duminică, 9 decembrie 2012

Dulce Sinucidere

El si Ea se plimbau tinandu-se de mana prin zapada. Mana lui era rece si rosie. Mana ei, invelita intr-o manusa imblanita, era fierbinte. Ochii lui o studiau atent. Ochii ei cercetau fiecare fulg de zapada asternut pe jos, pe ramurile copacilor, pe acoperisurile caselor sau pe ferestre. Intr-un fel, era frumos peisajul: zapada imbraca totul in alb, iar turturii de gheata imprastiau reflexiile lor cristaline peste amalgamul alb. Iar lui ii parea ca ochii ei stralucesc la fel de puternic ca si zapada. Ori poate chiar zapada ii facea sa straluceasca astfel...
- Chiar trebuie sa ne plimbam pe frigul asta!? intrerupse Ea tacerea, vizibil nemultumita.
- Credeam ca iti place – raspunse El. Oricum, voiam sa discutam.
- Si nu putem discuta in alta parte?
- Nu... candva iti placea iarna – adauga el, dezamagit.
- Inca imi place, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ma tarasti dupa tine prin zapada!
- Stii, ai putea sa renunti la tonul asta intepat. Daca ai fi refuzat de la bun inceput, te-as fi inteles. Dar ai fost de acord. Sau cel putin asa credeam.
- Credeai gresit! – continua ea pe acelasi ton intepat.
- Da... nu ar fi prima data cand ma insel in privinta ta.
- Ce vrei sa spui?
- Pai... ce voiam sa iti spun, daca m-ai fi lasat. Cand te-am cunoscut, mi-am dat seama ca ma voi indragosti de tine iremediabil. Speram doar sa nu gresesc si sa nu te supar. In timp am inteles ca tu nu vei simti la fel vreodata si ca orice speranta a mea ar fi fost in zadar. Nici acum nu stiu ce te-a facut sa imi acorzi o sansa, dar orice ar fi fost, s-a dus...
- Nu s-a dus – il intrerupse ea – doar ca tu imi ceri ceva ce nu pot face.
- Dar eu nu ti-am cerut nimic, iubito.
- Ba da! Mi-ai cerut! adauga ea, nervoasa.
- Ce ti-am cerut?? intreba mirat.
- Mi-ai cerut sa fim „noi”, desi erai constient ca nu te pot iubi. Ti-am spus mereu sa nu ma fortezi, ti-am spus ca te plac, dar nu atat de mult pe cat ai fi vrut. In schimb, tu ai visat mereu la inimioare rosii si bulinute roz! Nu ar strica sa mai scoti capul dintre norii aia printre care traiesti. Eu nu sunt un personaj din cartile tale! Nu m-ai creat tu si nu imi poti impune ce sa fac sau ce sa spun. Nu imi poti scrie tu replicile sau povestea. Candva ma incantau toate acestea si te consideram un om minunat, dar in timp am inceput sa inteleg ca era doar un miraj si nu degeaba scrii povesti in loc sa le traiesti!
Urma o tacere indelungata. El se oprise, Ea continua sa mearga. „Nu e prima oara cand sunt lasat in urma”, isi spunea in gand. Insa era prima oara cand Ea il lasa in urma. Stia ca nu fusese cel mai bun om si ca nu avea foarte multe, dar de cand o avea pe Ea, era mai fericit ca niciodata. Sau fusese, pentru ca se parea ca totul ajunsese la un sfarsit. Alerga dupa ea si o opri.
- Sa inteleg ca asta e sfarsitul? o intreba dupa un timp.
- Care sfarsit? Al cui? Iar dramatizezi?
- Nu, nu dramatizez. Spune-mi doar daca te voi mai vedea...
- Ma vei mai vedea – spuse Ea zambind. Doar ca va mai trece un timp... ramas-bun, dragule!
Il imbratisa si pleca. El ramase confuz, urmarind-o printre troiene. O parte din El ar fi vrut sa plece odata cu Ea, dar cealalta parte stia ca oricum a plecat deja si ca nu are rost sa o urmeze. Si-ar fi facut si mai mult rau si probabil ca i-ar fi facut si ei. In fond, Ea avea dreptate: nu o putea controla, oricat de mult si-ar fi dorit uneori... nu era deloc un personaj plasmuit de imaginatia lui, chiar daca semana cu cele mai frumoase vise pe care le avuse. Se multumi sa ofteze indelung si sa se prabuseasca in zapada.
Ramase acolo ore in sir, pana cand se trezi rezemat de un om de zapada. Probabil vreun trecator crezuse ca e un alt betiv „exaltat de bucuria sarbatorilor” si il sprijinise de omul de zapada in speranta ca i-ar prinde bine o companie mai „solida” fata de alcool. Insa el nu bause nici macar banalul vin fiert pe care il bea toata lumea in preajma sarbatorilor. Era intuneric deja si nu stia ce ora era, iarna oricum se intuneca devreme. Se ridica incet pentru ca era amortit de frig si pleca inspre casa.
De ani de zile locuia in aceeasi mansarda. Toti cei care il cunosteau se mirau ca nu vrea sa se mute, pentru ca mansarda era mica si inghesuita, insa pe El nu il deranja acest aspect. Acolo se simtea cel mai bine si de multe ori acolo ii venise inspiratia cea mai buna pentru a scrie. Iarna privea fulgii de zapada dansand afara, primavara vedea zapada transformandu-se in flori parfumate, vara urmarea zborul fulgilor de papadie in razele soarelui iar toamna admira stropii de ploaie care se prelingeau pe geamul lui. Apoi scria. La asta se pricepea cel mai bine, iar cand scria se izola de tot si de toate, ca intr-o alta lume. Asa ca odata ajuns acasa, incepu sa scrie din nou.
„Am ajuns in fata blocului si am asteptat. Eram calm, dar fierbea sangele in mine de nerabdare. Iar dupa cateva minute, aparu ea, coborand mandra ca o printesa. Pana sa ii observ zambetul pe care i-l provocase aparitia mea, am inceput sa ii observ hainele. Cizme negre, inalte, pantaloni grosi de lana, o helanca alba, imblanita, un fular rosu ca si obrajii ei infasurat la gat si manusi negre, imblanite, in maini.
Pasi timida catre mine, iar eu i-am oferit mana, sa se sprijine de mine. Ne-am privit in ochi ca si cand ne-am fi regasit dupa multa vreme, apoi am plecat catre soarele care tocmai apunea, printre copiii care alergau cu sanii sau troienele din care se mai ivea cate un tufis sau un copac. Zapada proaspata scrasnea sub picioarele noastre, dar inimile noastre bateau mai puternic decat zgomotul ei.”
„Desigur, continua sa visezi” – isi spuse in gand, citind din nou ceea ce tocmai scrisese. Afara incepuse ploaia. Ploua atat de tare, ca o ploaie de vara! Zapada incepuse deja sa se topeasca si un gand ii strafulgera prin minte: oare ce facea tovarasul lui mut si inghetat, omul de zapada? Ii paru rau ca il lasase in urma, dar in fond era doar un om de zapada. Asa ca reveni la iluzia lui, dulcea lui iluzie. Isi aminti ca iluzia tocmai il parasise cu cateva ore in urma si rupse in zeci de bucatele hartia pe care scrisese, deschise fereastra si arunca bucatelele in ploaie. Ca niste fulgi de zapada, ele plutira in aer, apoi ploaia le afunda in mocirla. Privind la ele acoperindu-se cu noroi, avu o revelatie: dulcea lui iluzie era, de fapt, o dulce sinucidere...

32 de comentarii:

  1. Iluzie sau nu, tot ce ai scris e adevarat si imi aminteste de mine. Imi aminteste de toate acele zile cand, dragii mei prieteni m-au lasat sa cad, au ras si au plecat mai departe. Stii, mi-as dori si eu sa locuiesc intr-o mansarda, sa am toate lucrurile dragi mie acolo, sa fie caldura si un loc de unde sa pot vedea lumea. Sa fie un punct de inspiratie. Sa fie in acelasi timp singurul loc in care m-as simti acasa cand as fi plecata, singurul loc dupa care as tanji. Doare. Doare sa vezi ca persoana pe care o creti cea mai de pret trateaza totul ca pe o gluma, ca pe un joc. Te poti juca cu copiii, cu zapada, cu animalele, dar nu te poti juca cu dragostea si fericirea oamenilor.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Intr-o mansarda visam sa locuiesc si eu. Pana acum nu s-a materializat. Si da, povestea asta e destul de adevarata, chiar daca nu s-a intamplat si in realitate. Dar fiecare om vede lucrurile din punctul lui de vedere. Daca pe tine te raneste atitudinea cuiva, pe el il respinge lamentarea ta. Sau invers, daca pe tine te respinge cineva, tu il ranesti pastrand distanta. Probabil ca nu echilibrul nu poate exista sau daca exista, nu exista intre doua persoane.

      Ștergere
    2. Da, asa e. Dar cateodata poti gasi o modalitate sa hmm...rupi echilibrul asta. Daca ai curajul sa risti. Eu am curaj..nu mereu...

      Ștergere
    3. Eu am riscat mereu si am pierdut aproape de fiecare data.

      Ștergere
  2. Intr-adevar, trista povestea, dar daca imi permiti, as schimba un pic finalul :) In viziunea mea cam asa ar arata..

    .. O fata care trecea pe cararea din dreptul mansardei, observase cum bucatile de hartie pluteau in aer. Isi inalta privirea in speranta ca va observa de unde proveneau, dar nu apuca sa vada decat cum geamul unei mansarde tocmai se inchise. Curioasa, adunase toate bucatile de hartie asigurandu-se ca nu o vede nimeni si le pusese in buzunar. Cand aceasta ajunse acasa, a incercat sa reintregeasca foaia. Ii placuse enorm ce citise, dar nu intelesese de ce un asemenea text a trebuit sa fie rupt. In acel text, ea a vazut sentimente frumoase si desi ramasese cu un zambet pe chip dupa ce il citise, a ramas si cu intrebari.. "Oare mai sunt oameni atat de calzi?", "Oare mai exista in oameni dragoste?" "Oare un astfel de suflet bun exista si sa fie oare al celui care scrisese?!"
    Si de atunci, acea fata trecuse zilnic prin fata mansardei asteptand poate un semn, un raspuns la intrebarile ei, dar chiar daca nu le va afla niciodata, cel putin o facea sa se simte mai bine. Dar ce stia cu siguranta era faptul ca dansa este un astfel de om, cu suflet cald si plin de dragoste...

    Mi-ar place sa locuiesc intr-o mansarda si la fel consider ca inspiratia e mai bogata dintr-un astfel de loc. Nu stiu de ce, dar pentru mine ar fi locul ideal de locuit, m-as simti foarte bine. Uneori chiar imi imaginez asta.. ;;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu rare ori modific textul ulterior, ma straduiesc sa iasa bine din prima, eventual corectez greselile care se strecoara. Dar fiecare este liber/a sa il interpreteze asa cum doreste, astfel incat nu ma deranjeaza daca ai alt final in minte. Poate voi scrie o continuare cu ideea ta candva.
      Nu stiu de ce atrag atat de mult mansardele, probabil pentru ca sunt mai rar intalnite.

      Ștergere
    2. Claudia, finalul acesta mi-ar fi placut si mie si m-ar fi bucurat :D

      Ștergere
    3. Ma bucur sa aud asta! :)
      Desi am spus ca e un final, mi-am dat seama ca nu este in adevaratul sens al cuvantului. Si totusi, nu cred ca bucura atat de mult ''finalul'', nu e un happy-end, pentru ca a ramas totul in ceata, e totul in suspans, cel mult am lasat o urma de speranta.. dar fiecare isi poate imagina ce doreste.

      Ștergere
  3. E bine că am reușit să mai dau de un băiat prin blogosfera asta!
    În fine, mă mir că am avut răbdare să-ți citesc postarea kilometrică, dar m-a atras felul tău de-a scrie.
    Pari un om foarte complicat.
    Nu-mi dau seama dacă ești îndrăgostit sau nu sau dacă s-a întâmplat ceva în viața ta de te-a făcut să scrii așa, cu o tentă gri. Oricum, asta nu mă interesează pe mine, dar țin să te felicit, ca să zic așa.
    Mi-a plăcut mult!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, cateodata si eu ma intreb de ce numai fetele se apuca de scris.
      Ma bucur ca ai avut rabdare sa citesti tot. Pot spune ca e o poveste bazata pe o intamplare reala, oricum fiecare intelege ce doreste. Multumesc!

      Ștergere
    2. Fetele au calitatea de a face din țânțar-armăsar :))

      Ștergere
    3. Depinde cel mai mult de cel care le observa, spun eu. Fiecare are propria opinie despre oameni si chiar daca unele caracteristici sau actiuni ale oamenilor sunt mai mult decat evidente pentru toti, se vor gasi unii care sa vada ceva diferit.

      Ștergere
    4. Îmi place că nu ești genul de om care să generalizeze.

      Ștergere
  4. .frumoasa povestea :) desi, intr-adevar, e trista! .dar eu in acel frumos ce poate "creste" din urat .

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E bine ca esti optimista. Cine stie? Poate lucrurile chiar se schimba.

      Ștergere
    2. ..daaa' .o sa incerc sa fiu cat se poate de des, optimista.

      Ștergere
  5. Uite ca am uitat un cuvant :D .era asa

    .dar eu cred in acel frumos ce poate " creste " din urat .

    RăspundețiȘtergere
  6. Tibi, trebuie neaparat sa-mi exprim nemultumirea cu privire la articolele tale.Ajung asa repede la sfarsitul lor chiar atunci cand imi doresc sa continui tot mai mult cu ceea ce citesc, sunt asa reusite pacat ca se si termina:)) Scrie o carte si o sa fiu prima care o cumpara.:)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De fiecare data incerc sa trag cat pot si sa scriu mult, dar degeaba, tot putin iese. Nu stiu daca voi scrie o carte, cere multe :))

      Ștergere
  7. Allure @ Crescentius:
    Ironia unor astfel de situații destul de des întîlnite: El - romantic, visător, dar Ea crede că el visează prea mult și trăiește prea puțin; viceversa e, de asemenea, valabilă, mai ales că femeile sunt cele care sunt prin natura lor mai romantice și și-ar dori un bărbat sensibil, visător...
    Cîteodată, precum soarele și luna, nu ne întîlnim. Dar si cînd se întîmplă să fim doi sori...

    Off topic: Bună, Tibi. Îmi face plăcere să te anunț cu ocazia aceasta că te-am nominalizat pentru Blog of the Year 2012 Award.
    Găsești detaliile și regulile nominalizării aici:
    http://crescentius.wordpress.com/2012/12/10/blog-of-the-year-2012-award/

    Felicitări! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eh, aia e, ca de obicei opusele se atrag, apoi cand realizeaza cat sunt de opuse, se retrag...
      Multumesc pentru nominalizare, dar sunt sigur ca erau altii care o meritau mai mult decat mine.

      Ștergere
    2. Cu multă plăcere. Sunt mulți cei care au fost nominalizați, tocmai pentru că fiecare are meritul său.

      Ștergere