Zile

Ma trezesc confuz intr-o camera. Parca nu stiu cum am ajuns acolo, dar cu toate astea o recunosc ca dintr-o mie. Patul, dulapul, ceasul, toate sunt exact asa cum le stiam. E dimineata, destul de devreme. Cateva raze rosiatice ale soarelui de-abia rasarit patrund prin fereastra. Vantul danseaza cu ramurile inverzite ale arborilor, iar pasarile concerteaza intr-o veselie zgomotoasa.

Ma ridic cu greu, caci perna calda ma imbratiseaza si parca se agata de mine sa nu o parasesc. Ma spal in fuga, incercand sa alung somnul care imi ingreuneaza pleoapele. Nu reusesc. Mananc rapid, ca si cum nu am timp de pierdut. Nici eu nu stiu unde ma grabesc, dar simt ca nu trebuie sa pierd timpul. Ies pe usa si ma opresc putin, orbit de lumina puternica de afara. Ma indrept grabit catre statia de autobuz.

In statie, multe persoane asteapta tacticos, asezate pe categorii: batranii pe banci si pe langa ele, adultii in fata lor, iar tinerii si copiii la margine, mai galagiosi. Cineva sustine ca se asteapta de 20 minute si autobuzul nu mai soseste. Imi spun in gand ca nici nu va sosi si plec mai departe pe jos, cu pasi mari si repezi. Ignor culoarea rosie a semaforului si traversez alergand printre masini, claxoane si urarile soferilor grabiti care asteapta in cozi interminabile la semafoare.

Cateva strazi si minute mai tarziu, ajung la destinatie. Aceeasi ca in fiecare zi. Ma intampina aceiasi oameni pe care ii vad mereu, cu aceleasi fete plictisite si somnoroase ca de obicei. Incerc sa ii pun in miscare, sa ii fac sa zambeasca, dar ma lovesc de aceeasi indiferenta cu care sunt atat de obisnuit. Asa ca imi vad in continuare de treaba mea. Vor urma alte cateva ore plictisitoare dupa care voi putea pleca.

Dupa-amiaza. Soarele orbitor incalzeste totul intr-atat incat chiar si la umbra se simte caldura reflectata de pereti sau masini. Aceeasi aglomeratie, aceiasi oameni grabiti. Printre ei, imi croiesc cu greu drum mai departe. Unii ma ignora, altii nu stiu in care parte sa ma ocoleasca, unii ma privesc, altii sunt preocupati cu gandurile lor si trebuie sa ii ocolesc etc...

Intr-un moment de repulsie fata de toate aceste lucruri, schimb ruta. Incercand sa ies din rutina, aleg sa merg pe strazi necunoscute, printre cladiri vechi si parasite, printre peisaje desprinse dintr-o lume stranie. In astfel de locuri soarele nu patrunde prea mult, iar racoarea din aer poarta un iz ranced de mucegai si moarte. Dar nu ma sperie si nici nu ma opresc, stiu sigur ca undeva trebuie sa fie o iesire. Iar dupa cateva cotituri si ezitari neincrezatoare, descopar un gang luminat in capatul caruia nu se vede altceva decat lumina alba, orbitoare. Ma opresc sa il admir, ca si cum l-as fotografia cu ochii mintii, apoi pornesc lent catre el.

La capatul gangului, nu mai este totul alb si orbitor, ci mai degraba verde, albastru si galben. O pajiste intinsa, presarata cu cativa arbori rarefiati ridicandu-se semeti catre cerul albastru, totul scaldat in razele vesele ale soarelui. Ma intind pe iarba racoroasa si privesc curios norii de pe cer. Jocul lor mut este de-a dreptul captivant. Unii defileaza, altii se contopesc, unii isi schimba forma, altii se topesc. Se plimba pe langa soare sau prin fata lui, sfidandu-i autoritatea si grandetea.

In tot acest timp... ma gandesc la oameni. Parca seamana cu norii aceia si totusi, nu reamintesc cu nimic de ei. Oamenii sunt mult mai vioi, mai activi si mai razvratiti. Nu se lasa mereu purtati de vant sau dizolvati de caldura, ci se impotrivesc. Nu se contopesc cu altii asemeni lor daca nu simt ca pot obtine ceva din acea unire si isi schimba forma atat de des, incat nu stii niciodata cine sunt cu adevarat. Iar in defilarea lor, pot cadea de nenumarate ori, se vor ridica si o vor lua de la capat. Si nu se vor opri nici in fata furtunii, nici in fata soarelui. Chiar daca ploua sau e frumos, lor nu le pasa. Si chiar daca e primavara sau toamna, pentru ei totul este la fel, lipsit de noima sau farmec.

Nu va ingrijorati, oamenii sunt tot oameni. Oricat de mult ar incerca sa para ceea ce nu sunt, in fond, raman aceiasi. Si in spatele oricarui zid pe care l-ar ridica, se ascunde mereu aceeasi vulnerabilitate caracteristica lor. Si orice masca ar purta, in spatele ei se ascunde acelasi chip obosit si inspaimantat de toate cele ale lumii acesteia.

Iar acestea sunt zile din viata lor, zile obisnuite in care cu totii ne vedem de viata noastra, zile in care cu totii suntem oameni, oricat de diferiti am incerca sa parem. Si ne trezim din nou, confuzi, in aceeasi camera...