Anotimpul Meu

Pe acoperişuri de şindrilă plutesc cu vântul în miez de noapte, numărând raze de lună şi sclipiri de stele printre găurile produse de timp şi vânt... E cald şi umed şi gândul îmi zboară la o noapte liniştită din India. Cerul îmi pare un sari în culoarea safirului, iar stelele-i sunt giuvaiere. În mijloc, Luna tronează ca o prinţesă în palatul ei de cristal. De jos, de prin grădini, parfumurile florale îmi ameţesc simţurile şi feeria mă poartă spre locuri noi, dar familiare...

Chiar dacă aş fi la zeci de lumi distanţă, tot în braţele tale m-aş simţi ca acasă. Eşti copilul liniştit al ploii şi parfumul dulce al verii, fulgul jucăuş de zăpadă şi briza răcoroasă a primăverii şi sub privirea ta aş creşte de zeci de ori mai mare şi mai puternic, dacă nu aş fi doar un biet pom aflat la mila vremii. Dar tu eşti blândă şi mângâierea ta voluptoasă mă ocroteşte şi mă desfată deopotrivă. Dacă ai trece doar din zare în zare, te-aş urma fără regrete peste mii şi mii de paşi, prin lumi necunoscute şi pe căi nebănuite.

Fiecare zi e o temniţă al cărei prizonier bucuros sunt, căci apusul te aduce înapoi în braţele mele. Vreau mereu să îţi spun cât mă bucur să te revăd, dar cuvintele sunt de prisos – tu mă înţelegi doar din priviri. Şi mă pierd în ochii tăi aşa cum o picătură de ploaie se pierde în ocean. Acum ştiu unde îmi era locul şi nu vreau să mai plec vreodată. Fiecare noapte e o altă zi în paradis, căci răsăritul îmi aduce tot ce nu speram nici măcar în visele mele să primesc. Vreau mereu să îţi mulţumesc pentru tot ce îmi oferi, dar gesturile sunt inutile – tu trăieşti ca să mă faci fericit. Şi mă pierd în braţele tale aşa cum o plută se pierde pe un râu învolburat. Acum ştiu unde trebuia să caut fericirea, dar nu mai are rost să o caut...

Mi-am petrecut ziua visând la noaptea aceasta şi acum, că e aici, pare totuşi mai departe ca niciodată. Sari-ul s-a stins, pietrele scumpe au căzut şi numai Luna palidă mai străluceşte. O privesc şi îmi aminteşte de zâmbetul tău imaculat. Ascult greierii şi îmi doresc să învăţ să dansez în ritmul inimii tale, dar până atunci sar peste şindrile, fericit că te voi vedea din nou. Acum înţeleg că eu nu număr găuri, număr paşii pe care i-au făcut şi alţii înaintea noastră şi zâmbesc gândind că mai sunt câţiva până la tine, anotimpul meu preferat...

Mai mult

O Zi de Vară

Astăzi suntem mai aproape cu un ieri de mâine. Şi plouă cu secunde peste tot în jurul nostru, dar soarele ne mângâie cu raze blânde şi nori din vată. Suntem doi copii ai timpului, însă zâmbetul tău străluceşte mai puternic decât soarele şi în părul tău se împletesc legende topite de demult. Eşti mai frumoasă ca o zi de primăvară...

Astăzi suntem mai departe cu un ieri de alaltăieri. Şi ninge cu minute peste tot în jurul nostru, dar soarele ne încălzeşte cu amintiri frumoase şi zâmbete largi. Suntem doi copii ai timpului, însă privirea ta e mai caldă ca soarele şi în ochii tăi strălucesc toate frumuseţile sufletului. Eşti mai frumoasă ca o zi de iarnă...

Astăzi suntem mai fericiţi cu un ieri decât eram. Şi cad ore ca frunzele peste tot în jurul nostru, dar soarele ne adăposteşte cu umbra nucului şi apusul violaceu. Suntem doi copii ai timpului, însă părul tău e mai moale decât cel mai pufos nor şi pe umerii tăi cresc cele mai dulci fructe. Eşti mai frumoasă ca o zi de toamnă...

Astăzi suntem mai în urmă cu un ieri faţă de vară. Şi raze de zile cad leneşe peste tot în jurul nostru, dar soarele ne îmbie cu cer senin şi flori parfumate. Suntem doi copii ai timpului, însă în braţele tale mă simt ca acasă şi la pieptul tău ai strâns toată căldura. Eşti mai frumoasă ca o zi de vară...

Astăzi suntem cu un ieri mai mult în spate. Şi tot astăzi suntem cu un mâine mai mult înainte. Astăzi suntem doi copii. Şi tot astăzi suntem unul. Vântul ne e leagăn şi soarele ne veghează, un covor de flori şi iarbă se întinde la picioarele noastre şi timpul ne stă pod peste râul-curcubeu. Astăzi e doar o zi de vară...

Mai mult

Vis de Dimineaţă

Vălătuci prelungi din fire subţiri de mătase mângâie chip suav de bibelou cu ochii mari, cu sprâncene de cărbune şi buzele mieroase, gropiţă în bărbie şi zâmbetul de cristal. Dimineaţa i se scurge delicat pe buzele ca două fragi moi şi timpul se aşează cuminte lângă pat, privindu-i somnul dulce şi uşor. Pe geana dimineţii se înveleşte cu un sărut, şi e deja cald şi inima în piept arde; parcă a fost aievea ori de necrezut, dar e tot acolo şi îi sunt buzele calde...

Ce îi datorează ziua nopţii? Dacă întunericul nu ar fi, lumina nu ar putea străluci, nici soarele n-ar putea încălzi. Ce îi datorează iernii vara? Dacă frigul nu ar exista, nu ar mai putea renaşte natura, nici florile n-ar mai colora lumea. Ce îi datorează primăvara toamnei? Dacă nu ar exista arămiul ei, n-ar mai răsări apoi în câte-un crâmpei nici verdele, nici blânzii ghiocei. Ce îi datorează ziua nopţii? Căldura visului şi liniştea şoaptei.

Se spune că adeseori omul îşi întâlneşte destinul pe drumul pe care îl apucă pentru a-l evita. Şi destinul nu este calea care îi este dată, este calea pe care o alege el însuşi. Aşa că încercând să nu iubeşti, sfârşeşti prin a iubi şi mai mult. Cu cât suferi mai mult, cu atât arăţi mai mult că îţi pasă. Astăzi îţi vinzi sufletul, mâine cumperi puţină iubire şi parcă numai ieri le aveai pe toate. Totul se schimbă atât de repede încât lumea îţi pare un fulg de nea pe un ocean de intemperii. Şi ce rost mai au cuvintele, atunci?

Înapoi la dimineaţă, între şoaptă şi vis, amintire şi realitate, iad şi paradis... e greu să nu visezi, imposibil să decizi ce visezi şi inutil să încerci să uiţi. Crezi şi te dedici cu toată fiinţa, ştii, aştepţi şi îţi dai silinţa, dar timpul parcă nu mai vrea să treacă şi cel mai greu e să priveşti cum mereu pleacă... Ai mai întâlnit situaţia, sigur o ştii de undeva şi a fost făcută pentru tine, dar când te gândeşti nu poţi apela la raţiune şi oricât îţi spune conştiinţa că învaţă, inima trăieşte acum şi lasă lecţiile pentru altă viaţă. Şi totul e doar un vis de dimineaţă...

Mai mult

Minunile Tale

De la alfa la omega nu e nimeni mai mare,

Nimeni mai puternic sau mai scumpă comoară,

Cu minunile tale nimeni nu se compară...

Picături de sânge divin eliberează sufletele pierdute,

Credinţa nestrămutată despică marea prin virtute,

Dar minunile tale rămân mereu neîntrecute.

De la alfa la omega nu e nimeni mai frumoasă,

Nimeni mai bună sau nimeni mai graţioasă,

Nimeni nu poate face minunile tale – nicio şansă!

Zeiţe cu trupuri sculptate se umplu de gelozie,

Muritorii privesc deopotrivă cu poftă şi invidie,

Dar minunile tale îţi sunt ca frumuseţea vie.

De la alfa la omega poţi fi nenumărat imitată,

Însă oricât s-ar încerca, tu nu poţi fi duplicată;

Minunile tale şi tu sunteţi daruri subapreciate.

Ochiul furtunii călătoreşte prin intemperii,

Vântul mângâie coama spumoasă a mării

Dar minunile tale sunt mai perfecte decât orice ar fi.

De la alfa la omega nimeni nu va putea înţelege,

Nimeni nu va putea afla şi nimeni nu va putea concepe

Cum minunile tale au propria ordine şi tu ai propria lege.

Eu te venerez cu dorinţa mea de-o viaţă încoace,

Primind ce îmi doresc, ce ştiu că nu îmi poate displace,

Căci minunile tale sunt ceva ce pur şi simplu se face.

De la alfa la omega ai putea avea pe toţi şi totul,

Totuşi m-ai ales pe mine, dintre toţi doar unul,

Să-mi oferi minunile tale, cerându-mi doar zâmbetul.

Cine ar putea face tot ce faci tu pur şi simplu?

Cine ar putea înţelege şi cine ţi-ar depăşi cuvântul?

Cine ar mai putea face minunile tale, să bucure pământul?

De la alfa la omega ai fi putut fi orice şi oricine,

Dar tu ai ales să fii tu şi ai ales să fii cu mine

Şi minunile tale îmi sunt cea mai de preţ posesiune...

Mai mult

Iluzia Profunzimilor (sau Intermedierea Umanităţii)

Precum oglinda apei reflectă cerul, ochii omului ar trebui să reflecte sufletul. Însă orice reflexie presupune întoarcerea undelor reflectate în mediul din care provin – de aici şi expresia „frumuseţea este în ochii privitorului”. Iar când vine vorba despre oameni, ei pot oglindi atât de multe lucruri încât devin imprevizibili chiar atunci când par cei mai deschişi. Însă oamenii nu se limitează doar la propria persoană în relaţiile cu ceilalţi – se pot folosi de orice fel de pârghii, de la măştile construite cu atenţie în funcţie de situaţia care le impune până la terţe persoane care acţionează voluntar sau involuntar ca pioni pentru interesele celor dintâi.

Cum apele liniştite sunt adânci, oamenii liniştiţi ascund profunzimi nebănuite care sunt impenetrabile chiar şi celor mai avansate cercetări. Însă nici oamenii joviali şi amabili nu se lasă mai prejos şi ascund intenţii dintre cele mai variate. Caracterele celor din aceste două categorii se construiesc cu grijă şi atenţie, minuţiozitatea definind fiecare dintre acţiunile pe care le întreprind şi fiecare dintre măştile pe care le pot purta în funcţie de context. Această minuţiozitate se relevă abia în momentul în care ei fie şi-au atins scopurile, fie au omis un detaliu critic care a dereglat întregul lor plan. Ceea ce nu funcţionează, de obicei nu funcţionează pentru că la capătul opus se află o persoană cu aceeaşi experienţă ori aceleaşi scopuri.

Fără minuţiozitate sau măşti, oamenii se pot folosi de intermediari. Fie că necesită accesul într-o anumită poziţie cheie, fie că pur şi simplu au nevoie de o „mână dreaptă”, se vor alia cu oricine pentru a-şi atinge scopurile, încercând să obţină cât mai multe beneficii prin cât mai puţine eforturi. Uneori intermediarii sunt unelte şi rămân la fel de surprinşi după ce sunt folosiţi precum păgubiţii. Dar tot intermediarii pot fi la fel de minuţioşi şi neprevăzuţi precum cei cărora le servesc. Iar dacă în primul caz naivitatea este cea care provoacă cele mai multe pagube, în cel de-al doilea ea nu este nici măcar necesară, întrucât beneficiarii şi intermediarii ar putea păcăli chiar şi persoanele cu experienţă.

Realitatea este doar atât de adevărată pe cât este percepută de oameni. Iar dacă această percepţie este manipulată cu îndemânare, realitatea poate căpăta forme, contururi şi profunzimi ireale, transformându-se într-o iluzie verosimilă extrem de periculoasă. Totul poate fi simulat, de la superficialitate până la cel mai incredibil vis aplicat în planul real. De multe ori, profunzimile sunt echivalente cu suprafaţa care le acoperă, însă oamenii au nevoia să creadă că ele există şi că pot ascunde comori nebănuite. Pentru asta există măştile, interesele ascunse şi intermediarii care pot transforma totul doar pentru interesele păpuşarilor care trag sforile din spate.

Astfel, unii oameni pot trăi printre ceilalţi întreaga viaţă bucurându-se de tot ce doresc şi fiind capabili să dezamăgească persoanele care nu s-ar fi aşteptat chiar şi după ani întregi de relaţii apropiate. Prietenul din copilărie poate deveni obstacolul din propria casă, persoana cea mai dragă poate deveni inamicul cel mai neîndurător, amicul cel mai apropiat poate deveni concurentul cel mai acerb şi aşa mai departe. În războiul cu acest gen de persoane totul poate fi transformat într-o armă şi totul poate fi folosit împotriva celor naivi sau care nu bănuiesc pericolul, pentru că profunzimile sunt doar iluzii ale superficialităţii şi umanitatea se vinde atât de uşor, încât şi intermediarii profită...

Mai mult

Labirintul

Astăzi clipa şi eternitatea se bat precum doi căţei măsurându-şi forţele în joacă. Timpul a avut întotdeauna două feţe – aceea care se vede, compusă din secunde, ore, zile, nopţi şi anotimpuri şi aceea care nu se vede, compusă din trecut, prezent şi viitor. Astăzi feţele lui au ieşit la vedere împreună şi se lasă admirate. Dar eu nu am timp să admir feţele timpului.

Sunt în faţa unei porţi uriaşe. E închisă, aşa că bat cu putere, aşteptând să se deschidă. Se deschide cu un scârţâit prelung şi de dincolo de ea răzbat o lumină albă, orbitoare, o muzică divină şi o duhoare nedesluşită de cadavru. Păşesc cu încredere şi teamă prin poartă şi mă uimeşte fiecare pas pe care îl fac pe cărările întortocheate – odată calc pe un nor, odată calc pe iarbă verde şi odată calc pe pământul uscat şi crăpat, pârjolit de secetă.

După câţiva paşi, florile şi arbuştii încep să se strângă în jurul meu, mai înalte decât mine, pe marginile potecilor, iar undeva în faţa mea se zăreşte o pădure şi se aude susurul unei ape curgătoare. Pe deasupra mea zboară libelule cu ochi de pisică, muşte cu conduri albi şi fluturi cu aripi de lilieci. Animale curioase mă privesc timide – crocodili cu blănuri de iepure, lupi cu capete de miei, urşi cu ciocuri de păsări, peşti cu aripi şi păsări cu mâini. Din când în când, câte un viezure mârâie ameninţător, arătându-şi colţii ca pumnalele, dar îl potoleşte rapid câte o şopârlă cu zâmbetul blând.

Ajung la apa curgătoare, şerpuită şi ea, dar nu este o apă, ci un râu de lapte şi miere pe care bătrânul Charon mă aşteaptă în luntrea lui putrezită. Un pic mai jos se vede un pod de curcubeu rupt de la mijloc şi căzut în întunericul pădurii. Nu am ce să îi plătesc luntraşului care îşi scarpină chelia, aşa că îi fac un semn, dar el îmi zâmbeşte şi mă invită în luntrea lui. Ramele vâslelor s-au rupt de mult şi una dintre vâsle e doar un băţ, însă asta nu îl opreşte pe bătrânul Charon să despice cursul râului cu vârful putrezit al luntrei.

Cu greu traversăm râul şi pădurea pare să se aştearnă pe tot malul opus. De cum pun piciorul pe mal, copacii încep să şuşotească şi toate frunzele lor mă privesc cu ochi de sus, arătând cu vârfurile ramurilor spre mine. Veveriţe cu capete de bufniţe şi cozi de păuni îşi aruncă ouăle spre mine, pe când ciorile cu capete de porumbei îmi aduc flori şi miere. Albinele cu aripi de fluturi presară cenuşă parfumată peste mine, iar o vulpe cu rât de porc se tăvăleşte în faţa mea în semn de joacă. Un iepure cu cap de măgar îmi face semn să îl urmez prin pădure, apoi mă poartă printre copaci, departe de potecă.

Îl urmăresc până într-o poiană unde toate animalele pădurii stau în cerc şi aplaudă sau huiduiesc ceea ce pare a fi o luptă. Soarele străluceşte puternic şi din senin se iscă o ploaie cu stropi mari şi reci şi un vânt puternic, dar lupta continuă ca pulsul unei inimi. Furtuna amestecă stropii de ploaie cu razele soarelui şi doboară frunzele şi copacii uscaţi precum lacrimile se amestecă pe obrajii plânşi şi îi spală. Cu toţii au nevoie de lacrimi uneori. Privesc spre lupta din mijlocul poienii: clipa şi eternitatea se bat precum doi căţei... realizez imediat că încă nu am evadat din labirintul sufletului tău...

Mai mult

Între Soare şi Ploaie

Astăzi îmi este atât de sete de tine, încât aş sorbi cerul şi toată ploaia lui aşa cum sorb din cana mea de ceai în faţa ferestrei deschise, ascultând aceeaşi ploaie nesfârşită. A trecut atât timp şi încă va mai trece, poate calm sau poate în disperare, totul în aşteptare. Poveşti plouă şi poveşti se cern în anotimpuri – iarnă şi primăvară, toamnă şi vară. Fiecare îşi are locul bine definit pe străzile oraşului şi pe străzile sufletului deopotrivă. Doar chipul tău nu îşi are locul în compania mea...

Astăzi îmi este atât de dor de tine, încât aş demola temple şi ruine, pline de strălucire sau de ruşine, doar pentru că am nevoie să te construiesc în inima mea. Nu îmi trebuie nuditate, nici senzualitate, caracter, stil ori excelenţă. Ţelul meu suprem este simplitatea. Te voi ilustra aşa cum mi te amintesc, citindu-mi un poem din cartea acoperită cu dantelă, la lumina veiozei, într-o seară ploioasă precum cea în care ai plecat. Însă din retrospectiva mea vor lipsi petalele scuturate de ploaie, cerul negru brăzdat de fulgere şi ţigareta pe care te străduiai să o menţii aprinsă, în pofida ploii.

Astăzi îmi este atât de dor de tine, încât tablourile din casă par cuprinse de tremur la gândul că te-ai putea întoarce. Iar în jur e o amuţire plină de apăsare şi rugăminte – rugămintea de a te întoarce, îndrăgostită, cu surâsul tău care lumina casa. Pentru o clipă, tremurul le este întrerupt de o bătaie în uşă sau poate în inimă. Însă e doar o amăgire, căci te-ai lăsat cuprinsă de înstrăinare şi îmi pare că pot doar să regret brusca despărţire. E o capcană de minciuni în care parcă şi timpul s-a topit, deşi număr cu reverie secundele în care am fost împreună. Timpul mi s-a împrăştiat cu amintirile pe asfaltul udat de imperfecţiune.

Astăzi îmi lipseşti atât de mult, încât sunt în incapacitatea de a dispreţui cuvintele pentru care cerneala s-a consumat ca sângele jertfit al unui martir. Ştim amândoi că ai mai multe temeri decât cuvinte şi de oricât de departe ai fi îmi vorbesc ecourile absenţei tale. Rămân, totuşi, cu speranţe, mai mult întrebător, aşteptând răspunsuri care nu vor veni vreodată, cum ar fi motivul pentru care oamenii cumpără cu bani care nu sunt ai lor lucruri pe care nu şi le doresc pentru a impresiona oameni pe care nu îi agreează.

Astăzi te visez atât de frumoasă, încât din zâmbetul tău cad meteoriţi şi se nasc stele. Din degetul tău curg râuri şi curcubee, iar ochii tăi scânteiază ca două stele. La piciorul tău se întind câmpii cu maci şi oceane de azur, iar pe umărul tău răsare luna. Pe buzele tale sclipesc razele soarelui chihlimbarul mierii, iar pe pieptul tău se scurg roua dimineţii şi nectarul celor mai rare flori. Sub toate acestea, eu sunt o simplă gâză în vârful unui fir de iarbă, tânjind să sorb cerul între soare şi ploaie.

Mai mult

Câinele, Pisica, Dragonul şi Femeia Egoistă

„-Dragonule, spune-ne o poveste, te rugăm! – stărui Pisica, privindu-l cu ochi mari, în timp ce Câinele se agita, clămpănind să prindă un fluture, printre flori şi buruieni.

Dragonul o privi cu ochii lui scânteietori şi îşi coborî capul în semn de încuviinţare. Apoi se ridică semeţ, privind în zare, peste dealuri şi începu să povestească pe un ton cald, nefiresc unui dragon:

-Era o zi de vară, frumoasă... ca aceasta, dacă nu mă înşel.

-Hai, Dragonule, nu eşti atât de bătrân – se miorlăi Pisica.

-Nu sunt, dar după un număr de ani, începi să crezi că toate zilele sunt la fel – oftă Dragonul. În orice caz, era o zi frumoasă de vară, pentru că era câmpul plin de maci şi oamenii sclipeau printre ei ca gemele mărunte de sticlă. Îi priveam de sus, din zbor, iar ei se speriau de umbra mea.

-Oamenii chiar sunt de sticlă – conchise Pisica, mustăcind. Sunt foarte fragili...

-Ba... chiar... deloc – gâfâi în sfârşit şi Câinele, sătul să-şi alerge himera colorată. Eu ştiu... mai bine decât voi... oamenii îmi sunt cu toţii prieteni. Ei îmi dau mâncare şi ne jucăm împreună şi mă apără de frig şi ploaie şi zăpadă.

-Însă toate acestea vin cu un preţ – adăugă Pisica, pe un ton afectat.

-Nu este un preţ – zâmbi Dragonul – dacă îl plăteşti bucuros, aşa cum îl plăteşte Câinele. El este fericit între oameni şi chiar dacă nu e liber ca noi, îi iubeşte şi apreciază compania lor altfel decât am aprecia-o noi, Pisico.

-Prea bine – încuviinţă şi mai gravă Pisica.

-Şi cum spuneam... era o zi frumoasă de vară şi oamenii mişunau pe câmpuri şi prin curţile lor.

-Cu tot cu câini!? – sări Câinele, curios.

-Cu tot cu câini, amice – aprobă la fel de calm Dragonul, zâmbind. Desigur, făceau cu toţii hărmălaie mare când mă vedeau, dar sunt obişnuit. Însă mai mare hărmălaie au făcut mai târziu, când s-a întâmplat grozăvia...

-Care grozăvie!? – întrebă Pisica, făcând o grimasă. Oamenii ăştia se supără numai dacă le laşi un fir de păr pe haine sau o urmă de noroi în casă... totul este o problemă serioasă la ei – îşi domoli puţin tonul, de parcă s-ar fi aprobat singură.

-Problemele nu sunt serioase – spuse Câinele. Doar oamenii sunt serioşi în privinţa lor.

Tovarăşii lui, uimiţi de înţelepciunea Câinelui, tăcură pentru câteva clipe... era ciudat pentru ei un animal care era în stare să-şi alerge coada şi care putea da astfel de răspunsuri totodată. Dar în fond, ei înşişi erau un grup ciudat – un câine, un dragon şi o pisică...”

Mai citi o dată cu atenţie, apoi aşeză hârtia în teancul de lângă maşina de scris, sub o carte aşezată peste ele ca greutate, să nu le zboare vântul prin fereastra deschisă. Zâmbi, gândindu-se că nuvela pe care o scria era aproape gata. Era o ficţiune, incontestabil, dar era totuşi o ficţiune pe care autoarea o trăise, sub o formă sau alta. Gândea că ea s-ar fi asemuit Pisicii, egoistă şi mizantropă cum era. Şi gândurile o purtau departe...

Zâmbi din nou. Se ridică de sub fereastra uriaşă din mansardă, păşi pe vârfurile picioarelor desculţe şi se opri în faţa oglinzii. Îşi strânse cu grijă buclele roşcate într-un coc, apoi îşi dezveli uşor unul dintre umeri. Fără să simtă, pielea i se colorase într-o nuanţă uşor aurie sub razele soarelui care intrau cu voioşie prin fereastra deschisă sub care scrisese câteva ore în continuu. Privi înapoi, prin ea, spre cerul albastru de vară şi auzi freamătul valurilor.

Se întoarse la oglindă şi îşi puse la gât un medalion, imaginându-şi că era o prinţesă care îşi primea podoabele regale. Pielea fină şi catifelată se făcu precum pielea de găină sub atingerea rece a metalului, dar avea un aspect la fel de preţios. Îşi admiră cerceii discreţi în formă de fluturi şi rochia albă, simplă, apoi coborî în grabă treptele şi ieşi în verandă. Privi spre plajă şi oftă. Tot ce îşi mai dorea era un apus cu aromă de cafea şi coniac bun...

Mai mult

Ploaia

Iubitule, lasă-mă să-ţi cad necontenit la fereastră,

Să mă plângă norii grei peste lumea ta zile în şir,

Să mă preling pe sticlă şi să mă adun în glastră,

Să cresc într-o delicată floare şi să te admir.

Lasă-mă să cobor din cer precum Luceafărul,

Să strălucesc şi să fiu misterioasă deopotrivă,

Să cad la fereastra ta şi să opresc o clipă timpul,

Să mă iei de mână şi să plutim pe cer în derivă.

Lasă-mă să mă lupt cu morile de vânt şi cu ţărâna,

Să scriu cu foc pe ziduri tot ce simt pentru tine,

Să amestec amintiri cu vise şi să le fac totuna,

Să te apăr de frig şi să te îmbrac cu sărutări fine.

Iubitule, lasă-mă să îţi spăl cu grijă umerii goi,

Să te sărut cu răcoare şi să îţi ating inima,

Să şterg toate tristeţile de pe obrajii tăi moi,

Să îţi pictez gândurile şi să îţi colorez lumea.

Lasă-mă să-ţi curg pe fiecare linie a trupului,

Să simt cum arzi de dorinţă şi tremuri de frică,

Să aud cum pulsezi la fiecare frântură a gândului,

Să văd cum mă adori şi să te veghez ca o zeiţă antică.

Lasă-mă să plâng nopţi şi zile la rând de bucurie,

Să nu cred că poţi exista şi să nu îţi găsesc privirea,

Să înec pământul în lipsa ta şi să te aştept în reverie,

Să ascult vântul căutându-te şi să îmi spună povestea ta.

Iubitule, lasă-mă să te iubesc în toate aceste feluri,

Să te aştept o mie de ani închisă şi doar tu să ai cheia,

Să te caut în zbor peste mări, munţi, câmpii şi dealuri,

Să dansez cu tine desculţă şi să fiu mereu iubita ta, ploaia.

Mai mult

Secrete

Câţi te-au întrebat şi nu le-ai spus

Ce păstrezi în sufletul tău, ascuns?

Câţi au navigat pe marea din ochii tăi

Şi ţi s-au pierdut pe ale privirilor căi?

Câţi, oare, ţi-au aflat secretele

Şi câtora le-ai frânt, oare, inimile?

Câte inimi te-au dorit cu stăruinţă

Şi te-au mângaiat pline de dorinţă?

Câţi, oare, ţi-au ascultat şoaptele

Şi câţi, oare, ţi-au gustat buzele?

La câţi te-ai gândit în ceas de noapte

Şi câtora le-ai dăruit comorile-ţi, toate?

Câţi, oare, ţi-au spus aceste cuvinte

Şi câţi, oare, mi-au fost înainte?

Cât ai râs şi cât ai plâns, iubit şi suferit

Şi cât ai lăsat, primit, pierdut şi oferit?

Să nu-mi spui, nu vreau niciun răspuns;

Orice secret păstrezi, păstrează-l ascuns.

Lasă-mă să fiu doar o corabie pe marea ta

Purtată de vânt şi valuri, sfidând furtuna.

Te rog, totuşi, să nu fii temătoare

Iar dacă te laşi cuprinsă de nerăbdare,

Lasă-ţi freamătul de departe să mă aducă,

Şi lasă-ţi braţele libere să mă cuprindă.

În ochii tăi sublimi, sculptaţi din jad,

Vreau să mă pierd, apoi pe buze să-ţi cad,

Să mă îmbăt cu parfumul lor de trandafiri

Şi să mă topesc ca mierea-n ale lor sclipiri.

Nu ştiu ce-mi faci, ce se petrece,

Dar cu tine timpul într-o clipă trece

Şi nu regret, nici că îmi pare rău,

Fiindcă ţie ţi-aş dărui tot timpul meu.

Şi nu ştiu ce-mi faci, nici ce se întâmplă,

Dar de lângă tine lumea e mult mai simplă,

E ca o păpădie spulberată în vânt de un copil,

Ca o pânză în mâinile unui vânzător afabil

Sau o pată de culoare pe un cer cu nori din vată,

Precum ochii tăi verzi ca marea învolburată.

Din privirea ta blândă, cuvinte adun,

Mici sau mari, colorate, în versuri le pun

Le strâng şi le aşez cu grijă în rânduri,

Apoi le învelesc pe toate în gânduri

Şi le arunc să plutească pe mare într-o sticlă,

Sperând ca într-o zi o inimă caldă s-o deschidă.

Să mă ierţi, te rog, de ţi-am greşit,

Am nevoie de tine pentru a fi fericit.

Sunt dependent de zâmbetul tău suav

Căci doar el îmi umple sufletul concav

Şi numai el poate să alunge furtuna,

Fără el – soarele şi ploaia ar fi totuna.

Lângă tine, minutele au povestea lor

Şi muzica vorbeşte altfel inimilor,

Cuvintele se aştern plăcut în vise

Şi zilele par din calendar desprinse.

Câte secrete mai păstrezi, ascunse,

Şi câte sentimente îmi porţi, aprinse?

Mai mult