Dulce Sinucidere

El si Ea se plimbau tinandu-se de mana prin zapada. Mana lui era rece si rosie. Mana ei, invelita intr-o manusa imblanita, era fierbinte. Ochii lui o studiau atent. Ochii ei cercetau fiecare fulg de zapada asternut pe jos, pe ramurile copacilor, pe acoperisurile caselor sau pe ferestre. Intr-un fel, era frumos peisajul: zapada imbraca totul in alb, iar turturii de gheata imprastiau reflexiile lor cristaline peste amalgamul alb. Iar lui ii parea ca ochii ei stralucesc la fel de puternic ca si zapada. Ori poate chiar zapada ii facea sa straluceasca astfel...

- Chiar trebuie sa ne plimbam pe frigul asta!? intrerupse Ea tacerea, vizibil nemultumita.

- Credeam ca iti place – raspunse El. Oricum, voiam sa discutam.

- Si nu putem discuta in alta parte?

- Nu... candva iti placea iarna – adauga el, dezamagit.

- Inca imi place, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ma tarasti dupa tine prin zapada!

- Stii, ai putea sa renunti la tonul asta intepat. Daca ai fi refuzat de la bun inceput, te-as fi inteles. Dar ai fost de acord. Sau cel putin asa credeam.

- Credeai gresit! – continua ea pe acelasi ton intepat.

- Da... nu ar fi prima data cand ma insel in privinta ta.

- Ce vrei sa spui?

- Pai... ce voiam sa iti spun, daca m-ai fi lasat. Cand te-am cunoscut, mi-am dat seama ca ma voi indragosti de tine iremediabil. Speram doar sa nu gresesc si sa nu te supar. In timp am inteles ca tu nu vei simti la fel vreodata si ca orice speranta a mea ar fi fost in zadar. Nici acum nu stiu ce te-a facut sa imi acorzi o sansa, dar orice ar fi fost, s-a dus...

- Nu s-a dus – il intrerupse ea – doar ca tu imi ceri ceva ce nu pot face.

- Dar eu nu ti-am cerut nimic, iubito.

- Ba da! Mi-ai cerut! adauga ea, nervoasa.

- Ce ti-am cerut?? intreba mirat.

- Mi-ai cerut sa fim „noi”, desi erai constient ca nu te pot iubi. Ti-am spus mereu sa nu ma fortezi, ti-am spus ca te plac, dar nu atat de mult pe cat ai fi vrut. In schimb, tu ai visat mereu la inimioare rosii si bulinute roz! Nu ar strica sa mai scoti capul dintre norii aia printre care traiesti. Eu nu sunt un personaj din cartile tale! Nu m-ai creat tu si nu imi poti impune ce sa fac sau ce sa spun. Nu imi poti scrie tu replicile sau povestea. Candva ma incantau toate acestea si te consideram un om minunat, dar in timp am inceput sa inteleg ca era doar un miraj si nu degeaba scrii povesti in loc sa le traiesti!

Urma o tacere indelungata. El se oprise, Ea continua sa mearga. „Nu e prima oara cand sunt lasat in urma”, isi spunea in gand. Insa era prima oara cand Ea il lasa in urma. Stia ca nu fusese cel mai bun om si ca nu avea foarte multe, dar de cand o avea pe Ea, era mai fericit ca niciodata. Sau fusese, pentru ca se parea ca totul ajunsese la un sfarsit. Alerga dupa ea si o opri.

- Sa inteleg ca asta e sfarsitul? o intreba dupa un timp.

- Care sfarsit? Al cui? Iar dramatizezi?

- Nu, nu dramatizez. Spune-mi doar daca te voi mai vedea...

- Ma vei mai vedea – spuse Ea zambind. Doar ca va mai trece un timp... ramas-bun, dragule!

Il imbratisa si pleca. El ramase confuz, urmarind-o printre troiene. O parte din El ar fi vrut sa plece odata cu Ea, dar cealalta parte stia ca oricum a plecat deja si ca nu are rost sa o urmeze. Si-ar fi facut si mai mult rau si probabil ca i-ar fi facut si ei. In fond, Ea avea dreptate: nu o putea controla, oricat de mult si-ar fi dorit uneori... nu era deloc un personaj plasmuit de imaginatia lui, chiar daca semana cu cele mai frumoase vise pe care le avuse. Se multumi sa ofteze indelung si sa se prabuseasca in zapada.

Ramase acolo ore in sir, pana cand se trezi rezemat de un om de zapada. Probabil vreun trecator crezuse ca e un alt betiv „exaltat de bucuria sarbatorilor” si il sprijinise de omul de zapada in speranta ca i-ar prinde bine o companie mai „solida” fata de alcool. Insa el nu bause nici macar banalul vin fiert pe care il bea toata lumea in preajma sarbatorilor. Era intuneric deja si nu stia ce ora era, iarna oricum se intuneca devreme. Se ridica incet pentru ca era amortit de frig si pleca inspre casa.

De ani de zile locuia in aceeasi mansarda. Toti cei care il cunosteau se mirau ca nu vrea sa se mute, pentru ca mansarda era mica si inghesuita, insa pe El nu il deranja acest aspect. Acolo se simtea cel mai bine si de multe ori acolo ii venise inspiratia cea mai buna pentru a scrie. Iarna privea fulgii de zapada dansand afara, primavara vedea zapada transformandu-se in flori parfumate, vara urmarea zborul fulgilor de papadie in razele soarelui iar toamna admira stropii de ploaie care se prelingeau pe geamul lui. Apoi scria. La asta se pricepea cel mai bine, iar cand scria se izola de tot si de toate, ca intr-o alta lume. Asa ca odata ajuns acasa, incepu sa scrie din nou.

„Am ajuns in fata blocului si am asteptat. Eram calm, dar fierbea sangele in mine de nerabdare. Iar dupa cateva minute, aparu ea, coborand mandra ca o printesa. Pana sa ii observ zambetul pe care i-l provocase aparitia mea, am inceput sa ii observ hainele. Cizme negre, inalte, pantaloni grosi de lana, o helanca alba, imblanita, un fular rosu ca si obrajii ei infasurat la gat si manusi negre, imblanite, in maini.

Pasi timida catre mine, iar eu i-am oferit mana, sa se sprijine de mine. Ne-am privit in ochi ca si cand ne-am fi regasit dupa multa vreme, apoi am plecat catre soarele care tocmai apunea, printre copiii care alergau cu sanii sau troienele din care se mai ivea cate un tufis sau un copac. Zapada proaspata scrasnea sub picioarele noastre, dar inimile noastre bateau mai puternic decat zgomotul ei.”

„Desigur, continua sa visezi” – isi spuse in gand, citind din nou ceea ce tocmai scrisese. Afara incepuse ploaia. Ploua atat de tare, ca o ploaie de vara! Zapada incepuse deja sa se topeasca si un gand ii strafulgera prin minte: oare ce facea tovarasul lui mut si inghetat, omul de zapada? Ii paru rau ca il lasase in urma, dar in fond era doar un om de zapada. Asa ca reveni la iluzia lui, dulcea lui iluzie. Isi aminti ca iluzia tocmai il parasise cu cateva ore in urma si rupse in zeci de bucatele hartia pe care scrisese, deschise fereastra si arunca bucatelele in ploaie. Ca niste fulgi de zapada, ele plutira in aer, apoi ploaia le afunda in mocirla. Privind la ele acoperindu-se cu noroi, avu o revelatie: dulcea lui iluzie era, de fapt, o dulce sinucidere...

Mai mult

Bizar

(continuare de aici)

Nu am bagat de seama cand ai intrat. Dar de ce ai privirea aceea atat de speriata? Inteleg, tu vezi un tablou care te ingrozeste. Eu vad doar scene fara sens, fara explicatie. Tu ai o problema. Eu m-am obisnuit, sunt deja relaxat. Tu vezi totul in ansamblu. Insa eu vad detaliile care antreneaza mintea. Uita ce ai vazut. Desfa totul, sparge tabloul si priveste cioburile. Nici o grija, nu te vei taia, nu e nimic personal, nu e nici o legatura, nu e nici macar un chip cunoscut.

Ai uitat sa inchizi usa iar acum cosmarul tau iese din incapere. Fusese intemnitat mult timp aici pana sa prinda ocazia sa scape. Realizezi ca acum te va bantui in fiecare noapte, nu? Aceste imagini iti vor fi mai aproape decat pleoapele cand vei inchide ochii si mai puternice decat lumina soarelui cand ii vei deschide. Ti-am zis sa uiti totul, insa tu nu ai vrut sa renunti. Nu ai putut.

Ma gandeam sa incendiez totul. Imi place sa ma joc cu focul pentru ca arde. Totul arde. Iar atunci cand simt arsurile, simt durerea si incerc sa o savurez pe deplin. Ma face sa simt ca inca nu sunt doar o carcasa goala parasita de esenta. Mintea mea are inca multe intrebari de pus si multe raspunsuri de dat. Dar nu tie, in nici un caz! Degeaba ma vei intreba ce inseamna tot ce ai vazut si de ce te bantuie acest cosmar. In zadar iti vei pierde nopti de somn si zile de munca incercand sa dezlegi enigma. Piesele nu se vor potrivi niciodata pentru ca tu abordezi totul mult prea personal. E in firea ta sa faci asta.

Ma vei intreba atunci pentru ce traiesti. Ei bine, farmecul vietii este sa te lasi in voia valurilor, chiar daca ele te izbesc de tarm. Iar daca esuezi, nu-i nimic. Cu totii ne nastem oameni, dar devenim cele mai teribile animale si sfarsim adesea prin a ne sfasia intre noi. Nu, nu te ingrijora, nu am de gand sa fac asta si nu sunt eu autorul cosmarului tau. Eu as putea muri intr-una din zile fara sa insemne ceva. Daca ai muri tu, insa, asta ar schimba totul. Si apoi, e mult mai amuzant sa te lupti pentru viata ta, sa incerci sa iti urmaresti visele chiar daca noaptea nu poti dormi din cauza cosmarurilor.

Vei observa ca repet obsesiv cuvantul „cosmar”. Dar nu este deloc un cosmar. Dintr-un cosmar te poti trezi, dar de ce te temi nu poti fugi la nesfarsit. Iar ceea ce ai vazut nu poate fi sters, uitat sau infrumusetat. Nu exista cale de intoarcere. Odata ce ai intrat, trebuie sa ramai pana la capat, altfel vei cadea prada disperarii. Si nimeni nu s-a intors intreg odata ce i-a cunoscut ghearele ascutite. Iar cel mai grav este ca nici macar disperarea nu iti va oferi raspunsuri ori solutii.

Te-ai manjit cu sange si iti provoaca sila. Mirosul te sufoca. Aburul iti incetoseaza vederea. Zgomotul te asurzeste. Frica iti paralizeaza corpul. Mintea ta incepe sa piarda contactul cu realitatea. Fiecare actor, fiecare rol, fiecare piesa de decor, fiecare detaliu infiorator au patruns adanc in venele tale, in creierul tau si in mintea ta. Efectul lor stupefiant iti da halucinatii, dar nu mai poti constientiza asta. E prea tarziu. Acum deja te-a captivat spectacolul bizar si nu se stie cand sau daca se va mai deschide usa...

Mai mult

Bizar

Un ochi ma priveste din varful lamei unui cutit proptit intre doua carti. Privesc la dara de sange lasata pe maner si prelinsa pe masa, dar nu inteleg: cum naiba s-a cocotat tocmai in varful lamei? Insa nu am timp sa ma mir prea mult, pentru ca un deget doarme invelit cu o ureche pe coltul mesei. El cum a mai ajuns acolo? Si cine l-a invelit?

Orologiul a luat-o razna: limbile i se invart invers si suna la fiecare jumatate de ora, scotand un cuc ragusit din colivia prafuita. O mana se leagana pe una dintre pendule, razand copios. Dedesubt, o ciuperca se plimba la brat cu nasul. Ciudata pereche, a naibii de ciudata! Chiar si buzele rad, ele care dintre toate, arata cel mai straniu fara chipul pe care erau ancorate! Insa chipul e aruncat intr-un cuier, asteptand sa devina masca oricui ar fi interesat de el. Ma uit in jur si incerc sa mai observ ce se intampla, dar nu pot. Vederea imi este obturata de o pereche de aripi care poarta inima. Cine naiba i-a dat drumul din colivie? Nu stia ca face prapad cand scapa?

Maxilarele incearca sa citeasca o poveste urechii somnoroase, dar e prea multa galagie in jur si cartea pe care o citesc este doar cu ilustratii. Un deget incearca sa ajunga la intrerupator si sa stinga lumina, dar ochiul de pe candelabru arunca toate margelele in el. Limba incearca sa faca putina ordine, dar e obosita si coplesita de mizerie si nu reuseste decat sa starneasca rasete in cor. Un plaman pluteste intr-un nor de fum pe langa candelabru, razand de ficatul care zace intr-o balta de alcool langa usa. Craniul jupuit dezaproba. Chiar si sprancenele din biblioteca se incrunta vazand aceste scene abominabile!

Caut conexiunile si in curand, totul imi este clar: creierul zace pe dulap. E bolnav de cativa ani si ceilalti il cam ignora. De data aceasta se pare ca au reusit sa il scoata din peisaj, pentru ca sta ghemuit si tipa de spaima. Alte doua degete canta la chitara, incercand sa rupa corzile. Sinistra compozitie smulge aplauze picioarelor. Evident, doar lor le putea place sunetul grotesc! Cateva coaste, urmand exemplul, bat intr-o toba veche si prafuita. Sub ea zace inert stomacul, satul de tot ce se intampla in jur. Dar cel mai curios este ca toate acestea nu mai sunt legate de nimic. Sangele danseaza pe podea, vibrand cu fiecare zgomot. Si crima este completa, caci sufletul e doar un abur ce pluteste in incapere, cautand iesirea din acest spectacol bizar.

Mai mult

Moartea Clovnului

„Draga Octombrie,

Unde ai disparut? Nu stiu cand a trecut anul asta... ieri, alaltaieri, saptamana trecuta, luna trecuta si tot asa, de vreo zece luni incoace... Timpul trece fara mila, stiu, dar tu, Octombrie, unde ai plecat? De ce m-ai lasat in urma? Ai promis ca ma vei lua tine in apusurile tale rozalii... dar promisiunile nu mai au nici o valoare.

Ma intreb de multe ori ce ii face pe oameni sa nu aiba sau sa nu isi exprime parerile. Presupun ca nu voi afla niciodata. Ma uit la ei si imi par toti atat de similari, banali, uniformi, amorfi... parca nu mai au personalitate, nu se mai diferentieaza, nu mai ies in evidenta. Dar se lupta in continuu sa fie in centrul atentiei. Si am incercat, chiar am incercat sa ii educ, sa ii ajut, sa le arat o cale... dar nu am reusit, draga Octombrie... au ignorat monologurile si au ras de ridiculizari pana cand s-au plictisit si au parasit circul. Nici nu stiu de ce au mai venit...

Se spune ca viata e o lunga calatorie la capatul careia ajungem cu totii, fie ca vrem, fie ca nu. Uneori e un drum drept si intins, dar ce bucurii iti poate aduce? Drumurile sinuoase sunt mai bune atat la coborare, cat si la urcare: te incetinesc in cadere, te fac sa apreciezi inaltimea la care ai ajuns si te ajuta sa observi peisajele. Unii se mai ratacesc, apoi cer ajutor. Dar cat de mult trebuie sa sacrificam pentru ai ajuta? Sa ucidem pentru a salva vieti? Sau sa ucidem pentru a demonstra ca avem dreptate? Sa ucidem pentru a supravietui? Sau sa ucidem pentru a face sfarsitul mai usor de suportat? Viata este drumul catre moarte? Sau moartea este salvarea de la viata?

Eu am ajuns la capat, draga Octombrie. Sa imi pastrezi un loc pe cerul tau insorit. Vreau sa pictam impreuna frunzele copacilor si hainele oamenilor, caci m-am saturat de masca vesela de pe fata mea. Sufletul meu tanjeste dupa tine, vrea sa zboare cu vantul printre frunze, sa urce pana la soare si sa se ascunda in ploaie. Vom scrie impreuna poezii melancolice de toamna si vom zambi oamenilor pentru ca ei sa iubeasca acest anotimp asa cum te iubesc eu pe tine. Asteapta-ma, vin!”

Cu greu au putut smulge oamenii hartia pe care erau scrise aceste randuri. Clovnul, desi rece si inert, o stransese in mana ca pe cel mai pretios lucru pe care il avea. Desi sangele ii patase machiajul, zambetul lui nu mai era doar pictat. Zambea atat de sincer si avea o privire atat de senina, incat s-ar fi zis ca era viu. Dar nu mai era...

Mai mult

Toamna Tarzie

Stii, candva ma gandeam cu tristete la toamna. Era de departe una dintre cele mai triste perioade ale anului. Melancolie, natura amortita, frig, vant si ploaie... toate insemnau apropierea de sfarsit: sfarsitul unui an, unei veri, unui capitol din viata... Insa toamna asta a insemnat altceva pentru mine. Pentru ca toamna asta... te-am cunoscut pe tine, iubito!

Prima frunza care a cazut a fost primul cuvant pe care l-ai rostit. S-a pierdut in aer pentru cateva secunde, apoi a aterizat cu ecou pe timpanul meu. Am privit in sus, catre ramura de pe care a cazut si ti-am zarit zambetul printre alte frunze verzi si galbene. Si cu fiecare frunza care cadea, fosnetul cuvintelor imi rasuna atat de melodios in timpane, incat inima mea dansa pe ritmurile lor si nu o mai puteam opri. Pana cand m-ai luat de mana... atunci m-a atins primul strop de ploaie. Era rece si cristalin, alunecand usor pe pielea mea pana ce s-a oprit ferm intre degete. Iar in privirea ta scaparau razele soarelui...

In clipa in care ti-am zarit zambetul, am stiut ca el este inceputul si sfarsitul. Pentru ca vreau ca el sa imi lumineze diminetile si sa imi aprinda noptile. Vreau ca zambetul tau sa fie cel la care visez si cel pentru care exist. Si mai vreau ca zambetul tau sa fie sincer... pentru ca atunci cand m-ai luat de mana, lumea s-a oprit in loc. Timpul s-a impiedicat si a cazut in fata noastra, iar tu ai scapat un zambet discret. Am stiut atunci ca totul are un alt sens. Intrebarile mele au primit raspunsul pe care il asteptau.

De cand te-am gasit, esti pretutindeni in jurul meu. Frunzele care cad, norii care trec, ploile care cad, vantul care bate, soarele care straluceste, oamenii care trec, toate si fiecare imi amintesc cumva de tine. Esti pretutindeni in jurul meu si mi-e teama ca nu pot rezista invaziei. Da, esti pretutindeni in mine... in gandurile mele, in inima mea, in sufletul meu, in privirile mele, in zambetul meu. Pentru ca zambesc din cauza ta! Si as vrea sa zambesti si tu, din cauza mea.

As vrea sa imi gasesti loc in inima ta pentru ca numai tu stii sa ma intelegi. As vrea sa imi gasesti loc pe cerul tau pentru ca numai tu stii sa ma faci sa zbor. As vrea sa imi gasesti loc in gandurile tale pentru ca numai tu stii sa ma faci sa zambesc. As vrea sa imi gasesti loc in sufletul tau pentru ca numai tu stii sa faci totul mai frumos. Imi zugravesc lumea in culorile toamnei pentru ca frunzele tale sa isi gaseasca locul mai usor. Ma las purtat de mana ta pe aripile vantului si ma imbat cu parfumul tau dulce pentru a pluti printre norii toamnei. Nu ne pasa ca ploua sau ca e frig pentru ca ne incalzim unul pe altul. Si chiar daca totul in jur este ruginiu si amortit, tu vei adauga ritm simfoniei toamnei.

Da, candva ma gandeam cu tristete la toamna... si visam o iubire ca in povesti. Dar, ca toti oamenii, am crescut si am invatat. Am invatat ca toamna e doar un anotimp si nu tine cont de capriciile oamenilor, le are pe ale ei. Mi-ai spus ca vremea vrea sa fie neinteleasa. Si ai avut dreptate. De ce i-ar pasa toamnei de oameni? Si iubirea... iubirea e un vis. Voi sti ca m-am trezit in clipa in care ma vei imbratisa. Dar tie de ce ti-ar pasa de mine? E toamna tarzie... toamna in care te-am cunoscut.

Mai mult

Ordinea Haosului

In anii 1960, matematicianul Edward Norton Lorenz a dezvoltat o teorie conform careia „un fenomen care pare a fi aleator, are de fapt un element de regularitate ce ar putea fi descris matematic.” Aceasta teorie presupune ca orice sistem dinamic, oricat de complex si haotic ar parea, are o anumita ordine insesizabila a starilor prin care trece. Sistemele dinamice sunt dependente de anumite conditii, iar orice modificare a conditiilor initiale produce rezultate imprevizibile – asa-numitul „efectul fluturelui”.

Orice eveniment, conform determinismului, este cauzat de un lant de evenimente anterioare. Cu alte cuvinte, nimic nu este intamplator si totul are repercursiuni, dupa principiul actiunii si reactiunii. Acestei legi insa nu i se supune miscarea haotica a particulelor, numita si miscare browniana sau agitatie termica. Miscarea browniana este miscarea continua si complet dezordonata, dependenta de temperatura, a unor particule solide aflate in suspensie intr-un fluid. Miscarea browniana nu este determinata de cauze externe si nu inceteaza niciodata, dar se intensifica odata cu cresterea temperaturii. Asadar, nu este nici actiune, nici reactiune, dar are un factor determinant.

Teoria haosului are – evident – multiple aplicatii in diverse ramuri ale stiintei, de la matematica la metafizica. Insa in orice domeniu s-ar aplica, rezultatele sunt mereu aceleasi: in fiecare fenomen aparent haotic exista o anumita ordine logica. Aceasta este valabila chiar si in cazul oamenilor, care sunt cele mai imprevizibile fiinte. Sentimentele lor si chiar intregul lor comportament este intotdeauna determinat de impulsuri generate de factori determinanti, conform teoriei psihoanalizei, dezvoltata de neurologul austriac Sigmund Freud. Impulsurile pot fi latente, determinate de evenimente din trecut, sau spontane, determinate de evenimentele curente.

Oamenii au intotdeauna tendinta de a analiza mediul inconjurator si pe baza informatiilor adunate isi formeaza opinii, teorii, moduri de a gandi si comportamente in anumite situatii. Astfel, apare cunoasterea. Insotita de ratiune, cunoasterea ii face pe oameni constienti, iar pe masura ce ei acumuleaza informatii, pot analiza mai bine anumite situatii si pot prezice anumite tipare logice. Insa oamenii sunt si irationali si se tem de multe lucruri, de la banalele insecte sau locuri intunecate pana la complexul si misteriosul viitor.

Pe masura ce cunosc mai multe lucruri, oamenii au tot mai multe framantari. Regreta trecutul, sunt nemultumiti de prezent si isi fac griji pentru viitor. Intr-un fel, cunoasterea impiedica actiunea: cu cat oamenii stiu mai multe, cu atat se tem mai mult sa ia o decizie si sa actioneze. Se tem de riscuri, de complicatii, de imprevizibil. Nu suporta haosul, dar atunci cand nu au alta scuza, il folosesc ca pe un scut. Astfel, pentru a trece la fapte, oamenii au nevoie de iluzii. Trebuie sa creada ca actiunile lor vor avea un rezultat previzibil si pozitiv, dar tocmai pentru ca oamenii insisi sunt imprevizibili, rezultatele sunt complet diferite in functie de conditii si din logica, ratiune si cunoastere se naste haos. De aceea oamenii trec foarte usor de la extaz la agonie, de la bucurie la groaza, de la satisfactie la regret...

Un mit grecesc spune ca un satir batran, pe nume Silenus, a fost adus beat in fata regelui Midas de catre supusii acestuia. Stiind ca atunci cand sunt beti, satirii au darul profetiei, Midas l-a intrebat pe Silenus ce ar fi cel mai bine pentru oameni. Acesta i-ar fi raspuns: „de ce ma obligi tu sa iti spun aceste lucruri despre care ar fi de mii de ori mai bine sa fii ignorant? Cel mai bine traiesc oamenii care nu stiu ce este necazul; dar cel mai bine pentru oameni este de a nu se fi nascut vreodata, asta ar trebui sa fie prima lor optiune; iar urmatoarea, dupa aceasta, ar fi ca atunci cand s-au nascut, sa moara cat mai curand.” Apoi Midas l-ar fi returnat pe Silenus zeului Dionysos, primind in schimb darul de a transforma tot ce atingea in aur. Insa acest dar i-a adus mare necaz regelui lacom, caci intr-o zi, atingandu-si fiica, a transformat-o intr-o statuie de aur. Asadar, ignoranta insemna fericire, nu cunoasterea si nici bogatiile. Dar ignoranta presupune si haos.

Chiar si Universul este presupus a fi luat nastere din haos iar acum este ordonat in sisteme mai mult sau mai putin complexe, de la galaxii la nebuloase. Insa aceste sisteme ordonate contin aceleasi elemente care au transformat haosul in ordine, dar care acum transforma ordinea in haos: stelele. Atunci cand se sting, stelele distrug totul in jurul lor, transformandu-se prin implozie in gauri negre, singularitati dense care absorb energia si materia din jurul lor. Exista astrofizicieni precum Georges Henri Joseph Édouard Lemaître care sustin ca Universul este in expansiune, expansiune cauzata de o explozie masiva care ar fi avut loc in urma cu aproximativ 13.75 miliarde ani. Atunci, materia, aflata intr-un haos total, s-ar fi concentrat intr-o singularitate primordiala extrem de fierbinte si densa, avand o energie infinita. Nu se stie din ce cauza aceasta singularitate a degenerat intr-o explozie masiva, conform unei teorii a lui George Gamow, numita Teoria Marelui Bum de catre Fred Hoyle. Dar exista ipoteze conform careia aceasta explozie se poate repeta, datorita faptului ca rata de expansiune a Universului nu poate fi mai mare decat atractia dintre elementele lui componente, pentru ca in spatiu, fiecare corp astronomic exercita forte de atractie asupra altor corpuri. Astfel, la un moment dat Universul s-ar putea contracta, distrugand materia si reproducand haosul primordial.

Haosul aparent sau absolut reprezinta un spectacol. Liberul arbitru sau determinismul, logica sau absurdul, cunoasterea sau ignoranta, ratiunea sau instinctul – toate nasc haos sau ordine. Haosul nu se poate transforma decat in ordine, iar ordinea se transforma in haos, pentru ca asa cum haosul are elemente logice, ordinea are elemente aleatorii. Ratiunea are instinctul de a critica, logica respinge absurdul, cunoasterea detesta ignoranta, determinismul nu neaga liberul arbitru, instinctul este suprimat de ratiune, absurdul considera logica absurda, ignoranta pune intrebari cunoasterii, liberul arbitru nu poate determina totul; cunoasterea naste intrebari fara raspuns, raspunsurile poseda cunoastere si acest continuu haos-ordine/ordine-haos pare infinit, asemeni Universului. Asadar, care este ordinea haosului? Daca haosul a fost primul, din ce s-a nascut? Iar daca a fost ordinea, care haos a fost ordonat pentru ca ea sa ia nastere? Si daca Dumnezeu exista, el reprezinta haos sau ordine?

Mai mult

Dimineata de Noiembrie

Ma trezesc de dimineata in lumina fada a soarelui. Imaginea zambetului tau ma bantuie, dar realizez ca a fost un vis si merg sa deschid fereastra, lasand frigul sa patrunda in camera. Ma intorc catre pat si nu e nimic acolo unde erai tu. Ma frec la ochi si totul devine mai clar. Insa pleoapele inca imi sunt grele de somn si ma cearta ca le-am despartit. Visam frumos, ce-i drept, asa ca imi vine sa ma cert singur. Dar nu vreau sa pierd inca o zi degeaba. Am pierdut destule si jurnalul meu e martor.

De cate ori deschid jurnalul meu si citesc, ma intreb de ce mai sunt inca in viata... pentru ce?? Toata lumea are un sens, are un rost, un scop, un drum... eu sunt ca o gaura neagra, un parazit care traieste cu energie, dar nu produce nimic. Cred ca pana si jurnalul meu ma minte. In fiecare zi imi spune ca te vei intoarce, dar tu nu apari. Ai plecat demult fara sa te uiti inapoi. Am ramas singur cu gandurile mele, ca de fiecare data. In iubire iti asumi intotdeauna riscuri. Eu am riscat si am pierdut de fiecare data. Dar de ce trebuie sa risc numai eu? In fine, am spus ca nu vreau sa pierd inca o zi degeaba. Gandesc prea mult si inutil.

Ies sa ma plimb. E ceata, dar razele soarelui incearca sa incalzeasca vaporii stravezii. Cate un nor trece rapid prin fata soarelui, umbrind pamantul pret de cateva secunde. Vantul profita de ocazie si raceste aerul, starnind parca si mai multa ceata, impreuna cu frunzele moarte, desprinse de toamna nemiloasa din copacii amortiti. Iar frigul imi patrunde in oase. Te caut pe strazi pustii, dar gasesc doar urme de pasi. De-as sti care sunt ale tale, le-as urma pana la capatul lumii. Dar stim bine amandoi ca le-as urma degeaba, caci pentru tine ar fi totuna... si ceea ce trebuia sa fie nu va fi vreodata intre noi.

Pentru o clipa, am senzatia ca esti cu mine. Nu ma insel, caci tu esti mereu in inima si in gandurile mele. Si te gasesc. Te gasesc in norii ce acopera soarele, in urmele de pasi pe strazile pustii, in frunzele moarte ravasite de vant, in fiorii care imi ingheata sira spinarii, in frigul care-mi patrunde in oase... in toamna care amorteste natura asa cum mi-a amortit mie sufletul cand ai plecat tu... in locul tau a venit noiembrie si frigul. Langa mine e un loc lipsa pe care nu il va ocupa nimeni. Dar in calendar foile se invart una dupa alta pana ce nici timpul nu va mai sti cat s-a scurs. Doar amintirea va ramane vie in mintea mea, caci sufletul va fi mort deja.

E ciudat cum oamenii care pleaca de langa noi iau cu ei exact ceea ce i-a atras la noi. Si poate la fel de ciudat este ca noi ii lasam sa plece desi stim ca vor pleca luand ceva din noi. Suntem naivi, speram, ne facem atatea planuri si avem atatea vise... insa nu putem fi siguri ca le impartasim intru totul cu ceilalti. Si cand nu se intampla astfel, ei pleaca, asteptandu-se in schimb sa ne fie tot noua mai bine. Dar mai bine le este doar lor, celor care se izoleaza. Noi ramanem cu vina si consecintele, ei sunt liberi sa faca ce doresc, pierzand in cel mai rau caz prietenul pe care il gaseau in noi.

E un joc crud si parca lipsit de reguli... dar sunt obligat sa il joc pana la capat. De ti-as fi ascuns totul, as fi trait cu iluzia. De ti-as fi spus mai devreme, m-ai fi crezut nebun. De nu ai fi plecat, ar fi fost o minciuna dulce-amaruie care s-ar fi terminat urat. Si pentru ca ai plecat, visul s-a sfarsit. Privesc catre orizont intrebandu-ma ce va urma. Dar nici macar Soarele nu ar mai putea incalzi soaptele vantului si frigul prevesteste iarna nemiloasa. Si se spune ca un sfarsit e un nou inceput, dar maine nu mai vine... traiesc mereu aceeasi dimineata de noiembrie.

Mai mult

Nota de Evacuare

Intr-o dimineata tarzie de toamna, cand frigul si norii se luptau cu soarele care inca nu voia sa paraseasca peisajul colorat cu frunze moarte, ceata si nori argintii, ai vrea sa dormi inca putin pentru ca atunci cand te vei trezi sa fie cald si frumos. Dar ceasul nu iti permite, la usa bate cineva si totul in casa pare un dezastru. Te ridici incet, ca si cum legaturi stranse si invizibile iti tintuiesc corpul si trebuie sa le rupi. Arunci pe tine un halat in drumul spre usa, apoi deschizi cu teama. Este postasul, are o scrisoare pentru tine. Semnezi, multumesti, inchizi usa si arunci scrisoarea pe masuta din hol. Nu ai timp pentru ea acum.

Te intorci sovaind spre camera, gandindu-te la ce ai de facut si de la ce sa incepi. Te rezumi la a te spala pe fata in baie, dar nu te ajuta sa te trezesti, asa ca mergi in bucatarie si pregatesti pe fuga micul-dejun, care ar trebui sa fie pranzul. In timp ce mananci, mii de ganduri iti strabat mintea, dar aproape ca le ignori si pe acelea. Te opresti cu privirea asupra ferestrei si a peisajului de dincolo de ea. Dintr-odata iti amintesti ca e toamna si ca asta trebuia sa insemne ceva. Si atunci iti trece prin minte Ea! Si alergi cat poti de repede la masuta din hol, pentru a verifica expeditorul scrisorii pe care o primisei. Evident, Ea este expeditorul.

Iti tragi rasuflarea si deschizi cu grija plicul, ca si cum inauntru ar fi ceva foarte fragil si de valoare. Dar in fond, este, pentru ca este o hartie scrisa de Ea! O despachetezi incet si incepi sa citesti:

„Dragul meu,

M-ai intrebat daca m-am suparat citind randurile pe care mi le-ai scris si ti-am spus ca nu m-am suparat. Ei bine, adevarul este ca nici vesela nu am fost la gandul ca va trebui sa iti scriu niste cuvinte nu tocmai frumoase, poate chiar dureroase. Imi pare rau pentru cele ce urmeaza sa citesti.

Nu ma asteptam ca eu sa am un asemenea efect asupra ta, iar tu sa simti astfel de lucruri pentru mine. Imi pare rau sa te dezamagesc, dar eu nu simt la fel pentru tine. Poate in tot timpul de cand te cunosc a existat un moment in care te-am vazut ca ceva mai mult decat un prieten, dar nu am reusit sa duc ideea mai departe si am renuntat. Ar trebui sa renunti si tu, sa pui capat sentimentelor pe care mi le-ai descris. Imi este foarte greu sa fiu pusa in situatia de a exprima ce simt pentru tine (sau ce nu simt, de fapt)...

Multumesc pentru cuvintele frumoase despre mine, dar nu stiu daca le merit. Poate sentimentele tale te-au orbit si ai exagerat putin. Nu stiu daca vom putea ramane prieteni in continuare. Nu stiu nici daca ai mai vrea asta. Nu as vrea sa iti alimentez iluziile si stiu ca nici mie nu mi-ar place ca persoana pentru care simt ceva sa ma considere doar o amica si nimic mai mult. Mai bine am renunta la tot si am sfarsi aici inainte sa ajungem prea departe si sa fie prea tarziu. Sper ca ma intelegi.

Cu drag,

A ta prietena”

Sfarsind aceste randuri, lasi hartia sa iti alunece din mana in timp ce si tu aluneci cu privirea pierduta, sprijinit de un perete. Te opresti pe pardoseala rece, dar frigul nu are cum sa te afecteze pentru ca esti deja mai rece decat un sloi de gheata. Nici macar durerea pe care ti-ar provoca-o, in mod normal, duritatea suprafetelor nu o mai simti. Totul este la fel de incetosat ca dimineata de toamna in care te-ai trezit. Si incerci sa intelegi ce se intampla si cum ai gresit, dar nu reusesti. Orice film sau poveste ai crea, toate se rup in acelasi punct: raspunsul Ei...

Este atat de usor sa evacuezi pe cineva din viata ta... si atat de usor sa fii „evacuat”. Totul sta in cateva cuvinte spuse cu usurinta sau dificultate, dar care ascund in spatele lor povesti mult mai complexe si mai profunde. Trebuie sa stii asta foarte bine pentru ca ti-ai spus de atatea ori ca nu te vei mai atasa de nimeni, dar se pare ca nu reusesti sa te obisnuiesti cu ideea. Intelegi ca oamenii nu iti impartasesc ideile si sentimentele, dar uiti mereu ca este numai vina ta, pentru ca tu esti cel care simte, nu ei.

Afara e soare si cald. A trecut de mult de amiaza, dar tu inca esti pierdut printre ganduri. Nu poti uita toate cuvintele frumoase care s-au scris sau rostit. Nu poti uita zambetul acela superb si ochii despre care sperai sa te priveasca asa cum ii priveai si tu. Nu poti uita nici macar ca simti ceva pentru acea persoana. Si dintre toate, poate ca asta doare cel mai mult! Sau poate ca cel mai mult doare sa stii ca e vina ta... Iti spui ca timpul le rezolva pe toate, dar stii foarte bine ca e o minciuna si ca totul va dura pana la urmatoarea Ea... si pana la urmatoarea nota de evacuare, evident.

Mai mult

Eu si Eu

Am crezut mereu ca stiu totul, ca nimic nu ma mai poate surprinde, ca oamenii sunt exact asa cum ii stiu si ca nu se pot schimba. Si am avut dreptate – oamenii sunt complicati si te vor dezamagi ori de cate ori te astepti la contrariu. Da, esti un pesimist, daca ai crede ca te vor dezamagi oricum, nu te-ar mai dezamagi pentru ca oricum te-ai fi asteptat sa te dezamageasca, caz in care ai fi de doua ori nefericit: pentru ca nu au facut ce ai fi vrut si pentru ca te-au dezamagit asa cum te asteptai. Complicata logica, nu?

Candva priveam orizontul cu ochi de copil. Si credeam ca de acolo vin toate, si bune si rele... si totul parea adevarat si sincer, iar oamenii pareau buni. Dar acum imi dau seama cat de mult greseam, iar tu radeai pe saturate de naivitatea mea. Si cat de prost puteam sa fiu?! Dansam in tango cu minciunile, valsam cu iluziile si balul se termina cu lacrimi si inimi sfasiate asemeni pantofilor. Iar eu chiar credeam ca imi esti alaturi!

Te mai miri ca m-am saturat de toate astea? Ca am obosit sa ma lupt cu ele? Ca nu mai stiu ce e bun? Ca nu mai stiu sa ma bucur? Ca nu mai am incredere in nimeni? Ca sunt dezamagit si dezamagesc pe toata lumea? Ca nu mai cred in tine? Asa ma gandeam si eu...

Oare stim noi, muritorii, cine suntem? Si incotro ne indreptam? Oare tot ce stricam se mai poate repara? Si de unde stim ce e stricat? Cine ne face pe noi oameni? Cu ce suntem mai presus de animale? Cand ramanem fara speranta, mila si simpatie, ce ne forteaza sa ne depasim conditia? Tu? Dupa tot ce ai facut, in atata timp? Nu, nu mai exista loialitate si devotament la care sa putem spera. Nu mai exista mila si simpatie pe care sa le putem cersi. Nu mai exista iubire si prieteni pe care sa le putem impartasi. Nu mai exista sinceritate si ajutor pe care sa le putem primi. Dar tu macar incerci...

In masina ta de fum si oglinzi s-au nascut stele. Dar tot de acolo s-au nascut si demoni. Din munca cinstita nu se imbogateste nimeni asa cum din fericire nu moare nimeni. Drumul catre iad e pavat cu intentii bune... si pana in rai te intalnesti cu sfintii. Sa fii prost inseamna sa ai noroc, dar sa ai noroc si sa fii prost inseamna ca nu esti cu nimic mai departe decat cei care au ghinion. Si nici o pedeapsa nu este buna atunci cand repeti cu buna-stiinta greselile. A gresi este uman, dar a persevera in greseli este diabolic.

Daca eu sunt trist, eu zambesc. Daca eu sunt fericit, eu sunt sceptic. Daca eu regret, eu sunt bucuros. Daca eu sunt multumit, eu ma plang. Daca eu sunt eu, eu nu exist. Fiecare poate fi propriul Dumnezeu pentru ca destinul s-il scrie fiecare cu mana lui. Si daca nu-ti convine, sa-ti fie de bine! Cine are incredere in tine? Nimeni!

Mai mult

Pierd Controlul

Astazi a plans cerul. Mi s-a parut frumos. A fost si soare, chiar daca nu l-am vazut prea mult. Am primit si zambete, le-am raspuns. A fost o zi frumoasa. Ar trebui insemnata in calendar. Dar tot a lipsit ceva. A lipsit zambetul tau. Nu stiu daca ti-am spus vreodata ca zambetul tau straluceste mai puternic decat orice raza de soare. Numai ochii tai stralucesc mai puternic.

Parfumul tau il simteam in fiecare adiere de vant. Si cu fiecare strop de ploaie, un strop de amintire mi te turna in minte si in ganduri, apoi se prelingea lin in adancul inimii. Acolo te port mereu, cu fiecare gand, cu fiecare amintire, cu fiecare strop de ploaie. Privirea ta imi mangaia obrajii si imi strangea umerii in palme. Imi purta pasii, masurandu-mi miscarile. Imi arata calea catre zambetul tau minunat, dar imi parea ca duce spre nicaieri... Si am nevoie sa fii aici, cu mine.

Daca ai sti cat de fericit ma face un singur zambet de-al tau, ai zambi doar gandindu-te la bucuria mea. Si daca viata intreaga ar fi o ciocolata, ti-as da un cub si ceva in plus – firimitura care iti ramane in coltul buzelor. Multi oameni isi impart timpul cu tine, dar asta nu inseamna nimic mai mult decat cuburi de ciocolata. Eu mi-as imparti timpul cu tine lasandu-ti si amintirea lui, acea firimitura care sa iti aminteasca de gustul dulce-amarui pe care l-ai simtit candva. Indraznesc sa sper ca as putea insemna atat de mult pentru tine.

Ma ratacesc. E intuneric si frig, al naibii de frig. Dar tu esti atat de calda... atat de fierbinte! Si as vrea sa te tin de mana chiar daca arzi. Pierd controlul, dar nu conteaza. Tu esti aici si maine nu mai vine. Ascunde-mi chipul in parul tau in timp ce te sarut si aprinde-mi gandurile. Lasa-le sa arda si ajuta-ma sa pun in locul lor multe amintiri frumoase cu tine. Acum tu detii controlul...

Mai mult