Constante Incidentale

Se spune ca timpul este masura tuturor lucrurilor. Este singurul care este constant, inalterabil, ireversibil si continuu. Toate evenimentele pot fi plasate intr-un anumit punct pe axa timpului si toate evenimentele, fiintele, obiectele si corpurile au o durata de existenta exprimata in timp. Aceasta durata este insa relativa, in functie de observator.

Fizicianul Albert Einstein a stabilit prin Teoria Relativitatii ca timpul si distantele unui eveniment difera pentru doi observatori distincti, desi se supun acelorlasi legi fizice, iar prezenta de masa si energie conduce la o deformare a spatiului numita curbura, care poate influenta traiectoria altor obiecte, inclusiv a luminii. In fizica, aceasta se traduce simplu prin faptul ca doua evenimente ce par simultane unui observator pot aparea in momente diferite unui observator care se deplaseaza in raport cu primul. Obiectele in miscare apar mai grele pe traiectoria lor, in vreme ce timpul se scurge mai lent la ceasurile aflate in miscare. In viata de zi cu zi insa, distantele si timpul difera pentru toti observatorii, dar pot fi si egale. De exemplu, timpul poate pare accelerat atunci cand oamenii se grabesc, dar poate pare si incetinit atunci cand ei asteapta. Distantele pot pare mai mari atunci cand oamenii se deplaseaza pentru un timp indelungat sau pot pare mai mici atunci cand pentru ei conteaza doar destinatia finala.

Filosoful Henri Bergson sustinea ca timpul este o durata. Cand cineva incearca sa masoare un moment, acel moment este deja trecut, astfel ca se masoara o linie fixa, imobila, pe cand timpul este mobil si incomplet. Astfel, pentru individ timpul se poate accelera sau incetini, desi in fizica el ramane constant. In lucrarea sa „Introducere in Metafizica”, Bergson oferea exemplul a doua mosoare: unul care se desfasoara si unul care se infasoara. Cel care se desfasoara este asemuit vietii unui om, care se desfasoara continuu catre capatul ei.  Cel care se infasoara este asemuit memoriei omului, care acumuleaza cunostinte si amintiri continuu pe masura ce acel om traieste. Pentru Bergson, memoria era constiinta. Doua momente nu puteau fi egale pentru ca al doilea continea deja memoria primului. Asadar, durata era eterogena.

Timpul poate defini alte cantitati precum viteza. Iar viteza luminii in vid este viteza limita pentru obiecte si informatii. Dar ei i se atribuie o anumita cantitate de miscare ce poate fi – conform teoriei relativitatii – influentata de curbura spatiului. Astfel, desi exista filosofi si oameni de stiinta care sustin ca nu se poate calatori in timp, exista persoane care cred posibila calatoria in timp prin dilatarea timpului (deformarea curburei), exprimata de teoria relativitatii, mai ales prin depasirea vitezei luminii. Si chiar daca este sau nu posibila calatoria in timp, ea ar genera multe probleme de cauzalitate. Cineva ar putea ajunge in trecut si ar putea altera cursul istoriei modificand anumite evenimente sau ar putea ajunge in viitor si ar putea altera prezentul la intoarcere aducand cu el reziduuri sub forma unor obiecte inca nedescoperite. Se presupune ca astfel de modificari nu ar fi totusi permise, posibil datorita liberului arbitru.

Liberul arbitru este capabilitatea unor agenti sau indivizi de a lua decizii dincolo de orice constrangere. Aceasta presupune ca un eveniment se va intampla indiferent de obstacolele intampinate, contrazicand teoria  determinismului care sustine ca in avand in vedere circumstantele este intotdeauna posibil un singur eveniment, cel care – de altfel – se si intampla.

Filosoful Arthur Schopenhauer, bazandu-se pe lucrarile filosofului Immanuel Kant, sustinea in lucrarea „Despre Libertatea Vointei” ca „poti face ce vrei, dar in orice moment dat al vietii tale poti voi un singur anumit lucru si absolut nimic peste acela”. Considera ca oamenii, vazuti ca obiecte fenomenale, nu au liberul arbitru din punctul de vedere al observatorului, dar ca obiecte ce exista dincolo de aparitiile in fata observatorului, oamenii sunt liberul arbitru. Immanuel Kant considera ca liberul arbitru poate exista doar dincolo de timp si spatiu. Insa Henri Bergson sustinea ca liberul arbitru poate exista intr-o durata in care se afla timpul. Cum duratele se pot masura doar transformate intr-o forma imobila, spatiala, ele deveneau succesiuni de de fragmente diferite, dar nimic din interiorul unei durate nu putea fi cauza altei componente a acelei durate. Astfel determinismul era imposibil si nimic nu era cauzat de ceva anterior, idee care contrazice multe dintre evenimentele istorice si stiinta in general. O lege a fizicii sustine ca daca un corp exercita asupra unui alt corp o anumita forta numita „actiune”, celalalt corp va exercita asupra primului o forta egala, dar de sens contrar numita „reactiune”. Asadar, orice actiune are un efect al carei cauze este.

Coincidentele, destinul sau liberul arbitru pot fi vazute drept o scuza a oamenilor pentru anumite tipare de comportament ale caror explicatii i-ar putea nemultumi. Filosoful Friedrich Nietzsche sustinea ca valorile umanitare s-au nascut din nevoia omului de a-si confirma superioritatea, acestea facandu-l sa para mai frumos din punct de vedere moral. Este deci explicabil ca oamenii sa isi gaseasca scuze atunci cand propriile decizii si alegeri ii nemultumesc. Nu ar putea cauta adevaratele explicatii pentru ca ele i-ar face sa para slabi, lucru de care nu au nevoie. Tot Nietzsche considera ca „cea mai intima esenta a existentei este vointa de putere”. Puterea nu era vazuta ca o forta, ci ca un scop. Se eliminau astfel toate valorile morale umane, lasand doar un supra-om care nu crede in Dumnezeu, religie, filosofie, nici macar in oameni, ei fiind doar o veriga in lantul evolutiv, puntea dintre maimute si supra-oameni. De altfel, fizicianul Stephen Hawking sustinea ca „exista o diferenta fundamentala intre religie, care se bazeaza pe autoritate, si stiinta, care se bazeaza pe observatie si ratiune: stiinta va castiga pentru ca functioneaza”. Aceasta tendinta se observa din plin si astazi, cand valorile morale sunt atribuite oamenilor „slabi” care par demodati, venind din trecut, iar cei „puternici” sunt pe deplin stapani pe capacitatile lor si – implicit – liberi sa faca ce vor.

Asadar, timpul, spatiul, libertatea si puterea sunt relative. Cu toate acestea, sunt considerate constante si continuue. Timpul nu se poate opri sau derula, spatiul nu se poate distruge ci doar remodela, libertatea este disponibila atat timp cat nu ingradeste alte libertati iar puterea nu este a celor care o pretind, ci a celor care stiu sa o obtina si utilizeze. Religia, cea care pretinde autoritate, este din ce in ce mai des ignorata, in vreme ce oamenii des mediatizati obtin autoritatea prin sprijinul si urmarirea de care se bucura din partea maselor. Istoria confirma cu diverse exemple ale unor oameni care plecati dintre mase, au ajuns la conducerea lor pe spatii vaste chiar daca nu imbratisau religia sau alte forme de autoritate. Sa fie timpul intr-adevar relativ? Si daca da, de ce nu exista calatori prin timp sau mecanisme de control? Sa fie Universul chiar atat de infinit? Sau este doar o iluzie menita sa aline singuratatea oamenilor? Sa fie oamenii absolut liberi? Sau sunt cu totii constransi sa se considere liberi pentru a nu deveni proprii lor prizonieri? Si cine detine, cu adevarat, puterea? Cine alege in locul oamenilor atunci cand oamenii decid sa nu aleaga? Probabil ca oamenii au inca multe de invatat si descoperit. Si poate, candva, distantele vor parea prea mici pentru progresele stiintei. Dar este stiinta de incredere? Sau oamenii stiu atat de multe pe cat le este permis sa stie? Care este adevarata constanta a acestui Univers?