Pictorul

In vremea cand oamenii inca erau atrasi de arta si frumos, un pictor isi castiga existenta vanzand ieftin tablouri in care infatisa diverse scene. Oameni veneau de la el din toate colturile pentru a-i spune cate o poveste pe care el sa o picteze, iar el realiza cate un tablou pentru fiecare, cerand in schimb doar strictul necesar pentru a trai si a picta. Iar oamenii ii apreciau operele care aratau intotdeauna asa cum isi doreau ei.

Scenele pe care le infatisa pictorul in fiecare tablou erau iubirea, viata, fericirea, ura, moartea, tristetea, binele si raul cu toate conflictele si legaturile dintre ele; intr-un cuvant, oamenii – si tot ceea ce insemnau ei. Picturile lui erau foarte frumoase, de multe ori parand ca prind viata in ochii si sufletele privitorilor.

Multi ii promisesera diverse averi pictorului, cerandu-i in schimb sa picteze doar pentru ei si numai ceea ce ii cereau. Pictorul le raspundea tuturor ca nu isi va lasa libertatea de a picta oamenii si ceea ce il lega de ei pentru un singur om si ideile lui. Si intotdeauna accepta ca plata doar ceea ce stia ca ii trebuie, refuzand restul. Multe femei ii declarasera iubirea, dar el le raspundea ca nu poate fi iubit, iar cei care ii iubeau munca nu aveau altceva de facut decat sa o admire si sa o ingrijeasca.

Era un singuratic ce nu se inconjura niciodata de prea multi oameni. Stia ca oamenii sunt rai si nu le putea acorda incredere. Atunci cand nu ii picta sau nu picta ce ii cereau ei, se portretiza singur uitandu-se spre orizont. In rest, picta diverse scene fara noima pentru multi, dar cu un inteles ascuns pentru el insusi.

Intr-o zi, un copil il intreba de ce se picteaza mereu singur uitandu-se spre cer. Zambind, pictorul ii raspunse ca in zare era toata speranta lui. Curios, copilul il intreba la ce spera. Insa pictorului ii disparuse zambetul de pe buze. Ii spuse copilului ca intr-o zi, cand va creste, va intelege. Si ii darui un tablou cu el uitandu-se in zare, astfel incat copilul sa nu uite ziua aceea si cuvintele pe care i le spusese pictorul.

Dupa ani si ani, copilul crescuse. Era acum un tanar prezentabil. Tabloul primit de la pictor il ajutase sa isi descopere si el inclinatia artistica. Devenise un pictor modest, necunoscut, dar care se bucura de apreciere din partea cunoscutilor si cativa chiar se ofereau sa ii cumpere tablourile. Pastra in atelier toate operele pe care nu le vanduse; de unele se atasase si nu voia sa le vanda iar pentru restul astepta cumparatori.

Odata, facand ordine in atelier, descoperise tabloul primit cu ani in urma de la pictor. Privindu-l, isi aminti cuvintele celui care i le daruise. Si privind cu atentie, observa o silueta umana in orizontul din tablou. Pana atunci crezuse ca e o raza de soare, caci era alba. Dar acum intelegea bine ca era vorba de un contur al unei fiinte umane. Si in clipa aceea, ii fuse clar ca speranta pictorului era ca intr-o zi va veni la el ceea ce cauta.

Incercand sa il gaseasca pentru a-i spune ce a inteles, a aflat despre pictor ca murise singur pictand un alt tablou despre care se spunea ca ar fi fost cel mai frumos dintre toate, dar ramasese incomplet. Infatisa jocuri de lumini si umbre, Soarele si Luna aruncandu-si sageti, stelele luminand asupra norilor care invaluiau totul in ceata, paduri care cresteau deasupra apei, campii intinse in varfuri de munti, rauri curgand prin cer si altele asemenatoare. Toate pareau impreunate, dar totodata atat de singure in sinea lor. Intr-un singur colt, panza ramasese alba, lipsindu-i ceva care sa desavarseasca tabloul. Cu toate acestea, era atat de frumos si de plin de viata, incat oricine il privea se trezea in mijlocul tuturor acelor lucruri aduse la viata.

Tanarul a realizat ca tot ceea ce isi dorise pictorul care isi lasase munca neterminata era sa nu fie privit ca un artist, ci ca un om. Isi dorea sa nu fie apreciat pentru munca lui, ci pentru cine era el, cu bune si cu rele. A trait doar prin munca lui, nu si prin fiinta lui. Si ar fi vrut doar sa fie salvat de aceea fiinta alba pe care o astepta, dar care nu mai venise. Asa ca tanarul s-a decis sa completeze tabloul, adaugand in coltul alb doi oameni care se imbratisau si se sarutau, privind toate acele lucruri. Iar atunci cand a terminat, toti cei care au privit tabloul au decis unanim ca asta ar fi vrut sa infatiseze si pictorul.

Numai ca pentru pictor, era prea tarziu. Plecase singur intr-o alta lume mai buna cu regretul ca nimeni nu l-a inteles cu adevarat asa cum si-a dorit, nici macar tanarul care, candva, copil curios fiind, aflase secretul lui...