Sfarsit

A mai trecut un an, cu bune si cu rele. Mai mult cu rele, daca ar fi sa fac un bilant, dar nu vreau sa fiu din nou pesimist si plictisitor. Oricum bilantul ar fi altul pentru fiecare si nici nu stiu daca isi mai aminteste cineva exact ce a facut in fiecare luna a anului care e pe sfarsite. Nu as sti sa povestesc exact tot ce mi s-a intamplat, dar... impresia finala e destul de proasta. Am sa punctez doar cateva idei, cum fac eu in general.

In primul rand, „imi blestem soarta ca orice fiinta umana”, ca sa citez pe cineva. Nu cred in destin, dar toti oamenii au nevoie sa dea vina pe cineva, nu? Doar nu o sa se invinovateasca tocmai pe ei insisi pentru esecurile lor! E ciudat cum oamenii fac lucruri „de bunavoie si nesiliti de nimeni” iar ulterior le regreta. In situatia de a infrunta propria persoana, cei mai multi au impresia ca au castigat atunci cand constiinta cedeaza, dar adevarul este ca nu au castigat nimic, ci doar au fugit de pe campul de lupta. Uita de probleme pana cand le intalnesc din nou. Lucrurile de care se tem ii vor ajunge mereu din urma, oriunde s-ar ascunde.

Cat despre greseli... oamenilor le este de ajuns o clipa sa cedeze tentatiei, oricare ar fi acea tentatie, si pot regreta apoi intreaga viata acea clipa... Isi spun apoi ca se vor schimba si nu vor repeta greseala. Poate ca unii reusesc sa se schimbe, dar e nevoie de mult curaj si multa ambitie, altfel cedeaza si sfarsesc prin a fugi de ei insisi la nesfarsit, fiindca ii mustra constiinta pentru ceea ce au facut. Si totul pleaca de la o singura clipa de slabiciune.

Greseli... am facut si eu destule. Dar nu vreau sa le enumar. Si nu vreau nici sa imi caut scuze. Nu vreau sa ma compatimeasca cineva, nu vreau sa se roage nimeni pentru mine si nici sa planga cineva din sau pentru cauza mea. Stiu ca am un suflet rupt, dar incerc sa salvez din el cat se mai poate. Vreau doar sa cred in ceva sau cineva fara sa ma mai insel sau sa raman dezamagit. Da, stiu, nu trebuie sa am si nu am asteptari, dar lucrurile pe care oamenii le fac celor pe care ii iubesc sau pretind ca ii iubesc lasa de foarte multe ori un gust amar... si cum altfel sa il numesc daca nu „dezamagire”?

Am avut mereu impresia ca oamenii nu ma inteleg. Dar daca eu nu i-am inteles pe ei? Daca am trait o iluzie si acum totul incepe sa se destrame, relevand realitatea? Nu ar fi posibil, pentru ca am fost mereu constient de realitate. Paradoxal, am fost si un visator. Si ce se intampla cand incerci sa adaugi doua extreme intr-o singura entitate? Pai, opusele se atrag. Si rezultatul? Rezultatul nu are cum sa fie altfel decat exagerat. In concluzie, gandesc prea mult. Dovada: blogul asta.

As vrea ca oamenii sa dezgroape adevarul din minciuni. Sa fie mai sinceri, in special cu ei insisi. E cel mai greu, daca nu chiar imposibil. Si ar trebui sa stiu asta cel mai bine, ca doar exersez in fiecare zi, nu? Dar de ce sa fiu eu singurul? Sau de fapt, de ce sa fiu? As putea fi si eu un simplu personaj. Ori unul complex. As putea fi masca pe care oamenii o pun in cui cand se plictisesc de jocuri. Sau as putea fi masca pe care o pun pe fata cand ies la razboi. Nu m-as plange nici ca am fost folosit, nici ca am fost uitat. As fi doar o masca. Iar in restul timpului, as putea fi orice imi doresc, fara sa mai conteze, fara sa mai imi pese. In fond, nici oamenilor nu le pasa, nu-i asa?

Da, probabil ca as putea fi oricine altcineva. Dar as fi doar o masca, la fel ca restul. Ma amuza oamenii care isi resping propria persoana in speranta ca vor fi acceptati cu noile lor identitati. Sunt acceptati, dar apoi cei care ii accepta vor mai mult, ca asa e firea umana. Dand oamenilor un deget ei iau toata mana. Iar cand cineva incearca sa cunoasca oamenii de dincolo de masti, acestia nu se mai pot preface. Mastile se sparg si raman doar ei. Daca raman in picioare sau in genunchi, numai ei pot decide. Insa cei care ii descopera nu vor sa vada asa ceva. Vor mastile cu care erau obisnuiti. Astfel apar dezamagirile... iar ei raman singuri cu mastile sparte.

Oamenii au o problema comuna de personalitate: intotdeauna se tem ca ceilalti nu ii vor accepta, orice ar face. Ceea ce este corect, in unele cazuri. Dar de cele mai multe ori, ei insisi sunt primii care se resping, se critica si se urasc. Isi pun in evidenta toate defectele si in loc sa incerce sa le remedieze, se multumesc sa se compatimeasca si sa isi spuna ca nimeni nu ii va accepta vreodata asa cum sunt. Iar asta genereaza exact aceeasi parere si celor care ii vor cunoaste. Dar nu pentru ca aceia ar vedea acele defecte, ci pentru ca vad in fata lor o persoana care nu stie sa rezolve o problema, care cere ajutor, dar nu stie sa il primeasca si care devine extrem de plictisitoare si enervanta. Ghinion, nu-i asa?

Insa anul asta a insemnat si lucruri bune. Poate mai mult pentru altii si mai putin pentru mine, insa... ele sunt acolo, in memorie si in suflet. Nu degeaba am scris atat de mult in ultimele luni, chiar daca ultima a fost mai „saraca”. Probabil ca as fi mentinut un ritm constant daca si firul evenimentelor ar fi fost constant. Aici un alt paradox ar fi ca eu consideram ca ma adaptez fiecarei situatii si ca altii nu pot tine pasul. De data aceasta, se pare ca eu am fost cel care nu a mai tinut pasul. Daca a fost oboseala, plictiseala, teama sau pur si simplu dezinteres, iarasi nu pot spune. Nu e un secret, dar nici nu imi doresc sa aflu. De ce? Pentru ca nu are rost sa ma agat de trecut.

Una dintre cele mai grave greseli pe care le pot face oamenii este sa se agate de trecut. Din nou, ar trebui sa stiu foarte bine, ca doar inca ma bantuie amintirile, nu? Dar eu am reusit sa scap de multe dintre ele. Numai ca unii oameni deschid usa trecutului, pasesc dincolo si nu se mai intorc. Ei au impresia ca ce a fost nu va mai fi doar pentru ca nu este in prezent. Dar nu se gandesc vreodata ca le lipseste ce a fost tocmai pentru ca ei scotocesc printre gunoaie, in amintiri, in loc sa caute in fata lor. Ar putea gasi adevarate comori, dar nu sunt interesati. Sau poate sunt, dar nu indeajuns incat sa faca pasul inainte. Si fara sa isi dea seama se afunda tot mai mult in mocirla si amintiri...

Poate ca la fel de rau este pentru oameni sa se agate de oameni. Nu e doar o pierdere de timp, asa cum ar considera unii. Pierd mult mai mult decat timp. Pierd in primul rand resurse emotionale. Sa incerci sa convingi pe cineva care te respinge ca poti fi altfel nu este doar o absurditate, ci si un efort inutil. Oricat ai incerca, nu vei reusi. De ce? Pentru ca nu te vezi prin ochii acelei persoane si astfel nu ai de unde sa stii ce reactie provoci cu adevarat. Apoi, este nociv pentru ca oamenii care sunt respinsi preiau motivele pentru care sunt respinsi ca pe defecte ale lor si nicidecum preferinte personale ale celor care ii resping. Au impresia ca totul incepe si se sfarseste cu o singura opinie a unei singure persoane care conteaza cel mai mult. Desigur, conteaza cel mai mult, dar mai exista si alte opinii.

Insa opiniile sunt discutabile, pentru ca oamenii nu vor fi niciodata sinceri atunci cand vor fi pusi in situatia de a-si exprima parerea despre o persoana. Le-ar fi simplu doar daca detesta acea persoana, altfel se vor multumi sa spuna cateva cuvinte destul de neutre si lipsite de valoare. Cu totul alta este situatia atunci cand oamenii iubesc o persoana si incearca sa o convinga de importanta ei in viata lor. Atunci se intampla exact opusul si se ajunge chiar la exagerari grave care incep sa semene a obsesie pentru persoanele reticente. Si din nou se ajunge la respingeri. Probleme, probleme si iar probleme...

Nu stiu daca exista o concluzie la tot ce am scris. Totul este relativ, oamenii sunt complicati, asta e viata, la revedere si pe data viitoare. Nu, nu acestea sunt concluzii valabile. Totul este relativ, corect, dar sunt oameni care au puncte de vedere comune, ceea ce inseamna ca exista un adevar macar universal acceptat, daca nu si valabil. Oamenii sunt complicati, dar exista si oameni care se inteleg reciproc foarte bine, asa-numitele „suflete pereche”. Cat despre viata, fiecare viata este asa cum o scrie cel care traieste. Daca ar exista un destin, nu ar mai exista miracole sau coincidente. Am fi siguri de provenienta tuturor lucrurilor si fiintelor si am sti sigur ca exista un fir indiscutabil al evenimentelor si fiecare om ar fi obligat sa profite cat mai mult de sansa lui. Poate asta i-ar face pe unii mai constienti de sansele care trec pe langa ei de fiecare data cand se plang ca nu au sanse...

Eu pot spune doar ca imi pare rau ca am lasat un an sa se duca in mare parte degeaba. Dar cine stie, poate anul urmator va fi al meu in totalitate. Insa vreau sa multumesc tuturor celor care au citit aceste randuri si altele de pe acest blog, tuturor celor care au colaborat la articolele mele cu idei si sugestii si tuturor celor care m-au sustinut si promovat, asta pentru ca nu am apucat sa scriu ceva aniversar cand a fost timpul. De asemenea, as dori sa multumesc catorva persoane speciale pe care le-am cunoscut (stiti voi cine sunteti, am avut grija sa va amintesc) si sper sa ramaneti pe aproape si in viitor.  Si ca sa nu spuneti ca devine totul prea „siropos” (oricum nu imi sta in fire), va las cu o intrebare: exista cineva pe deplin multumit de propria persoana si de viata pe care o are?