Usa Destinului

Tacerea apasatoare din camera il nelinistea. Nici macar ceasul de pe perete nu indraznea sa mai scoata vreun sunet. Iarna de afara amutise de mult lumea si natura. Frigul si zapada acopereau totul, imobilizand si coplesind cu fiori reci si tacere mormantala. Iar in toata aceasta liniste, gandurile lui parca tipau disperate, cerand o cale de a-si gasi linistea si ele, in rand cu restul.

Astepta ceva... ceva ce refuza sa apara, prelungindu-i agonia si impingand-o catre cele mai indepartate colturi ale mintii. Si cu fiecare pas pe care il facea ea, el se retragea precum un soldat pe un front pe care batalia era deja pierduta. In umbra asteptau alte ganduri precum hienele, gata sa il sfasie daca ar fi putut, iar el se temea ca, in curand, le va cadea prada.

Ar fi putut fugi departe de toate astea, dar picioarele ii erau legate in lanturi grele de regrete si dezamagiri. Ar fi putut cauta ajutor, insa pustiul din camera se regasea si in sufletul si in viata lui, oamenii lipsindu-i cu desavarsire de cele mai multe ori. Ar fi putut striga catre oricine l-ar fi auzit, dar vocea lui era muta, la fel ca totul din jurul lui. Urechile ii auzeau doar gandurile disperate care il purtau printre amintiri si previziuni sumbre, asemeni unei istorii tragice. Iar ochii lui erau incetosati de ura si rautatea carora le fusesera martori de atatea ori.

In visele lui nu era nici erou, nici martir, nici condamnat. Era un simplu om, departe de dureri sau fericirea mult dorita. Purta in suflet naivitatea copilariei si gandurile frumoase pe care le primise mostenire de-a lungul vietii. Insa tot acolo se stransese si veninul insuflat de ura si rautatea pe care le cunoscuse atat de bine, mult mai bine decat si-ar fi dorit sau ar fi dorit cuiva, chiar si celui mai rau om...

Intr-o ultima revenire, incercand sa se elibereze de toate acele chinuri, se uita la usa. Usa aceea era poarta catre lume. Poarta pe care iesise de atatea ori, vesel sau trist, nerabdator sau calm, cu o destinatie precisa sau pe o cale abatuta, necunoscuta lui. Poarta care il despartise de atatia oameni, cunoscuti sau straini, care il asteptau undeva sa ii intalneasca. Poarta in spatele careia se ascundea atunci cand acele intalniri il dezamageau. Poarta in spatele careia se ascundea atunci cand el ii dezamagea pe altii...

Acum astepta ca usa aceea sa se deschida. Spera ca cineva sa intre si sa il cheme, ducandu-l departe de toate acele amintiri si framantari, departe de temnita in care se aruncase de multe ori, cu incredere sau dezgust, cu teama sau hotarat,  cu speranta sau disperat... acum isi dorea doar sa iasa, sa scape si sa nu se mai intoarca vreodata. Privea atent, ascultand precum un caine care astepta intoarcerea stapanului. Numai ca pentru el, nu stapanul trebuia sa se intoarca. Usa aceea era usa destinului... si chiar daca stia ca destinul nu iti deschide usile, observa cum clanta incepuse sa se miste...