Intuneric

”Ma plimb singur pe strazi, cum am facut de atatea ori... Frigul si zapada  nu ma opresc si nici nu ma sperie. As vrea sa fii langa mine, ar fi mult mai cald si mai placut. Dar toata zapada si tot frigul nu se compara cu raceala ta fata de mine... nu mai esti langa mine de mult. Nici nu stiu daca ai fost vreodata. Poate doar am avut un vis din care tu faceai parte si am crezut ca e real.

Imi cer scuze ca te deranjez. Probabil la ora asta dormi in bratele cuiva, acolo unde gandurile mele, oricat ar incerca, nu te pot ajunge, iar frigul singuratatii mele nu razbate pana la tine. Te-am chemat de mii de ori si in ciuda tuturor promisiunilor tale ca vei raspunde mereu, nu ai aparut. Probabil te-ai razbunat pentru toate acele dati in care m-ai chemat si am fugit de tine.

Nici nu stiu de ce ma mai chinuie aceste ganduri despre tine, caci mi-am promis de mii de ori ca te voi uita, ca nu te voi mai chema, ca nu voi mai tanji dupa tine cu toata fiinta. Dar de fiecare data inima a invins si m-am lasat iar prada gandurilor despre tine. Nici nu stiu cum era fara tine in mintea mea, in inima mea... in viata mea. Toate astea in timp ce tu poate nici nu te gandesti ca cineva s-ar putea gandi macar la tine. Si poate ca asa e cel mai corect, sa nu iti pese. Poate voi reusi candva, la randul meu, sa fiu indiferent. Sa ma bucur si eu de prezenta altcuiva care sa ma aprecieze asa cum sunt, la fel ca tine acum...

E frig si ninge. Flori de gheata cad din inaltul cerului pana in strafundul inimii. Urmele mele se sterg in viscolul nepasarii tale. Merg prin intuneric, sperand ca iti voi gasi inima inghetata, ma ambitionez desi stiu ca nu am sanse nici cat un fulg de zapada pe marginea focului... imi pare rau ca te-am dezamagit si am aflat prea tarziu. Imi pare rau si ca ti-am spus prea tarziu ce am simtit. Imi pare rau ca ti-am rapit personalitatea si am vrut sa te transform in ce nu erai. Si imi pare rau ca nu am fost nici eu ceea ce ti-ai dorit. Al tau candva, acum al nimanui, acelasi... stii tu cine.”

Aceste randuri, spalate de zapada, zdrobite de urme grele de bocanci, zaceau imprastiate pe o coala murdara de hartie aruncata nepasator pe jos. Evident, destinatara lor le ignorase, asa cum la randul ei fusese ignorata de multe ori de cel care i le adresase. Iar el, cel care le scrisese, astepta inca, zgribulit intr-un colt, un raspuns... un raspuns ce refuza sa apara. Se spune ca roata vietii se intoarce, dar se pare ca pana se intoarce, trebuie sa ai grija sa nu treaca peste tine. Intre ei, se terminase totul de mult, dar ramasesera multe lucruri nespuse, neintelese... Nu mai aveau nevoie nici unul de ele. Dar pe el il durea indiferenta ei, desi ea pretinsese ca suferea mai mult, din cauza lui. Asteptarea lui era mai lunga decat a ei, dar cumva... mai  legitima. Cel putin ea nu avea nici un motiv sa o sfarseasca. Iar el ar fi trebuit sa ramana ferm in aversiunea lui fata de persoana ei in momentele in care ea il deranja cu diverse copilarii aparent inocente.

In asteptarea lui, zgribulit cum era, tremurand de frig si suspinand de regrete, el observa totul, totul parand rece si neprimitor. Iar din acel intuneric rece ii atrasera atentia, in timp ce veneau spre el, din distanta, doua luminite slabe. Metafora luminitei de la capatul tunelului ar fi fost primul lucru care i-ar fi trecut cuiva prin minte, vazandu-le. Insa el, obisnuit cu gustul amar al dezamagirii, nu se incredea atat de usor in conceptiile optimiste inventate de oameni care probabil aveau la fel de multa nevoie de ele precum avea si el in acele clipe. Cu toate astea... ii pareau familiare. Si cu cat se apropiau mai mult, cu atat era mai fascinat de ele. Culoarea lor verzuie parea ca se modifica pe alocuri, apoi isi revine.

Usor, usor, incepuse sa se distinga o silueta umana. Nici inalta, nici scunda, nici firava, nici solida, cu parul nici lung, nici scurt, intr-o haina eleganta, o tanara se indrepta grabita spre el, desi vizibil timida. Isi ascundea mare parte din fata intr-o esarfa verde ca si ochii ei, care, lasati descoperiti, straluceau in lumina reflectata de zapada. Parea oarecum vesela.

Intrigat de aparitia ei, tanarul zgribulit se decise sa o urmeze, zambind oarecum stanjenit, ca si cum era pentru prima oara cand se afla in preajma unei prezente feminine. Ar fi vrut sa ii spuna ca o astepta de mult, ca ii pare ca o cunoaste de o viata si ca ar vrea sa ramana alaturi de ea pentru tot restul vietii. Stia insa ca astfel de ganduri ar fi fost mult prea exagerate pentru o prima intalnire, asa ca se multumise sa ii spuna ca ii pare extrem de cunoscuta. Lucrurile vin atunci cand te astepti mai putin. Dar te poti increde in ceva sau cineva aparut in ultimul moment, gata sa iti cutremure mica lume insignifianta si sa te scoata din intuneric?