Nota de Evacuare

Intr-o dimineata tarzie de toamna, cand frigul si norii se luptau cu soarele care inca nu voia sa paraseasca peisajul colorat cu frunze moarte, ceata si nori argintii, ai vrea sa dormi inca putin pentru ca atunci cand te vei trezi sa fie cald si frumos. Dar ceasul nu iti permite, la usa bate cineva si totul in casa pare un dezastru. Te ridici incet, ca si cum legaturi stranse si invizibile iti tintuiesc corpul si trebuie sa le rupi. Arunci pe tine un halat in drumul spre usa, apoi deschizi cu teama. Este postasul, are o scrisoare pentru tine. Semnezi, multumesti, inchizi usa si arunci scrisoarea pe masuta din hol. Nu ai timp pentru ea acum.

Te intorci sovaind spre camera, gandindu-te la ce ai de facut si de la ce sa incepi. Te rezumi la a te spala pe fata in baie, dar nu te ajuta sa te trezesti, asa ca mergi in bucatarie si pregatesti pe fuga micul-dejun, care ar trebui sa fie pranzul. In timp ce mananci, mii de ganduri iti strabat mintea, dar aproape ca le ignori si pe acelea. Te opresti cu privirea asupra ferestrei si a peisajului de dincolo de ea. Dintr-odata iti amintesti ca e toamna si ca asta trebuia sa insemne ceva. Si atunci iti trece prin minte Ea! Si alergi cat poti de repede la masuta din hol, pentru a verifica expeditorul scrisorii pe care o primisei. Evident, Ea este expeditorul.

Iti tragi rasuflarea si deschizi cu grija plicul, ca si cum inauntru ar fi ceva foarte fragil si de valoare. Dar in fond, este, pentru ca este o hartie scrisa de Ea! O despachetezi incet si incepi sa citesti:

„Dragul meu,

M-ai intrebat daca m-am suparat citind randurile pe care mi le-ai scris si ti-am spus ca nu m-am suparat. Ei bine, adevarul este ca nici vesela nu am fost la gandul ca va trebui sa iti scriu niste cuvinte nu tocmai frumoase, poate chiar dureroase. Imi pare rau pentru cele ce urmeaza sa citesti.

Nu ma asteptam ca eu sa am un asemenea efect asupra ta, iar tu sa simti astfel de lucruri pentru mine. Imi pare rau sa te dezamagesc, dar eu nu simt la fel pentru tine. Poate in tot timpul de cand te cunosc a existat un moment in care te-am vazut ca ceva mai mult decat un prieten, dar nu am reusit sa duc ideea mai departe si am renuntat. Ar trebui sa renunti si tu, sa pui capat sentimentelor pe care mi le-ai descris. Imi este foarte greu sa fiu pusa in situatia de a exprima ce simt pentru tine (sau ce nu simt, de fapt)...

Multumesc pentru cuvintele frumoase despre mine, dar nu stiu daca le merit. Poate sentimentele tale te-au orbit si ai exagerat putin. Nu stiu daca vom putea ramane prieteni in continuare. Nu stiu nici daca ai mai vrea asta. Nu as vrea sa iti alimentez iluziile si stiu ca nici mie nu mi-ar place ca persoana pentru care simt ceva sa ma considere doar o amica si nimic mai mult. Mai bine am renunta la tot si am sfarsi aici inainte sa ajungem prea departe si sa fie prea tarziu. Sper ca ma intelegi.

Cu drag,

A ta prietena”

Sfarsind aceste randuri, lasi hartia sa iti alunece din mana in timp ce si tu aluneci cu privirea pierduta, sprijinit de un perete. Te opresti pe pardoseala rece, dar frigul nu are cum sa te afecteze pentru ca esti deja mai rece decat un sloi de gheata. Nici macar durerea pe care ti-ar provoca-o, in mod normal, duritatea suprafetelor nu o mai simti. Totul este la fel de incetosat ca dimineata de toamna in care te-ai trezit. Si incerci sa intelegi ce se intampla si cum ai gresit, dar nu reusesti. Orice film sau poveste ai crea, toate se rup in acelasi punct: raspunsul Ei...

Este atat de usor sa evacuezi pe cineva din viata ta... si atat de usor sa fii „evacuat”. Totul sta in cateva cuvinte spuse cu usurinta sau dificultate, dar care ascund in spatele lor povesti mult mai complexe si mai profunde. Trebuie sa stii asta foarte bine pentru ca ti-ai spus de atatea ori ca nu te vei mai atasa de nimeni, dar se pare ca nu reusesti sa te obisnuiesti cu ideea. Intelegi ca oamenii nu iti impartasesc ideile si sentimentele, dar uiti mereu ca este numai vina ta, pentru ca tu esti cel care simte, nu ei.

Afara e soare si cald. A trecut de mult de amiaza, dar tu inca esti pierdut printre ganduri. Nu poti uita toate cuvintele frumoase care s-au scris sau rostit. Nu poti uita zambetul acela superb si ochii despre care sperai sa te priveasca asa cum ii priveai si tu. Nu poti uita nici macar ca simti ceva pentru acea persoana. Si dintre toate, poate ca asta doare cel mai mult! Sau poate ca cel mai mult doare sa stii ca e vina ta... Iti spui ca timpul le rezolva pe toate, dar stii foarte bine ca e o minciuna si ca totul va dura pana la urmatoarea Ea... si pana la urmatoarea nota de evacuare, evident.

Mai mult

Eu si Eu

Am crezut mereu ca stiu totul, ca nimic nu ma mai poate surprinde, ca oamenii sunt exact asa cum ii stiu si ca nu se pot schimba. Si am avut dreptate – oamenii sunt complicati si te vor dezamagi ori de cate ori te astepti la contrariu. Da, esti un pesimist, daca ai crede ca te vor dezamagi oricum, nu te-ar mai dezamagi pentru ca oricum te-ai fi asteptat sa te dezamageasca, caz in care ai fi de doua ori nefericit: pentru ca nu au facut ce ai fi vrut si pentru ca te-au dezamagit asa cum te asteptai. Complicata logica, nu?

Candva priveam orizontul cu ochi de copil. Si credeam ca de acolo vin toate, si bune si rele... si totul parea adevarat si sincer, iar oamenii pareau buni. Dar acum imi dau seama cat de mult greseam, iar tu radeai pe saturate de naivitatea mea. Si cat de prost puteam sa fiu?! Dansam in tango cu minciunile, valsam cu iluziile si balul se termina cu lacrimi si inimi sfasiate asemeni pantofilor. Iar eu chiar credeam ca imi esti alaturi!

Te mai miri ca m-am saturat de toate astea? Ca am obosit sa ma lupt cu ele? Ca nu mai stiu ce e bun? Ca nu mai stiu sa ma bucur? Ca nu mai am incredere in nimeni? Ca sunt dezamagit si dezamagesc pe toata lumea? Ca nu mai cred in tine? Asa ma gandeam si eu...

Oare stim noi, muritorii, cine suntem? Si incotro ne indreptam? Oare tot ce stricam se mai poate repara? Si de unde stim ce e stricat? Cine ne face pe noi oameni? Cu ce suntem mai presus de animale? Cand ramanem fara speranta, mila si simpatie, ce ne forteaza sa ne depasim conditia? Tu? Dupa tot ce ai facut, in atata timp? Nu, nu mai exista loialitate si devotament la care sa putem spera. Nu mai exista mila si simpatie pe care sa le putem cersi. Nu mai exista iubire si prieteni pe care sa le putem impartasi. Nu mai exista sinceritate si ajutor pe care sa le putem primi. Dar tu macar incerci...

In masina ta de fum si oglinzi s-au nascut stele. Dar tot de acolo s-au nascut si demoni. Din munca cinstita nu se imbogateste nimeni asa cum din fericire nu moare nimeni. Drumul catre iad e pavat cu intentii bune... si pana in rai te intalnesti cu sfintii. Sa fii prost inseamna sa ai noroc, dar sa ai noroc si sa fii prost inseamna ca nu esti cu nimic mai departe decat cei care au ghinion. Si nici o pedeapsa nu este buna atunci cand repeti cu buna-stiinta greselile. A gresi este uman, dar a persevera in greseli este diabolic.

Daca eu sunt trist, eu zambesc. Daca eu sunt fericit, eu sunt sceptic. Daca eu regret, eu sunt bucuros. Daca eu sunt multumit, eu ma plang. Daca eu sunt eu, eu nu exist. Fiecare poate fi propriul Dumnezeu pentru ca destinul s-il scrie fiecare cu mana lui. Si daca nu-ti convine, sa-ti fie de bine! Cine are incredere in tine? Nimeni!

Mai mult

Pierd Controlul

Astazi a plans cerul. Mi s-a parut frumos. A fost si soare, chiar daca nu l-am vazut prea mult. Am primit si zambete, le-am raspuns. A fost o zi frumoasa. Ar trebui insemnata in calendar. Dar tot a lipsit ceva. A lipsit zambetul tau. Nu stiu daca ti-am spus vreodata ca zambetul tau straluceste mai puternic decat orice raza de soare. Numai ochii tai stralucesc mai puternic.

Parfumul tau il simteam in fiecare adiere de vant. Si cu fiecare strop de ploaie, un strop de amintire mi te turna in minte si in ganduri, apoi se prelingea lin in adancul inimii. Acolo te port mereu, cu fiecare gand, cu fiecare amintire, cu fiecare strop de ploaie. Privirea ta imi mangaia obrajii si imi strangea umerii in palme. Imi purta pasii, masurandu-mi miscarile. Imi arata calea catre zambetul tau minunat, dar imi parea ca duce spre nicaieri... Si am nevoie sa fii aici, cu mine.

Daca ai sti cat de fericit ma face un singur zambet de-al tau, ai zambi doar gandindu-te la bucuria mea. Si daca viata intreaga ar fi o ciocolata, ti-as da un cub si ceva in plus – firimitura care iti ramane in coltul buzelor. Multi oameni isi impart timpul cu tine, dar asta nu inseamna nimic mai mult decat cuburi de ciocolata. Eu mi-as imparti timpul cu tine lasandu-ti si amintirea lui, acea firimitura care sa iti aminteasca de gustul dulce-amarui pe care l-ai simtit candva. Indraznesc sa sper ca as putea insemna atat de mult pentru tine.

Ma ratacesc. E intuneric si frig, al naibii de frig. Dar tu esti atat de calda... atat de fierbinte! Si as vrea sa te tin de mana chiar daca arzi. Pierd controlul, dar nu conteaza. Tu esti aici si maine nu mai vine. Ascunde-mi chipul in parul tau in timp ce te sarut si aprinde-mi gandurile. Lasa-le sa arda si ajuta-ma sa pun in locul lor multe amintiri frumoase cu tine. Acum tu detii controlul...

Mai mult

Idiotul

La orizont se zareau nori suri, prevestind ploaia. Pe strada dormeau frunzele, iar printre ele cate un caine isi cauta zgribulit culcusul. Peretii crapati si acoperiti de buruieni tradau varsta inaintata a cladirilor care gemeau sub razele inversunate ale unui soare ce nu se lasa invins de timp, plimbandu-si intarziat carul de foc pe cer. In ferestre praful si paianjenii tronau nestingheriti, stralucind in lumina fada. Vantul era confuz in fata unei astfel de privelisti. Se plimba alene, apoi se oprea sa mai observe, curios, cate un detaliu. Si nu mica i-a fost mirarea cand in fata lui se gasi o silueta umana sa il infrunte. Cum indraznea?!

Dar omul nu stia ce face. Mergea nestingherit in pustietate, acompaniat de maraitul cainilor infometati care amenintau sa atace la fiecare pas pe care il facea. Mergea asa de minute intregi, poate chiar ore sau zile. Nu se oprea, nu se uita inapoi, pasea mereu ferm, dar oarecum cu teama. Prin minte i se derulau mii de imagini, astfel ca nu observa deloc drumurile pe care se abatuse si nici spectacolul inedit ce se desfasura in fata lui. Astfel ca, nu mult dupa ce isi facuse aparitia in peisaj, el reusi sa uimeasca toata audienta: vantul si cainii, norii si soarele, paianjenii si frunzele, toate deopotriva se oprira din activitatile lor, privindu-l. Nu intelegeau cum un om poate fi atat de nepasator fata de ceea ce se afla in jurul lui si cum poate fi atat de neinfricat. Cum reusea?!

Omul nu stia unde se afla. Plecase doar cu gandul de a ajunge cat mai departe, caci tot ce lasase in urma ii parea inutil. Il durea cumplit, dar nu schita nimic. Tinea in el lacrimile, insa amintirile nu reusise sa le tina in frau. Peisajul prin care trecea ar fi palit de invidie afland toate povestile pe care le stia el. Povesti de viata sau de pahar, frumoase sau triste, colore sau monocrome, povestile pe care le stia acel om erau poate mai multe decat frunzele picate din copaci in bratele toamnei... sau poate mai multe decat firele din blana naparlita a cainilor care asteptau zgribuliti anotimpul rece. Insa acele povesti nu le-ar fi aflat nimeni vreodata, nu pentru ca erau secrete, ci pentru ca erau absurde si starneau rasul inca de la primele cuvinte, generand impresia ca au mai fost auzite de mii de ori.

Povestile absurde sunt scrise de oameni absurzi. Oamenii absurzi sunt cei care iubesc fara a fi iubiti; cei care alearga spre nicaieri; cei care se agata de trecut chiar daca timpul ii trage dupa el inainte; cei care prefera sa isi faca rau singuri; cei care se grabesc atunci cand toti ceilalti sunt prudenti; cei care sunt nepasatori; cei care fac rau altora doar de dragul de a rani sau profita; cei care raman copii chiar si la varsta maturitatii; cei care spun de fiecare data „asta e” si repeta aceleasi greseli sperand la rezultate diferite; cei care, din diverse, motive se opun sensului unic al vietii...

Un astfel de om era si cel care se plimba aparent nepasator prin pustietatea aceea stranie. Un idiot, mai pe scurt. Un idiot care reusise sa distruga tot ceea ce atinsese sau iubise. Un idiot care reusise sa aduca lacrimile amare celor de la care dorea cele mai dulci zambete. Un idiot care reusise sa ajunga foarte departe de toti cei langa care isi dorise sa ramana toata viata. Un idiot care reusise sa esueze in tot ceea ce isi propusese. Un idiot care nu realizase nimic... un ratat?!

Dar idiotul nu stiuse mult timp ca e ratat. Continuase multa vreme sa repete aceleasi greseli, fara sa inteleaga ca gresea. Iar atunci cand in sfarsit a inteles, era prea tarziu: idiotii nu se pot repara pentru ca fabricile nu accepta reclamatiile ulterioare... Si-ar fi dorit de-atatea ori sa se intoarca in timp si sa repare cate ceva, dar si asta era absurd, pentru ca nici macar nu stia daca ar fi putut face lucrurile corecte. Asa ca intr-un final, s-a hotarat sa plece. Sa plece odata cu vara, oriunde s-ar fi dus ea...

Pe drum si-a pierdut reperele. Doar nu era primul esec pe care il intampina si cu siguranta nu ar fi fost nici ultimul. In fond, era un idiot... si chiar daca si-ar fi revenit, prin minune, tot ce era facut nu putea fi desfacut, iar amintirile l-ar fi chinuit mult timp de atunci incolo. Atunci hotari sa se bucure de ploaie ca de un nou inceput, sa uite de vara. Si isi ridica privirea catre cer, cautand norii aducatori de ploaie. Dar ce rost are ploaia, cand insusi soarele straluceste degeaba?

Mai mult

O Zi de Septembrie

Ti-am spus vreodata cat de mult urasc pisicile? Sunt parsive, egoiste... isi urmaresc doar propriul interes, apoi te zgarie si pleaca. Iti seamana atat de mult... si tu ai procedat la fel. Doar ca zgarieturile tale au ramas pe inimile care le-ai intalnit. Au ramas pe sufletele pe care le-ai ucis. Au ramas pe ochii care te-au vazut. Si au ramas in gandurile care poate inca te mai cauta... ai ademenit atat de usor naivitatea, i-ai oferit pe tava iluzia iubirii si a inghitit-o cu lacomie. Putin stia ea ce urmeaza! Dar s-a trezit apoi la realitate, lovita, plangandu-si singura de mila, in timp ce tu erai deja departe.

Amintirile ucid cu sange rece. Se agata de trecut si il injecteaza in inima si in suflet, otravindu-le incet, dar sigur. Le privesc apoi agonizand si in culmea fericirii, satisfacute, le trimit ultima doza de regrete, doza care poate fi fatala in cele mai multe cazuri. Le ofera iluzia ca trecutul poate fi readus la viata sau si mai grav, ca trecutul este in fapt prezent. Profita de naivitatea inocenta si rad in nas constiintei care urla ca ar trebui uitate. Se bat de la egal la egal cu gandurile si castiga de fiecare data, pentru ca oricate ganduri ar avea oamenii, amintirile lor sunt cel putin la fel de multe.

Tu dintre toti stii cel mai bine ca oamenii au placeri sadice. Le place sa provoace durerea, poate in egala masura sa o si simta... chiar daca stiu ca nu e corect si nu trebuie, ei vor face acel lucru care pricinuieste pagube atat lor, cat si altora. Unora le place sa alerge dupa fructele oprite. Altii vor sa iubeasca inimi de gheata. Iar unii traiesc pur si simplu in trecut sau in lumi paralele, in care realitatea este contorsionata si colorata astfel incat estetica ei sa fie pe placul lor. Ooo, daa, am trait si eu in trecut! Si cat de mult mi-as fi dorit ca acele zile sa se repete la nesfarsit. Dar nu s-au repetat.

As fi vrut sa mai purtam una dintre conversatiile noastre lungi. Sa mai visam impreuna. Sa te asezi langa mine si sa imi spui ca abia astepti sa vina toamna. Sa fie liniste, iar noi sa ne soptim cuvinte dulci. Dar stii ce? Toate astea nu sunt altceva decat veninul pe care ma obisnuisem sa il beau orbeste. Cine are nevoie de astfel de amintiri? Da, amintirile pot ucide. Dar atunci cand nu reusesc, e mai grav. Pentru ca ce ramane in urma lor este pur si simplu un reziduu. Nu se poate numi suflet pentru ca nu simte. Nu se poate numi inima pentru ca nu bate. Nu se poate numi constiinta pentru ca e muta. Nu se poate numi gand pentru ca nu zboara. Si nu se poate numi vis pentru ca realitatea doare al naibii de tare. Te intrebi ce am facut, nu?

Am dormit atat de mult in lipsa ta... am dormit visand ca erai langa mine. Si ma trezeam in miez de noapte cu inima strapunsa, dar ma gandeam ca era doar un cosmar si adormeam din nou. Nu, nu m-a durut atunci asa cum nu ma doare nici acum. Cred ca ti-am mai zis ca cel mai mult doare sa te trezesti din vis... macar daca ar fi fost mai simplu. Dar este al naibii de complicat. Stii, cand te loveste realitatea, nu prea ai cum sa te feresti. Si te trezesti dintr-odata ca ai uitat sa traiesti. Ca nu mai stii cine erai. Ca nu mai stii cum era viata ta. Si mai ales, ca totul s-a intamplat din vina ta.

Da, nu te-a pus nimeni sa crezi orbeste ca visul poate deveni realitate; sa crezi cu naivitate ca iubirea exista si poate fi impartasita; sa ai asteptari egoiste de la ceilalti; sa simti tot ceea ce simteai; sa traiesti in trecut; sa spui „adio”... Sunt enorm de multe lucrurile pe care le constientizezi in acele momente. Oare sa fie asta Iadul pe care il meritam cu totii pentru greselile noastre? Dar imi pare ca tu ai fost gratiata, caci aici sunt doar eu si pisica mea. Nu, nu e Iadul. E doar o nenorocita de zi de septembrie...

Mai mult

Simetria Diferentelor

Oamenii sunt diferiti. Sau cel putin asa se spune despre ei. Dar in multe situatii oamenii pretind ca sunt asemanatori. Si chiar daca genetic fiecare difera fata de ceilalti, asemanarile sunt mai mult decat evidente. Genul, fizicul, caracterul si chiar multe alte particularitati pot fi regasite la atat de multi oameni, incat diferentele se estompeaza din ce in ce mai mult.

Diferentele dintre oameni se pot grupa in doua categorii: diferentele generate de constructia si insusirile fiecarui om si diferentele generate de modul de gandire si felul in care omul relationeaza cu ceilalti. Prima categorie cuprinde diferentele de gen, nationalitate, apartenenta etnica si genealogica, educatie, pregatire si practica profesionala etc. A doua categorie insa este mai complicata, pentru ca le include pe toate cele din prima categorie, dar filtrate prin prisma gandirii individului si a perceptiei sale asupra mediului inconjurator.

Daca oamenii ar fi diferiti fiecare unul fata de celalalt, in lume ar exista doar complementari si atunci fiecare ar fi capabil sa isi gaseasca una sau – de ce nu? – mai multe persoane care sa ii ofere ceea ce necesita sau carora sa le ofere ceea ce necesita acele persoane. Totodata, nu ar mai exista lucruri comune care sa ii apropie pe oameni. Daca oamenii ar fi diferiti, ar gandi diferit, ar simti diferit, ar judeca diferit, ar actiona diferit, s-ar comporta diferit, totul ar fi altfel de la om la om.

Dar unii oameni gandesc la fel. Exista adepti ai curentelor filosofice, stiintifice sau religioase asa cum exista adepti ai unui anumit mecanism logic. Unii oameni simt la fel. Exista parteneri care isi declara iubirea reciproca, isi promit prietenia sincera sau isi afiseaza simpatie. Exista si dusmani care isi declara razboi si se urasc reciproc. Unii oameni judeca la fel. Astfel, pentru fiecare categorie de oameni exista o alta categorie care sa defineasca limitele primei categorii si sa isi eticheteze atat membrii, cat si pe membrii celeilalte categorii. Unii oameni actioneaza si se comporta la fel.  Chiar daca legile interzic, unii oameni fac lucruri nepermise. Altii dimpotriva – actioneaza conform propriei ratiuni si descopera ca mai exista oameni care sa procedeze la fel.

Oamenii se deosebesc de animale prin rationament. Dar oamenii se pot deosebi si de oameni, tot prin rationament. Animalele au reguli nescrise de la care nu permit abateri. Oamenii au legi scrise pe care le modifica sau ocolesc dupa bunul-plac. Totusi, exista si cei care vegheaza la respectarea lor si buna-functionare a societatii, chiar daca nu sunt intotdeauna cei mai obiectivi, impartiali sau vigilenti. Evident, caracteristicile difera in functie de persoana, dar scopul este acelasi.

Discutand despre scopuri, principalul scop al majoritatii oamenilor este acela de a-si imbunatati cat mai mult viata. Fie ca este vorba de egoism sau pur si simplu de dorinta de progres, orice om vrea sa traiasca mai bine, singur sau alaturi de persoanele dragi. Astfel, oamenii isi pot dori bani, putere, faima, frumusete, iubire, familie, copii etc. Scopul unora poate fi, deci, alianta cu altii care au un scop asemanator sau chiar acelasi scop. Iar de aici diferentele sunt neglijabile.

Asadar, oamenii nu sunt atat de diferiti pe cat par. Se nasc din oameni, traiesc printre ei, se conformeaza standardelor si regulilor lor si devin fiinte bipede, sociale asemeni lor. Desigur, exceptii exista si nu putine sunt cazurile celor rebeli care se revolta impotriva sistemelor. Insa chiar si aceia au aceasta revolta in comun. La fel ca majoritatea grupurilor exclusiviste de persoane care vor sa se dezica de societatile in care traiesc si tot ce presupune asta. Iar in prezent, originalitatea este din ce in ce mai greu de gasit. Cei mai multi oameni prefera sa copieze identitatile in loc sa le creeze. In aceste conditii, se mai poate spune ca oamenii sunt diferiti?

Mai mult

Reminiscenta

Iar e toamna. De parca ar fi vreo noutate... sau ceva important. Nu, nici nu mai conteaza ca intr-o toamna te-am intalnit pentru prima data. Sau doar am visat ca te-am intalnit? Totul este mai incetosat decat diminetile ploioase si mai departe decat primavara... dar destul cu anotimpurile!

Anotimpurile sunt pentru cei slabi. Pentru cei care nu pot intelege ca dupa caldura vine frig si au nevoie de perioade de acomodare. Pentru cei care nu pot intelege ca si natura moare, iar frunzele care cad nu inseamna deloc melancolie. Natura nu plange dupa sufletele dragi. Trece mai departe si isi revine in timp. Toamna nu intreaba pe nimeni daca poate veni sau daca deranjeaza. Nu ii pasa daca oamenii sunt fericiti sau tristi. Nu are nevoie de explicatii sau de motive. Exista pur si simplu. Asa cum existam si noi. Numai ca unii dintre noi nu isi pot vedea de treaba lor. Contempla pur si simplu tot felul de nonsensuri, apoi se plang ca a trecut viata pe langa ei. Genial, nu-i asa?

Probabil ca tu acum esti departe. De fapt, sigur esti departe. Dar esti departe si cu gandul, nu doar cu trupul. Si mai ales, departe cu sufletul. Cine te poate invinovati? Obisnuiai sa-mi fii umbra si ecoul, pana cand lumina s-a stins, iar sunetul a amutit... Doua inimi s-au intalnit... si printr-un sarut pareau pe veci unite. Doar ca eternitatea dureaza... cat o ploaie scurta de vara. Mai exact, atat cat iti ia sa gasesti un drum nou, o alta inima, o alta pereche de buze, de ochi, de maini... da, iubirea nu exista, iar eu pierd timpul degeaba.

Iubirea nu exista pentru ca oamenii sunt prea mari pentru povesti. Copiii ar putea crede ca Mos Craciun exista, dar pentru oamenii maturi este mult mai complicat. Desigur, nu cade nici un batranel pe horn daca locuiesti la bloc. Dar nu asta este explicatia, nu? La fel cum nici in cazul iubirii nu este de ajuns sa stii ca iubirea nu este eterna. Cu siguranta ca nu vei uita persoana pe care ai iubit-o, dar oare ea isi va mai aminti de tine? Tu iti mai amintesti de mine, asa cum obisnuiai? Nu cred...

Si daca iubirea nu este eterna, cum mai poate fi? Sincera? Pai poti spune atat de usor „te iubesc” incat uneori te intrebi ce te face sa le spui. Ar putea fi o baza reala. Ai putea simti ceva. Caracterul face insa ca ceea ce simti sa fie la fel de schimbator ca si tine. Azi vrei, maine nu mai vrei si peste cateva zile s-ar putea sa vrei din nou. Dar asa cum timpul nu asteapta, nici oamenii nu asteapta. Si se mai spune ca iubirea este altruista. Pe naiba! Nu iubesti pe nimeni daca nu esti fericit in preajma acelei persoane si esti fericit doar cand stii ca si acea persoana este fericita. Cu siguranta insa fericirea acelei persoane nu poate fi scopul tau in viata, pentru ca ar avea prea multi servitori... Parca incepi sa iti doresti sa existe macar Mos Craciun, nu?

Toate lucrurile bune au un sfarsit. Cum iubirea se presupune a fi cel mai bun lucru care ti se poate intampla, probabil ca este prima pe lista. Dar nu exista un arbitru care sa decida asta. Tot oamenii decid. Asa cum ai decis si tu, cum am decis si eu, cum au decis si altii. Nu ma crezi? Intreaba-te ce simti. Si de ce... Iubirea nu are nevoie de motive, nu? Dar iubesti din atat de multe motive, incat uiti ce inseamna sa iubesti. Parca nu mai suntem noi, cei pe care ii stiam, nu? Am aflat atat de multe si totusi, atat de putine! Dar ma cunosti si te cunosc, cum este posibil? Pai... iubirea este oarba, nu?

Crede si nu cerceta. Mos Craciun exista, iubirea exista, totul e frumos. Lipseste ceva? Da. Lipseste toamna. Toamna totul are un sens. Vara nu. Primavara iarasi are sens. Iarna... mai mult sau mai putin. Fiecare aduce o nota de optimism sau pesimism, de energie sau letargie, de emotie sau calm, de traire sau visare. De exemplu, toamna... norii plumburii, frunzele ruginii, betonul rece, ploile dese, totul predispune la amintiri, regrete, moarte... La naiba cu anotimpurile! La naiba cu iubirea! Am fost naiv, stiu. Nu se va repeta, sper... Poti sa razi cat vrei, nu ma mai doare. Dar stiu ca nu o vei face. Esti om. Iar oamenii sunt ignoranti. Boala grea, ignoranta... macina sufletul si constiinta pana cand moare Omul... si ramane doar mecanismul anost ce i-a fost purtator – trupul. Dar trupul nu simte decat durere, foame si sete. Tie ce iti lipseste? Si ce mai simti pe langa asta?

Tot ce am vrut era sa ma strangi in brate si sa ma iubesti. Am cerut prea mult sau poate prea putin. As fi vrut sa ma pastrezi in gand si in suflet si sa radem impreuna. Sa dansam pe aleile vietii si sa privim apusul si rasaritul fara sa ne pese ca nu am dormit fiindca am fi fost unul langa altul. Dar ca orice zbor, visul meu a riscat si si-a ratat aterizarea. Cel mai mult dintre toate doare ca am visat. As fi vrut sa fie real... nu a fost. Macar am aflat adevarul, nu conteaza cat de dur este. Ce nu te omoara te face mai puternic ciudat. De acum imi voi aminti mereu de tine si lectia pe care am invatat-o. Si te-am chemat, dar n-ai venit...

Mai mult

Monolog Amar

Atunci cand te trezesti dintr-un cosmar si realizezi ca nimic nu era adevarat, te simti eliberat si rasufli usor, linistit. Dar cand te trezesti dintr-un vis, dureaza un timp pana sa intelegi ca ai visat. Apoi incerci sa intelegi ce visai. Incerci sa iti amintesti cat mai multe detalii, dar imaginea se estompeaza si totul se pierde. Incepi sa uiti ce ai visat si ai face orice sa iti amintesti, chiar daca a fost doar un vis care poate nici nu conteaza. De fapt, stai! Cum sa nu conteze!? Orice vis conteaza!

Cum a inceput totul? Ei bine, a fost odata o vara. Ce prostie! Vara e in fiecare an! In fine, taci si asculta. In acea vara incepea o poveste absurda, plictisitoare, dar macar nu atat de lunga. Ce importanta are ca era vara? Pai... daca era vara, ar fi trebuit sa se termine intr-o toamna, nu? Dar toamna nu reprezinta deloc sfarsitul. Nu fi si tu naiv ca ceilalti, lasa-i pe ei sa se bucure in nestiinta lor de simbolurile pe care le respecta cu atata strictete! O sa razi cand ei vor plange ca le-au pierdut si au ramas fara repere. Dar toate la timpul lor...

Eu am vrut sa traiesc. Apoi am vrut sa plec. Am vrut si sa ma intorc. Am vrut sa fiu liber. Am vrut sa fiu... Trebuia sa gandesc. Trebuia sa gasesc. Trebuia sa cresc. Trebuia sa am timp. Trebuia sa am loc. Trebuia sa ies din cerc. Daca as fi stiut cand era usa deschisa, as fi pasit afara fara sa ma uit inapoi. Dar o voi face. Si daca o voi face, nu voi mai fi acelasi niciodata. O singura sansa am vrut si eu... o singura data sa castig un singur joc...

Nu am fost niciodata cel care sa triseze, dar norocul m-a ocolit de fiecare data. Nu am fost niciodata cel care sa abandoneze, dar ceilalti au trecut mereu nepasatori pe langa mine. Nu am fost niciodata cel care sa spuna „nu” iubirii, dar iubirea mi-a spus „nu” de fiecare data. Nu am fost niciodata cel care sa renunte, dar totul s-a terminat mereu inainte sa am ocazia sa repar ceva. Dar de acum incolo voi profita de fiecare ocazie. Si stiu ca ma iubesti... ca pe un gunoi in ochi!

Mai mult

Trezire

(continuare de aici)

In fata realitatii sunt aparati doar copiii. Ei au o imaginatie bogata care imbraca totul in haine colorate, amuzante. In pelerine de ploaie si haine groase de iarna. Se apara de vant, frig, ploaie si zapada si continua sa copilareasca, sa se joace nestingheriti pe maidanele vietii. Continua sa viseze chiar si acolo unde un adult matur ar renunta si ar spune ca este imposibil. Chiar daca stiu ca e gresit, nu schimba nimic pentru ca stiu ca vor avea tot timpul din viata. Copil fiind, eu nu stiam multe. Si mi-as fi dorit sa stiu atunci ce stiu acum.

Copiii traiesc in lumile lor. Dar adultii nu pot face asta. Cum ar fi ca fiecare om sa schimbe lumea dupa bunul plac? Si cate dintre aceste „lumi” ar coincide? Nu prea multe, nu-i asa? Dar oamenii continua sa viseze. Ai observat vreodata cat de multi oameni spun „lumea e diferita, trebuie sa o schimb”? cati dintre ei reusesc? Si de ce? Eu nu spun ca lumea e diferita. Eu sunt diferit. Nu vreau sa o schimb. In fond, sunt nimeni. Vreau doar sa ii schimb pe oameni. Si daca eu sunt nimeni, mai multi nimeni adunati pot fi cineva...

Cu totii adora optimismul si iubesc viata cand le merge bine. Dar uita apoi toate aceste lucruri cand li se intampla cate ceva urat. Realitatea doare, nu? Ghinion... As vrea sa uit tot ce am invatat. Sa uit tot ce stiu. Sa uit tot ce imi amintesc. Dar cat traiesti, inveti... si totusi, este ironic cum un copil poate fi mai intelept uneori decat un adult. Ai impresia ca ce nu te omoara te face mai puternic. Copiii nu sunt puternici, dar reusesc sa fie fericiti. Pe cand eu, tu, altii... pe masura ce traim, rezistam si devenim mai puternici. Insa in acelasi timp pierdem fericirea. Pierdem bucuriile marunte care ne fac sa zambim. Pierdem oamenii care ne fac sa traim. Pierdem lucrurile pentru care viata are rost. Ajungem sa traim doar pentru ziua de „maine”, uitand de prezent. Da, chiar asa, ce faci tu acum?

A fost un vis frumos. Dar nu pentru cele ce se petreceau, ci pentru ca visam. Macar in vis nu stiam ca visez. Nu stiam ca ma voi trezi si voi infrunta realitatea. Nu stiam ca durerea nu este doar fizica. Nu stiam ca sufletul poate fi si el bolnav. Nu stiam ca poti trai fara sa stii ca traiesti. Si nu stiam ca poti afla ca ai trait. De fapt, nu stiam multe. Si nu stiu inca multe. Ba chiar as spune ca nu stiu nimic. Tu ce stii? Priveste in jurul tau. E realitate sau e vis? Traiesti sau doar visezi? Iluzii, iluzii si iar iluzii! Stii ce cred eu? Cred ca nimic nu poate zbura daca are aripile frante.

Mai mult

Raspunsul Tau

Ma bucur ca scrisoarea mea ti-a pricinuit motive de bucurie si ca ai gasit de cuviinta sa imi raspunzi. Cu siguranta ca imi doresc sa te cunosc asa cum esti, iar randurile tale m-au bucurat nespus! In spatele lor se ascund multe, dar le voi descoperi in pas cu timpul. Pana atunci, toata lumea este plina de surprize pentru ca niciodata nu trebuie sa avem asteptari de la oameni, dar noi le avem.

Nimeni nu este capabil de a face fericiti alti oameni daca acei alti oameni nu sunt capabili de a fi fericiti. Cu totii alegem sa pastram langa noi anumite figuri familiare sau nu, despre care spunem ca ne fac sa zambim. Adevarul este insa ca acele figuri ne permit sa fim noi asa cum suntem. Si daca dam la o parte mastile si toate ideile preconcepute ale societatii in care ne-am nascut si traim, ar trebui sa ramanem doar cu ceva bun. Cu noi asa cum suntem. Dar noi suntem principalii nostri critici, de cele mai multe ori.

Poate ca viata este dura. Poate ca nu ne permite sa fim fericiti. Poate ca nu ne permite sa pastram langa noi oamenii pe care ii vrem. Poate ca nu ne permite sa ne bucuram. Si poate ca ne aduce doar suferinta. Dar astea nu inseamna ca viata ne pedepseste. Noi insine ne pedepsim. Poate ca noi suntem cei care ii lasam pe altii sa plece, pentru ca acel „adio” nu este atat de dorit de nici unul dintre noi. Poate ca noi suntem judecatorii si calaii in acelasi timp.

Imi pare rau ca nu pot fi mai aproape de tine. Si stiu ca a trecut ceva timp de cand nu ti-am mai scris. Nu te-am uitat, chiar daca uneori mi-as fi dorit. Dar nu pentru ca asta meritai, ci pentru ca asa ar fi fost mai usor. Da, poate sunt egoist. Sau poate chiar nu am fost suficient pentru cineva. Nu cred ca ar trebui sa isi bata capul cineva cu mine. Dar nu pot decat sa ma bucur afland ca nu ai plecat, ca esti inca acolo si ca mai tii la mine. Inseamna foarte mult pentru mine.

Cuvintele sunt intotdeauna de prisos. Faptele conteaza mai mult. Iar intr-o lume in care  imaginea este mai presus de cuvinte, chiar nu isi au rostul. Insa iti jur ca as vrea sa fiu orb doar ca sa te pot auzi mereu, pentru ca numai vocea ta imi rasuna mereu in minte. Si doar cuvintele tale imi canta in suflet si in inima. As vrea sa le pot auzi mereu, dar as fi si mai egoist. Asa ca pot doar sa ma predau. Nu mai vreau sa ma ascund, nu mai vreau sa alerg, nu mai vreau sa ma prefac.

Vreau sa aud cum inimile noastre bat ca una singura. Sa nu ne mai uitam inapoi, sa uitam de tot si toate si sa fim doar noi si nimic altceva. Si chiar de nu ar fi just, vreau sa continue. Sa fiu acolo cand dormi, sa iti mangai parul in somn si sa iti sarut ochii cufundati in vise. Sa zbor in visul tau si sa ne trezim imbratisati stiind ca nu a fost doar un vis.

As vrea sa stii ca esti speciala. De fapt, as vrea sa crezi, pentru ca stii. Sa crezi ca poti fi fericita si fara sa iti dea cineva o sentinta sau o comanda. Sper sa fii, pentru ca meriti. Si nu stiu daca eu te merit, dar sa stii ca alaturi de tine sunt foarte fericit si nu imi lipseste zambetul. Nici de pe buze, nici din suflet. Poate ca sunt doar un om. Si poate ca ma vei uita candva. Dar sa nu uiti niciodata ce insemni pentru mine. Astept ziua in care te voi strange in brate.

Cu drag,

Acelasi eu din spatele cuvintelor

Mai mult