sâmbătă, 29 decembrie 2012

Liniste

Un tanar plecase de acasa intr-o noapte. Voia de mult timp sa se indeparteze de oraselul de provincie in care locuia si de toti oamenii de acolo. Ii pareau incuiati, limitati de propriile lor minti, intemnitati pe veci in lumea infima a acelui orasel lipsit de importanta. Si nu ar fi fost departe de realitate. Doar ca realitatea lui includea un vis. Visul iubirii, un vis pe care il purta cu el oriunde, o promisiune despre care spera sa se implineasca.
Tanarul iubise candva o colega de clasa care se mutase din capitala in micutul orasel pentru un an. Fusese bolnava si avea nevoie de aer curat, iar cum rudele ei locuiau in acel oras, parintii ei au decis ca ar fi singura solutie pentru ca fata sa isi poata continua studiile si recuperarea in acelasi timp. Mare i-a fost mirarea tanarului vazand noua fata in clasa in care el invatase ani de zile. In tot acel timp privise prin fereastra cerul, admirand norii si visand cu ochii deschisi la ziua in care va zbura din acel oras catre cel mai mare oras din lume, unde avea sa se piarda in multimea de oameni visatori. Acum insa, unul dintre acei oameni era atat de aproape de el, incat ii parea ca visele lui deveneau incet, dar sigur, realitate. Si era unul dintre cei mai frumosi oameni pe care ii vazuse.

In acel orasel de provincie exista o singura linie de tren si o gara veche in care opreau doua trenuri pe saptamana, unul dinspre capitala spre cel mai mare oras al provinciei respective, iar celalalt dinspre alte provincii spre capitala. Copiii din orasel se adunau deseori sa admire trenurile oprite in gara. Cat despre masini sau autobuze, singurele pe care le vedeau erau cele care aduceau marfa la singurul magazin din orasel si oamenii care lucrau in singurul oras apropiat, o data pe saptamana, si camionul postei, care aducea ziare sau scrisori in fiecare zi.
Astfel ca din ziua in care „fata de la oras” (cum o numeau localnicii) s-a mutat acolo, a atras atentia tuturor. Copiii mergeau in urma ei pe strada, oamenii ieseau pe la porti sau ferestre privind-o, insa numai unul se ferea de ea. Acela era baiatul ciudat care nu suporta pe nimeni si nu discuta cu nimeni. Pentru el, ea nu era o ciudatenie venita din capitala sau o aroganta care se considera superioara. Pentru el, ea era intruchiparea perfecta a visului lui de libertate, visul de a scapa din acel loc si dintre acei oameni. Fata roscata cu ochi verzi care gandea liber pentru ca venea dintr-un mediu liber in care casatoria matusii H. de pe Strada Lunga nu era singura preocupare a orasului pentru saptamani intregi, un mediu liber in care singurul magazin din oras nu era deschis doar cateva ore pe zi, iar vanzatorul plictisit te servea in scarba, un mediu liber in care sinele de cale ferata nu treceau printr-un lan de grau drept peisaj si un mediu liber in care oamenii indrazneau sa viseze mai departe decat ce vor purta la slujba de duminica ori ce se va servi la inmormantarea bunicului A. de pe Strada Infundata.


Pusa in situatia de a se muta intr-un nou oras si a incepe cursurile la o noua scoala, E. se simti oarecum stingherita. Din prima zi toti ochii statura atintiti asupra ei, iar toata lumea parea sa o considere straina. Detesta felul in care oamenii o priveau si tot alaiul care o urma pe stradutele oraselului de fiecare data cand iesea din casa. Dar in clasa reusea sa ignore colegii privind catre unul singur – baiatul cu parul cret din ultima banca a clasei, cel de care se fereau toti. El privea intotdeauna prin fereastra si avea propria lui lume.
Nu a trecut prea mult timp pana cand fata a observat ca baiatul cu parul cret din ultima banca a clasei parea singurul care o ignora. Curioasa fiind, intr-o zi l-a intrebat de ce. A ramas socata cand el, in loc sa ii raspunda, a fugit in curtea scolii si s-a ascuns sub un copac. L-a urmat, ca si cum ar fi stiut ca o asteapta un secret. Ajunsa in fata copacului, vazu ca baiatul statea cu capul intre genunchi. L-a intrebat daca totul e bine, dar el nu i-a raspuns. A incercat sa ii ridice capul si a vazut cum chipul ii era rosu ca sangele si fierbinte ca flacara. Insa altceva i-a atras atentia mai mult: deasupra capului lui, pe scoarta copacului, erau scrijelite doua intiale in conturul unei inimi – „J+E”. I se paru ca le recunoaste, asa ca il intreba pe baiat cum se numeste. Iar el il ii arata prima dintre litere, apoi se ridica, ii fura un sarut si fugi.

In ziua in care fata roscata cu ochi verzi i-a aflat secretul, tanarul J. s-a simtit ca ultimul om. Credea ca ultima lui speranta s-a naruit. Fata pe care o admirase tot semestrul nici nu ii stia numele! Habar nu avea ca el o admira si visa cu ochii deschisi sa plece impreuna cu ea in lume! Poate ca nici macar nu i-ar fi placut, poate ca pentru ea, el nu era nimic altceva decat un „taranoi needucat si lipsit de maniere”, ca si ceilalti. O auzise intr-o zi plangandu-se mamei ei despre toti acei oameni care o priveau fix ca pe un obiect, fara sa stie cat o deranjau acele priviri. El se ferea sa o priveasca, tocmai de teama sa nu se desconspire. Insa momentul de care se temuse cel mai tare tocmai se intamplase.
Ar fi vrut sa fuga oriunde, numai sa uite de toata situatia. Incercase sa mearga la gara, dar uitase ca nu trecea nici un tren pe acolo in ziua respectiva si nici in urmatoarea zi. Asa ca pentru o noapte dormi pe sine, in lanul de grau. Apoi, a doua zi, se intoarse resemnat acasa, dar nu avu curajul sa mearga la scoala si sa infrunte un posibil interogatoriu pe care l-ar fi pregatit fata. Se gandi zile intregi la ce ar fi putut sa ii spuna ca ea sa il ierte si sa uite incidentul, dar totul ii parea ridicol. Ar fi vrut sa dea timpul inapoi, dar era imposibil. Asa ca tot ce putea face era sa priveasca prin fereastra camerei lui si sa asculte oamenii discutand, sa afle daca nu cumva tot orasul radea de el. Insa oamenii isi vedeau de treaba lor, baiatul fiind ultima lor grija.
Totusi, intr-o zi, ii paru ca o vede. Se gandi ca viseaza, dar nu visa. Era chiar ea, pe strada lui. Trecea prin fata umilei lui case. De fapt, nu, nu trecea... parea sa caute ceva sau pe cineva, caci studia fiecare poarta in parte. Iar cand ajunse la a lui, se opri, inexplicabil. Statu un timp in mijlocul drumului, apoi se apropie de poarta. Incerca sa o deschida, iar baiatului ii sarea inima din piept deja. Vazand ca poarta e inchisa, fata paru sa se retraga. Dar pana sa rasufle usurat, ea se apropie din nou, de data aceasta de gard. Arunca o privire cuprinzatoare in curte, apoi sari gardul. In momentul acela, baiatului i se taie respiratia. Se arunca la podea si se tari pana in camera lui., inchizand usa cu cheia.

Zile intregi J. nu mai aparuse la scoala. Locul lui din ultima banca ramanea mereu gol, iar fereastra ramanea acoperita de draperii. E. privea trista, sperand ca locul acela se va ocupa din nou, iar fereastra isi va regasi admiratorul ei obisnuit. Dar nu se intampla asta, asa ca la sfarsitul saptamanii se hotari sa intrebe profesorul clasei despre baiat si familia lui, sa ii faca o vizita si sa se convinga daca era bine. Profesorul ii spuse ca nu are rost, pentru ca baiatul era un ciudat, retras si paranoic, cu tot felul de idei si vise. Insa fata insista, asa ca profesorul ii dadu adresa si o sfatui sa mearga insotita, pentru ca nimeni nu ii vazuse vreodata pe parintii baiatului, astfel incat nu ii putea garanta nimeni siguranta. Evident, fata nu se descuraja si porni spre locul indicat.
Ajunsa in fata casei baiatului, E. avu un moment de ezitare. Daca J. nu ar fi fost acasa? Daca parintii lui s-ar fi suparat pe ea? Sau daca nu mai era nici unul acasa? Insa nu avea rost sa se gandeasca prea mult. Incerca sa deschida poarta, dar era inchisa. Se retrase putin, apoi stabili strategia si se apropie de gard. Arunca o privire in curte, cautand sa vada daca exista vreun caine sau un alt pericol. Curtea parea parasita. Sari gardul si se indrepta hotarata spre usa. Ii paru ca vede perdeaua de la fereastra miscandu-se, semn ca cineva era acasa. Batu la usa, insa nu raspunse nimeni. Incercand clanta, constata ca usa era deschisa. Isi lua inima in dinti si intra.

Inchis in camera lui, J. se gandea la zeci de lucruri in acelasi timp. Ce cauta straina aceea in casa lui? De ce nu renuntase, vazand ca poarta era inchisa? Oare chiar avea sa ii spuna ceva important? Si daca avea, de ce asteptase, totusi, atat de mult? Probabil ca venise doar ca sa rada de el. Sau sa ii spuna ceva urat. Dar asta ar fi facut-o sa renunte. In fond, nu avea de ce sa insiste doar pentru a-i spune niste lucruri pe care el oricum le stia deja. Insa nu i-ar fi placut deloc sa le auda.
Se gandi sa fuga pe fereastra, dar isi aminti ca fereastra lui scartaia puternic si i-ar fi dezvaluit tentativa. Apoi se gandi ca nu ar putea fugi la nesfarsit, cel putin nu fara sa regrete. Nu avea de unde sa stie ce i-ar fi spus E. daca ar fi ascultat-o. Cum ar fi fost sa ii ofere sansa de-ai spune ce avea pe suflet? Dar daca ea nu avea, de fapt, suflet? Daca venise doar ca sa isi bata joc de el? Oricat ar fi incercat, nici un raspuns nu il ajuta sa ghiceasca ce ar fi putut gandi fata. Poate pentru ca baietii nu pot gandi ca fetele. Sau poate doar pentru ca ii era prea teama ca sa poata gandi logic. Numai ca sirul intrebarilor si raspunsurilor fu intrerupt brusc de strigatele fetei. Ajunsese in fata usii inchise si striga stiind ca el se afla inauntru. Apoi se facu liniste. Insa pana sa apuce sa priveasca spre usa, observa cheia care inca era in usa, regretand ca o lasase acolo. Auzi o izbitura si incremeni de spaima.

Intrand in casa, E. nu gasi pe nimeni. Striga de cateva ori, dar nu primi raspuns, asa ca incepu sa cotrobaie prin camere, cautandu-l pe baiat. Ceva ii spunea ca el era acolo, chiar daca nu ii raspunsese. Casa parea ingrijita, iar intr-una din camere vazu o rochie intinsa pe pat si in alta un portret cu o femeie, un barbat si doi copii. Presupunand ca rochia e a mamei baiatului, iar portretul – al familiei, isi spuse ca cei care locuiau acolo nu erau chiar o familie atat de ciudata pe cat pareau altora. Insa pana sa se gandeasca mai mult, ajunse la o usa inchisa. Judecand dupa afisul de pe usa, realiza ca aceea trebuia sa fie camera baiatului, asa ca insista sa o deschida. La inceput, apasa mai tare pe clanta, dar fara rezultate. Il striga pe J. in speranta ca va deschide, insa nu primi nici un raspuns. Apoi analiza situatia. Observa ca usa era crapata, asa ca se impinse in ea. Crapatura se adanci si dupa cateva incercari, reusi sa bage mana si sa deschida usa cu cheia ramasa pe dinauntru.
Inima incepu sa ii bata cu putere. J. nu avea unde sa fie decat inauntru. Asta daca nu cumva iesise pe fereastra... dar nu, fereastra era inchisa. Intra cu pasi marunti, ca si cand se ferea sa fie auzita, desi se astepta ca el sa o pandeasca dintr-un colt. Scana cu privirea camera, dar nu il zari. Camera era mobilata modest: un pat, un dulap, o masa de scris, un scaun si o noptiera. Un raft cu carti era intins deasupra patului, dar cateva carti erau si pe masa de scris, semn ca baiatului ii placea sa citeasca. Insa printre carti zari cateva hartii care ii atrasera atentia. Pareau scrise, mazgalite si mototolite, semn ca pastrau o oarecare importanta pentru cel care incercase sa scape de ele si se razgandise. Incepu sa le citeasca si constata cu surprindere si placere ca erau poezii, iar cateva pareau scrise despre ea. Dar nu dupa mult timp se auzi un zgomot in camera, iar fata tresari de spaima.

In clipa in care E. deschise usa, J. era intins pe podea. Se trase sub pat si privi spre usa. Era chiar ea! Nu ii venea sa creada ca e acolo, dar in acelasi timp, stia ca vizita ei nu putea fi placuta sau frumoasa. Nu avea cum. Se gandi ca poate va iesi repede din camera si astfel el va avea timp sa fuga pe fereastra, dar sperantele i se stinsera in momentul in care ea incepu sa se plimbe prin camera. Urmari pasii ei cu privirea pana la dulap, apoi langa pat, apoi catre fereastra si masa de scris. Ooo, nu! Masa de scris! Acolo se aflau poeziile pe care i le dedicase cu atata naivitate! In momentul acela ar fi dat orice sa le fi lasat aruncate in curte, acolo unde le trimisese in ziua in care se intorsese acasa dupa „marea dezamagire”, cum ii spunea el.
Era prea tarziu insa. Fata citea foaie dupa foaie. De-acum era sigur ca ii oferise si mai multe motive sa rada de el, sa ii arunce acuzatii si sa isi doreasca sa nu il fi intalnit vreodata. Dar in momentul acela era destul de sigur ca sentimentele ar fi fost reciproce. Da, da, reciproce! El de ce ar fi trebuit sa accepte batjocurile ei? De ce sa nu le refuze si el, asa cum il refuzase si ea? De ce sa nu fie si el capabil sa o renege, asa cum il renegase ea? Chiar, de ce? Pentru ca nu avea curaj. Isi multumi singur pentru primul moment de luciditate in acea situatie de criza si se hotari sa iasa de sub pat. In fond, era un barbat pe cale de devenire, asa ca trebuia sa se comporte ca atare. Doar ca in drumul lui hotarat spre straina care ii cotrobaia prin cele mai intime ganduri ale vietii lui se lovi de coltul patului, asa cum facea in fiecare dimineata cand se dadea jos din pat. In momentul acela se bloca.

Intorcand privirea spre sursa zgomotului, E. il observa pe baiatul cu parul cret alb ca varul la fata si tremurand. Incerca sa spuna ceva, dar gura i se inclestase si parea ca se balbaie. Nici ea nu era mai bine, tremura inca si era foarte emotionata. Dar inspira adanc, apoi se indrepta catre el, il lua de mana si il aseza pe pat. Pret de cateva minute, tacerea se asternu in camera. Nici unul nu spunea ceva, nici macar respiratia nu li se auzea. Priveau amandoi spre aceeasi fereastra, intrebandu-se ce gandea celalalt. Si tare mult ar fi dat sa afle.
Amintindu-si de atitudinea de „luptator” care il cuprinsese mai devreme, J. prinse din nou curaj si o intreba pe E. de ce se afla acolo. Initial, fata dadu din umeri. Nici ea nu stia exact ce voia, de fapt. Crezuse ca voia sa se convinga ca el era bine, insa isi dadu seama ca era mai mult de atat. Ii lipsise. Fara baiatul cret si timid din ultima banca, orele de la scoala nu aveau nici un farmec. Ii placea sa il observe si incerca mereu sa afle la ce se gandea, dar niciodata nu putea descifra misterul. Desigur, nu ii povesti toate acestea. Se rezuma sa ii spuna doar ca fusese ingrijorata despre absenta lui. Bineinteles, asta il mira pe baiat.
Tocmai ea sa fie ingrijorata despre absenta lui? Dar ea nici macar nu ii stia numele! Cum era posibila una ca asta!? O intreba de ce nu a stiut cum se numea in ziua in care l-a gasit sub copac, iar ea ii explica: nu uitase cum il chema, voia doar sa se convinga ca ceea ce vedea era ceea ce credea ca este. Un nou soc pentru baiat. Dupa cateva secunde, o intreba de ce durase atat pana ca ei doi sa aiba ocazia sa discute. Ea ii raspunse ca nu era in firea ei sa abordeze oamenii, cu atat mai mult baietii si ii spuse ca asteptase un semn de la el, dar el parea mult prea fidel ferestrei lui. Asta starni un hohot de ras amandorura.
Urma o tacere indelungata. Apoi fata il lua de mana si ii spuse ca vrea sa ii arate ceva. Iesira impreuna din casa si pasii ii purtara prin oras, pana la gara, apoi pe sinele de tren spre lanul de grau de la marginea orasului. In milocul lanului, fata il ruga sa se aseze langa calea ferata. Ii spuse ca observase acel lan cand venise cu trenul in oras si ca nu mai vazuse asa ceva pana atunci. Pentru ea, era un lucru frumos. Pentru el, era ceva monoton, un peisaj pe care il vazuse de multe ori si a carei imagine voia sa o uite.
Insa ea insista ca locul era frumos si ii spuse ca ar fi trebuit sa fie recunoscator pentru ce avea, daca voia sa fie fericit. Asta il facu pe baiat sa se gandeasca. Ii spuse ca locul era intr-adevar frumos, dar nu mai frumos decat ea. Si incerca sa o sarute din nou, dar ea il opri. Insa dezamagirea lui nu dura mult, pentru ca ea ii spuse zambind ca de data aceea nu trebuia sa fie un sarut furat, ci unul „de comun acord”. Si asa a si fost, atat primul, cat si cele care au urmat. Intunericul ii gasi in acelasi loc, iar ea ii spuse ca ar trebui sa plece, sa nu se ingrijoreze rudele ei. El o ruga sa ii promita inainte sa plece ca se va intoarce in fiecare an in acel loc si intr-o buna zi sa plece cu trenul in lume, oriunde ar fi reusit. Ea ii promise fara ezitare, il mai saruta o data si pleca.

Din ziua in care E. venise la el acasa, J. devenise alt om. Cine il vedea era surprins sa descopere un baiat vesel, mereu cu zambetul pe buze si dispus sa ajute lumea. Iar cand nu se plimba singur, putea fi vazut impreuna cu „fata de la oras”, razand si glumind impreuna ori sarutandu-se si alergandu-se pe strazi. Toti oamenii din oras ii priveau cu drag si se mirau de iubirea lor. Erau un exemplu chiar si pentru cei mai in varsta si cumva parca toata lumea isi permitea sa viseze un pic mai mult datorita lor.
Dar aceasta bucurie dura doar cateva luni, pana cand „fata de la oras” trebui sa plece inapoi. Ramas fara roscata lui, J. deveni din nou trist. Se saturase ca toti sa il intrebe unde ii era iubita sau de ce nu plecase si el cu ea. Ar fi vrut, tare mult ar fi vrut. Insa parintii ei nu au fost de acord, iar el nu se putea descurca singur in capitala. Asa ca ramase in urma in acel loc uitat de lume si de timp. Reveni la fereastra lui, insa parca si aceea era mai prafuita si mai intunecata decat inainte. Dupa veri la rand in care „fata de la oras” nu aparu in locul in care promisese ca va veni in fiecare an, se hotari sa plece din acel oras. Daca iubirea il uitase, macar putea sa isi incerce norocul singur.
Intr-o noapte de vara cu cer senin iesi din casa. Arunca o ultima privire spre casa care ii fusese adapost ani la rand, apoi inchise poarta si pleca. Nu stia nimeni ca nu lasa in urma doar casa, ci si amintirea unei familii care il abandonase cu promisiunea unei vieti mai bune. Parintii il lasasera acasa spunandu-i ca fratele lui mai mic are nevoie de grija lor, iar ei nu se pot descurca in capitala cu ambii copii, dar il vor lua si pe el imediat dupa ce lucrurile vor intra pe fagasul lor si isi vor permite viata de acolo. Si nu s-au mai intors. La fel cum nu s-a mai intors nici iubirea lui. In amintirea lor pastrase rochia mamei si portretul de familie, iar in amintirea ei pastrase o suvita din parul ei roscat pe care ea i-o daruise la plecare.
Acum le purta pe toate in rucsacul lui, mergand hotarat spre gara. In seara aceea trebuia sa soseasca trenul de la capitala si sa il poarte catre orizonturi noi. Insa odata ajuns in gara, impiegatul il anunta ca trenul trecuse mai devreme in acea seara si urmatorul venea peste o saptamana. Dezamagit, pleca in directia opusa, prin lanul de grau. Lumina lunii se reflecta pe spicele de grau ca in valurile unui lac., amintindu-i de prima zi petrecuta acolo impreuna cu E. Si dupa cateva minute de mers, se aseza pe una dintre sine, obosit. Puse capul intre genunchi asa cum obisnuia si se ruga ca promisiunea facuta de fata sa se implineasca, totusi, iar el sa  o gaseasca in capitala. Apoi se lasa in jos si adormi cu gandul la ea.

Departe de J., nici E. nu a mai fost la fel. Din ce in ce mai trista si mai distanta fata de oameni, ajunsese sa isi urasca parintii pentru ca au despartit-o de el. Boala ei a revenit pe fondul stresului si depresiei, obligand-o la internari in diverse clinici, tratamente scumpe si complicate si tinand-o departe de oraselul de provincie in care cunoscuse pentru prima data adevarata fericire. Veri la rand se vedea nevoita sa stea in spital in timp ce gandul ei zbura departe, la baiatul cu parul cret caruia ii promisese ca il va revedea in fiecare vara.
I se rupea inima sa se stie tintuita intr-un pat in timp ce poate el credea ca l-a uitat. Ar fi dat orice sa il vada macar pentru o clipa, sa ii spuna ca nu il uitase si ca il iubea la fel ca atunci cand erau impreuna. Si daca asta nu era posibil, ar fi vrut macar sa il mai vada in locul lui din ultima banca, admirand cerul prin fereastra. Iar daca nici asta nu era posibil, ar fi vrut macar sa scrijeleasca si ea scoarta unui copac, sa deseneze o inima si initialele lor, iar el sa vada si astfel sa afle ca promisiunea lor era inca valabila. Insa toate acestea nu erau posibile, iar parintii ei nici nu voiau sa auda sa o lase din nou la rudele din oraselul de provincie. Asa ca intr-o buna zi, fata se hotari sa plece singura, fara incuviintarea lor.
Pe drumul spre gara, zeci de ganduri ii trecura prin minte. Daca J., terminand scoala, plecase din oraselul acela? Dar oare nu ar fi venit in capitala sa o caute? Si daca venise, dar nu o gasise pentru ca ea era in cine stie care spital? Dar i-ar fi lasat un semn, nu ar fi plecat atat de repede, nu ar fi renuntat atat de usor! Asa ca nu trebuia sa renunte nici ea. Se sui in primul tren spre provincia in care locuia baiatul si nu ii mai pasa de nimic. Trenul acela nu oprea si in oraselul ei preferat, dar nu conta. Ea cobori in cel mai apropiat oras si de acolo gasi drumul, mai departe.
Urma o autostrada pana la un pod peste calea ferata, iar de acolo cineva ii spuse ca trenul mergea fix unde isi dorea si ea sa ajunga. Urma sinele catre apus si curand dupa lasarea intunericului descoperi ceva ce semana cu un lan de grau. Inima incepu sa ii bata cu putere, asa ca grabi pasul. Vantul se juca printre spicele de grau, deformand in diverse contururi reflexiile razelor lunii. Fetei ii parea ca se afla in mijlocul unui ocean, iar valurile o purtau mai departe catre iubirea ei. Dar nelinistea o cuprinse din nou. Ce cauta ea in mijlocul pustietatii, cautand un om care poate nici nu mai exista? Ce siguranta avea ca il va gasi? Cum putuse pleca atat de departe de tot ce stia pentru o himera? Si de ce?
Sirul de intrebari fu intrerupt de un obstacol neprevazut. Ceva ce semana a om parea sa tremure intre linii, iar ea tocmai se impiedicase de el. Omul se ridica speriat, tremurand si murmurand ceva despre capitala. E. tresari; i se paru ca recunoaste vocea lui J., dar ii fu teama sa raspunda. Il intoarse cu fata la lumina si tipa! Era chiar el! Tanarul, speriat, tipa si el, dar tipatul lui fu infundat de un sarut. Buimac, incerca sa isi dea seama ce se intampla. Tremura de teama, dar in acelasi timp si de emotie. Nu stia daca sa creada ca visa ori sa creada ca era reala situatia. Inca un sarut il convinse: E. era in fata lui, gata sa plece cu el in lume. Visul lor se implinise, iar ea isi tinuse promisiunea. Nimeni si nimic nu mai statea in calea lor, iar martora le era luna. Gasisera in sfarsit ceea ce cautasera amandoi: nu iubire, nu libertate, ci liniste...

14 comentarii:

  1. Emotionanta poveste, imi place foarte mult.. :) sa mai scrii asa ceva!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc! Nu e cel mai bun efort al meu, dar voi mai incerca :D

      Ștergere
  2. Poveste cu happy-end :) suntem pe drumul cel bun.

    RăspundețiȘtergere
  3. Cat timp am citit, imi imaginam fiecare actiune si loc, m-am proiectat acolo si as putea spune ca am si simtit ceea ce au ''simtit'' personajele.
    Emotionant, dar si frumos! Imi place! Ar putea fi un scenariu de film :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Incerc mereu sa transpun cititorul in scenele pe care le descriu. Si este evident ca ar putea fi un scenariu de film, nu are cum sa fie adevarat ce am scris :)

      Ștergere
  4. Vai, Tibi, ce poveste minunată! Sunt așa o sensibilă când e vorba de povestiri siropoase că am început să plâng!!!!

    RăspundețiȘtergere