum, nu lui, nu atunci... nu, sigur nu se intamplase, isi repeta singur ca fusese doar un vis. Si reveni la vechile lui ganduri. Se intreba ce face ea in clipele acelea. Oare se gandea si ea la el? Si daca da, era de bine? Telefonul parea sa il indemne sa o sune, dar vocea lui ar fi pierit auzind-o pe a ei. Oricum nu avea ceva important de spus. Sa-i fi zis ca a visat-o? Ar fi ras, cum radea de obicei cand ii spunea cate o prostie si apoi il linistea. Dar acum era linistit, nu avea nevoie de asta. Avea nevoie doar de ea. Si ca de obicei, ea nu era acolo...
Peisajul de afara incepuse sa puna stapanire si pe el, in lipsa ei. La inceput, linistea se asternuse si in mintea lui, la fel ca in camera. Au urmat incet, cu pasi mici, frigul si gheata. Pareau ca sovaiesc putin, dar in cele din urma au gasit drumul. Nu le-ar fi fost prea greu caci el nu opunea rezistenta. Nici nu ar fi avut cum, se simtea singur si neputincios. Nu era normal, ar fi trebuit sa se descurce si singur, la urma urmei nu avea nevoie de ajutor. Dar uneori nu de ajutorul cuiva au oamenii nevoie, ci de simpla prezenta a acelei persoane. Acea prezenta poate fi tot ceea ce isi doreau, caci oamenii sunt fiinte sociale si simt in permanenta nevoia de a socializa.
Tacerea apasatoare trona solemn in camera. Ramas la pervaz, el privea gheata de afara cu ochi la fel de reci si goi. Ar fi ramas mult si bine asa daca nu l-ar fi trezit din visare ninsoarea. Fulgi mari incepusera sa cada rapid, iar caderea lor anima peisajul inghetat. La fel ca el, nici fulgii nu isi gaseau locul alaturi de ceva sau cineva. Gheata care imbraca totul nu le permitea sa se depuna, ei alunecand de pe suprafetele inghetate pana jos, pe pamant, unde ii astepta intinderea alba lasata de ninsorile din zilele trecute.
Gandul ca si ea l-ar putea astepta undeva il facu sa iasa grabit pe usa. Nu stia incotro se indreapta, dar avea toata ziua la dispozitie sa afle. Ninsoarea nu il descuraja, isi masura tacticos pasii in zapada alunecoasa si incerca sa nu striveasca fulgii care cadeau necontenit. Era bucuros de ideea ca la capatul acelui drum il astepta ea. Nu voia sa il imbratiseze sau sa il intrebe daca a fost greu drumul. Tot ce isi dorea de la ea era un simplu zambet.
Ceea ce isi doresc oamenii nu este neaparat ceea ce le trebuie. Nu este nici macar ceea ce pot obtine. Nu este ceva util, plin de sens sau valorificabil. Insa atunci cand oamenii isi doresc alti oameni, totul este util, pentru ca alti oameni pot face multe. Totul este plin de sens pentru ca alti oameni pot oferi un alt sens vietii, cu totul nou si chiar opus celui precedent. Totul este valorificabil pentru ca unii oameni sunt de nepretuit. Si chiar daca unele dorinte sunt imposibile, alti oameni le fac posibile.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu