Despre Fericire sau Descoperiri Depasite

Se intampla uneori sa cunoastem oameni care reusesc sa ne aduca zambetul pe buze. Si fac asta fie pentru ca noi le cerem sa o faca, fie pentru ca, pur si simplu, ne place personalitatea lor si ceea ce se intampla atunci cand suntem alaturi de ei. Dar pana sa cunoastem astfel de persoane, trebuie sa ne descurcam cu ceea ce avem deja. Si poate fi destul de dificil.

In cazul relatiilor cu ceilalti, oamenii isi pot crea sau nu asteptari. In functie de nivelul lor de experienta, de cunostinte sau de conceptiile lor, se pot intelege... sau nu. Atunci cand isi creeaza asteptari, oamenii isi asuma si riscurile de a fi dezamagiti pentru fiecare caz in parte. Unii si le asuma constient, altii si le asuma fara sa realizeze, iar atunci cand se vad dezamagiti, constientizeaza, la randul lor, riscurile. Sau, din contra, ii invinovatesc in totalitate pe cei care i-au dezamagit. Atunci cand reusesc sa se puna de acord cu ceilalti, oamenii pot colabora pentru o perioada, mai lunga sau mai scurta, in functie de natura ei. Colaborarea se poate incheia de comun acord sau din contra, in functie de decizia uneia dintre parti, atunci cand isi doreste sau atunci cand cealalta parte isi doreste mai mult de la acea colaborare. In general, oamenii se inteleg bine pana cand apare atasamentul intre ei, de o parte sau de alta, pentru ca atunci aleg sa sfarseasca acea colaborare care ii tine uniti pentru o perioada sau pur si simplu nu se mai pot pune de acord in toate privintele, chiar daca acea colaborare continua.

In cazul in care nu au relatii cu alti oameni care sa le aduca fericire, oamenii sunt obligati sa se descurce cum pot. Se ajuta fie de filosofii si concepte de viata pozitive, fie de bucuriile marunte ale ei, cum ar fi razele soarelui, stropii de ploaie, fulgii de zapada etc. Incearca sa re refugieze intr-un plan care sa le aduca satisfactie, cum ar fi o arta, o profesie si cariera, o pasiune neobisnuita sau pur si simplu o activitate care sa ii faca sa zambeasca fara a se gandi la situatia lor. Insa toate acestea functioneaza pentru o perioada destul de scurta, pentru ca apoi oamenii fie uita sa se bucure de lucrurile care ii fac sa zambeasca, fie nu se ocupa destul timp incat sa se tina departe de gandurile si ideile negative.

S-ar spune ca oamenii au totul in sine, atat fericirea pe care le-o aduc ceilalti, cat si fericirea pe care si-o pot crea singuri, fara ajutorul lor. Insa aceasta „descoperire” este de fapt, o simpla idee pozitiva, aflata de atiatia altii, care nu ii ajuta cu nimic. Chiar daca oamenii sunt constienti ca trebuie sa caute resursele inauntrul lor inainte de a le cauta in mediul inconjurator, cei mai multi nefericiti aleg sa isi refuze orice merit, calitate sau aspect pozitiv legat de propria persoana. Astfel de refuzuri conduc, in timp, la o personalitate statornica, decisa, dar extrem de defectuoasa. Si cu toate ca este un fapt cunoscut, cei nefericiti il ignora. Aleg sa urmeze o rutina care ii pune in aceleasi situatii de fiecare data, iar apoi se plang despre cat de nefericiti sunt si cum nu se poate schimba viata lor. Asteapta uneori justificabil ajutor extern, alteori injustificabil un miracol, cand tot ceea ce ar trebui sa faca ar fi sa se dezica pur si simplu de personalitatea lor negativa si conceptiile si ideile ei. Sa iasa putin din rutina lor zilnica, cum ar fi sa mearga la o plimbare intr-o dimineata insorita in loc sa doarma pana la amiaza, chiar daca e duminica si nu pare o idee buna. Sa se bucure mai putin de ceea ce obtin de la ceilalti prin cerinte sau asteptari si sa se bucure mai mult de simpla lor prezenta in viata lor. Adevarata fericire nu este aceeasi pentru toti, dar asta nu inseamna ca nu o pot obtine cu totii.

Mai mult

Cronica Inutila

Intr-un decor feeric de iarna, cu zapada patrunsa pretutindeni, chiar si in gaurile din cele mai adanci buzunare, iar vantul ingheata chiar si lacrimile de crocodil aparute din senin pe chipul cuiva, calatorul singuratic, mergand la pas prin oras, este confruntat cu diverse peisaje si scene. Poate observa magazinele pline in care toti clientii cumpara aceleasi lucruri, poate observa oamenii grabiti de pe strada care alearga spre o destinatie necunoscuta, poate observa restaurantele pline in care cate un cuplu se aseaza la o masa sau poate alege sa mearga acasa daca nu ii place ceea ce observa.

Prin magazine, forfota se invarte intre casele de marcat si raioanele cu diverse articole. Cu totii vorbesc la telefon, incercand sa afle ce isi doreste cel sau cea de la capatul firului, sa afle daca au mai uitat ceva, daca au gresit alegand un produs sau daca a meritat efortul. Daca nu pot afla, mai arunca o privire prin cosurile de cumparaturi ale celorlalti, incercand sa isi faca o idee despre ce se cumpara, cat se cumpara sau daca se cumpara. Nervii se intind la limita acceptabilului, asa ca este usor ca orice miscare suspecta sa degenereze intr-un conflict. Dar asteptarea ia sfarsit odata cu iesirea din magazin si cu totii sunt multumiti ca au ales cadoul potrivit si au ocazia sa faca un gest frumos.

Oamenii grabiti pe strada alearga prin zapada catre diverse destinatii, de la coafor la cuibusorul lor de nebunii sau de la caldura si comfortul caselor lor catre restaurante, patinoare si alte facilitati care permit petrecerea timpului impreuna cu alte persoane. Si chiar daca este iarna si foarte frig afara, exista cateva industrii care functioneaza in ciuda zapezii care blocheaza drumurile, a ghetii care tine oamenii in casa de teama fracturilor sau a transporturilor care nu functioneaza oricum. Unele nu depind de acesti factori, cum ar fi patinoarele, care au nevoie doar de frig pentru a putea functiona. Si bineinteles, de cateva melodii care sa intretina atmosfera pe gheata. Altele insa, cum ar fi florariile sau restaurantele, par sa functioneze chiar si atunci cand orice altceva se inchide sau ramane fara materii prime. Asta, bineinteles, pentru ca nu duc lipsa de clienti. Fiecare cumpara flori, fiecare merge la restaurant si acapareaza impreuna cu o alta persoana cate o masa de unde nu se mai ridica ore intregi, provocand indignarea angajatilor si a celor care nu mai gasesc mese libere, fiecare se grabeste sa prinda cate un bilet la filmul acela pe care oricum l-a mai vazut de multe ori, dar are o semnificatie speciala si nu il poate rata.

Desigur, exista si oameni care se multumesc cu simple plimbari in parc. Pentru ca zapada si frigul nu inseamna nimic daca ai parte de companie placuta. Si daca se adauga si o floare si o bautura calda, totul devine si mai placut. Dar nu este totul numai lapte si miere, cum s-ar crede. Calatorul mai poate observa si efectele celor mentionate anterior... efecte nu tocmai fericite. De exemplu, cate o ea suparata ca a primit flori ofilite si o cutie de bomboane vechi, prea tari pentru dintii ei sensibili. Sau cate un el suparat ca in ciuda tuturor eforturilor lui, ea s-a incapatanat sa nu iasa din casa pe o asemenea vreme si sa il lase singur cu tot ce cumparase. Sau cate un cuplu in care fiecare ii reproseaza ceva celuilalt. Si daca ideal ar fi ca fiecare sa incerce sa rezolve situatia si sa se impace cu acel sarut-pecete, nu prea se intampla asa in toate situatiile si multe dintre toate eforturile acelea devin inutile, desi, in sine, pareau cel mai frumos gest posibil.

Toate acestea se desfasoare in ambianta sonora a melodiilor romantice si intr-un peisaj animat de zeci si sute de inimioare, ingerasi si alte imagini asociate iubirii. Da, este inca o data Ziua Indragostitilor... acea sarbatoare pagana care nu are nici o legatura cu iubirea, alta decat ca se foloseste de ea ca un pretext. Dar in ciuda acestui pretext, chiar daca ar trebui sa se sarbatoreasca iubirea, a ajuns doar un alt pretext pentru a face cadouri si a aprecia masura in care doua persoane se pretuiesc reciproc. Bineinteles, orice discrepanta conduce la rupturi, definitive sau nu. Si daca dragostea dispare... au mai murit si altii si nu a plans nimeni.

Mai mult

Primavara

Pe timpul iernii, parca toate activitatile se suspenda. Atat oamenii, cat si natura, plantele si animalele iau o pauza de la ritmul alert al vietii de pana atunci. Iar in timpul acestei pauze, se acopera cu paturi groase de zapada, ascunzand sub ele planurile si ideile lor de revenire la viata. Dar odata cu venirea primaverii si indepartarea paturilor de zapada, cu totii pornesc la drum intr-o explozie de viata, o multidudine de activitati si o feerie de culori, parfumuri si forme, fiecare in felul lui specific.

Un hot incepe sa fure din nou. Dar nu este orice fel de hot, ci un hot de ganduri. Pe timpul iernii, nu poate fura pentru ca oamenii nu se gandesc la altceva decat la frig si zapada, iar el are nevoie de ganduri mai vesele cu care sa se hraneasca. Are nevoie de optimism pentru a putea visa la randul lui, pentru a putea trai si el ca ceilalti, fericit cu sau fara ei. Asa ca primavara il bucura pentru ca are ocazia sa se infrupte din plin din sperantele si optimismul oamenilor care renasc odata cu natura.

Un suflet pustiu pleaca dintre oameni. Daca in timpul iernii isi permite sa umble nestingherit printre ei, fiindca nimeni nu ii observa tristetea, in timpul primaverii sufera pentru ca nu poate fi fericit ca ceilalti, nu poate reincepe viata asa cum fac ceilalti si nu poate spera la nimic nou pentru ca este pustiu si se incojoara de pustiu. Asa ca se retrage in pestera lui cu pereti de sticla, unde toti il vad, dar nu multi cuteaza sa-i treaca pragul, nestiind cum. Nici nu ar permite multora, oricum... asa ca se rezuma doar la a privi toata veselia din jur.

Un bijutier incepe din nou sa lucreze cu pietrele lui pretioase. Iarna nu le poate gasi oriunde, astfel ca primavara ii aduce si lui bucurie, venind cu ocazii noi pentru bijuterii noi. Gasind pietre noi, le sculpteaza, le da forma, culoare si le slefuieste, dandu-le o stralucire noua. Apoi le ofera gratuit tuturor celor carora li se potrivesc. Pentru ca bijuteriile lui sunt cuvintele, iar clientii lui sunt, de fapt, cei care au nevoie de ele, nu cei bogati care vor sa isi demonstreze statutul.

Un suflet ranit se bucura si el de primavara. Simte cum soarele cald ii mangaie obrajii, vede cerul senin si pasarile zburand, vede oamenii dragi sau pur si simplu copiii veseli si zambeste. Iar zambetul acela ascunde multe in spatele lui. Un suflet ranit poarta cu sine comori nepretuite, dar le ascunde de ochii avizi ai celor care nu ar sti sa le aprecieze si sa fie demni de valoarea lor. Traieste mereu in lumea lui, in care nu permite accesul strainilor daca nu se dovedesc de incredere. Insa cel mai greu ii este tocmai sa acorde acea incredere.

Un scriitor gaseste noi povesti, noi personaje si noi intamplari pe care sa le descrie cu maiestria lui. Talentat, imprevizbil, atent la detalii si extrem de calculat, asterne cuvintele pe o foaie imensa, imaculata. Face asta neostenit pentru ca el nu oboseste niciodata, are rabdare si este sigur pe el. Nu este un scriitor oarecare, este insusi timpul, iar cuvintele lui se astern pe foaia vietii sau a istoriei. Parca si el se bucura de primavara, caci iarna, in monotonia ei, incearca de multe ori sa il tina pe loc, captiv printre zapezi. Primavara insa ii aprinde inima si il indeamna sa alerge si el, vesel ca toti ceilalti.

Un suflet fericit isi lasa gandurile sa zboare precum pasarile de pe cer. Se simte eliberat dupa iarna lunga si grea si cel mai mult se bucura de compania celor din jur, in special a sufletului pereche. Stie ca acum nu ii mai poate desparti nimic pentru o perioada indelungata, asa ca isi inchipuie tot felul de ganduri si sperante. Si iubeste cu aceeasi intensitate cu care primavara soseste.

Cu totii deopotriva, fie ca sunt hoti, bijutieri, scriitori, muzicieni, suflete triste sau vesele, inimi frante sau aprinse de focul iubirii, oameni normali sau oameni ciudati, se opresc pentru o clipa sa observe. Si atunci, pot admira frumusetea, parfumul si multitudinea floricelelor in adierea vantului jucaus care usuca atent fiecare urma lasata de zapada si plimba pe cer mii de norisori pufosi si pasari vesele, dornice sa se aseze in cuiburile lor, toate acestea sub razele blande si supravegherea vigilenta a soarelui cald si zambitor. Asa este primavara.

Mai mult

Prima Iubire

Prima iubire este cea mai importanta din viata oricui pentru ca este exact aceea care nu se uita niciodata. Cazul ideal ar fi ca nu se uita pentru ca este si prima, si ultima. Insa realitatea nu este niciodata ideala, asa ca cele mai multe „prime iubiri” se sfarsesc intotdeauna mult prea repede, mult prea brusc, mult prea dur si mult prea trist. Din cauza aceasta, lasa urme care persista atat de mult in timp, incat nu pot fi uitate niciodata. Cel putin nu de catre persoanele care chiar au convingerea ca au iubit.

Poate ca prima iubire nu este intotdeauna iubire. Poate ca este doar acea impresie profunda pe care o lasa o persoana de care ne atasam atat de mult, incat nu putem numi acel atasament altfel decat „iubire”. Si cumva, oamenii au nevoie sa isi confirme anumite convingeri tocmai pentru ca daca nu si le-ar confirma, ar parea total lipsiti de ratiune. De aceea este mai usor sa spuna ca iubesc pe cineva decat sa spuna ca au nevoie de acea persoana pentru ca acea persoana le ofera, la momentul respectiv, ceva ce nu le-a mai oferit nimeni pana atunci.

Poate ca prima persoana iubita nu este intotdeauna si cea mai speciala. Poate ca este doar nevoia oamenilor de a crea o aura de importanta in jurul ei, o serie de caracteristici unice pe care le atribuie acelei persoane astfel incat atasamentul lor fata de acea persoana sa para justificat, iar iubirea pe care o pretind sa para reala si incontestabila. Cumva, iubirea pare mai acceptabila decat nevoia pentru ca nevoia ar genera impresia de fragilitate si dependenta, in vreme ce iubirea pare nobila si genereaza impresia de reciprocitate.

Poate ca prima iubire pe care o simtim noi nu este si prima iubire pe care o simt persoanele pe care le iubim. Asta ne face oarecum mai naivi si mai lipsiti de aparare in fata unui eventual refuz sau a unei eventuale dezamagiri. Ele sunt posibile, dar pot fi si evitate. Si atunci cand prima iubire dureaza, are tendinta sa fie mai destructiva si mai avida de resurse emotionale. Pentru ca cei care iubesc pentru prima data incearca sa se implice si sa se dedice cu toata fiinta, tocmai pentru a convinge pe toata lumea ca ei chiar iubesc si stiu ce este iubirea. Asta pe cand ei doar invata sa iubeasca, de fapt.

Poate ca prima iubire este, pana la urma, iubire cu adevarat, fie ca dureaza sau nu. Daca ii invata ceva sau nu pe oameni, depinde doar de ei. Fiecare priveste situatiile din punctul lui de vedere si este posibil ca cel care iubeste pentru prima data sa considere ca a iubit in vreme ce persoana pe care a iubit-o sa considere ca nu a fost iubire. Si daca a fost doar o obsesie sau chiar iubire, nu poate sti nimeni exact, pentru ca adevarul este intotdeauna la mijloc – asta daca exista, in fond, vreun adevar.

Iubirea este ironica: vesela si trista, comica si tragica in acelasi timp. Dar nu actioneaza dupa vointa proprie. Oamenii sunt cei care o incheie tragic sau o continua comic. Tot ei sunt cei care stabilesc daca este iubire sau nu. Aleg sa invete din ea sau aleg sa considere ca stiu totul despre ea. Ar putea foarte bine sa fie fericiti impreuna. Pentru ca iubirea, de ce nu, presupune uneori si ca unul sa iubeasca iar celalalt sa se lase iubit, ceea ce ar multumi ambii parteneri, chiar si pentru o prima iubire, indiferent daca este prima pentru amandoi sau doar pentru unul dintre ei. Atasamentul ar apare oricum, astfel ca in timp ar putea iubi amandoi.

Dar la fel apar si orgolii, egoism, amagiri si cate altele care nu au nimic in comun cu iubirea, ci doar cu oamenii. Insa ei le atribuie inconstient iubirii. Toate acestea, dar si altele fac ca prima iubire sa nu fie altceva decat o experienta nefasta care nu poate fi uitata, ca un fel de lectie amara pe care viata o ofera tuturor celor naivi in ideea ca nu vor repeta aceleasi greseli. Unii invata ceva, dar cei mai multi isi admira atat de mult cicatricile lasate de prima iubire, incat uita sa mai iubeasca vreodata cu adevarat...

Mai mult

O Suta

Timpul este cel mai relativ dintre toate relativitatile. Nu este ingaduitor sau rabdator, dar nici grabit sau intelegator. Nu trece mai repede cand il provoci si nici nu se opreste cand il implori. Dar alearga extrem de repede cand te grabesti si parca se opreste atunci cand vrei sa treaca mai repede. Tot ce ramane in urma lui e un abur de regret sau un praf de amagire... trecutul se intoarce mereu in prezent, sub o forma sau alta, iar viitorul pare prea departe uneori. Este un conflict spontan intre aparenta si esenta, ceea ce pare versus ceea ce exista dincolo de aparente.

Bunatatea nu ii lipseste doar timpului, este una dintre caracteristicile care le lipseste si oamenilor, din ce in ce mai mult. Acelasi lucru se poate spune si despre comunicare, identitate, sinceritate, etica, bun-simt si multe altele asemenea. S-ar zice ca sufletul oamenilor in sine incepe sa lipseasca. Desigur, asta nu ar fi ceva atat de rau pentru cei care oricum nu gasesc o utilitate tuturor acestor lucruri. Pentru restul insa, raman multe intrebari si multe cugetari care incearca sa isi afle raspunsurile nu tocmai linistitoare. Cele mai multe dintre ele raman insa enigme neelucidate, imbratisari ale sumbrelor dezamagiri si demontari ale jocurilor iluzive ale iubirii si ale prieteniei false, sfarsite prematur sau prea inversunate pentru a fi pastrate. Totul atunci devine un cosmar din care nu poate scapa nimeni usor, dar in care orice portita aduce cate o speranta imensa. Speranta care de cele mai multe ori lasa un gol poate si mai mare in suflet atunci cand se sfarama, la randul ei, neputincioasa ca si oamenii.

Noaptea este cea mai lunga atunci cand esti singur. Frigul devine si el cel mai patrunzator, iar sticla se abureste in fata viitorului, incetosand orice perspectiva derizorie, optimista sau pesimista. Viata devine o serie de calatorii intre trecut, prezent si viitor, calatorii pe timp de noapte sau de zi, in vreme frumoasa sau vreme urata, cu sau fara parteneri. Unele calatorii sunt duse la bun sfarsit, altele au o destinatie necunoscuta iar in cele mai multe, oamenii se pierd asteptand pe peron un tren care refuza sa mai vina. Libertatea devine constransa, imprevizibilul un dusman, iar lumea incepe sa para prea mica si prea monotona.

Oamenii au tendinta de a dezamagi, chiar si pe ei insisi, astfel ca este gresit sa aiba asteptari sau sa impuna conditii. Fericirea pe care si-o doresc atat de mult devine o furtuna de emotii in oceanul necunoscut al vietii prin care trebuie sa treaca navigand intr-un vapor mult prea fragil pentru a face fata valurilor furioase si vantului care sufla necontenit. Intunericul si zgomotul unui astfel de ocean in furtuna ii sperie pe cei mai multi, facandu-i sa se refugieze in bratele neputintei sau mai rau, ale nebuniei.

Povestea oamenilor a fost mereu atat de complicata si totusi atat de simpla. Toate inventiile lor, fie ca sunt obiecte, sarbatori sau simple barfe, s-au bazat fie pe utilitate, fie pe cauzalitate. Nevoile lor sunt simple in esenta, dar complexe in practica pentru ca fiecare este diferit si pare sa aiba nevoi diferite. Ironia este ca cei mai multi au nevoi si caractere asemanatoare, dar se feresc sa admita asta pentru ca simt nevoia sa se diferentieze. Asta daca nu cumva deja copiaza un model pe care aleg atat de multi sa il urmeze, incat nu mai stii daca este un model sau doar un tipar de viata usoara care atrage. Oamenii obisnuiti au nevoi banale, dar mostenirea lor este cea mai de pret. Pentru ca ei lasa urmasilor abilitatea de a alege. A alege intre banalitate si originalitate, intre model si inedit, intre un traseu bine definit sau o poteca intrerupta pe care sa isi urmeze drumul in viata.

Bazandu-se pe idei si sfaturi, conceptii si convingeri, adevaruri cunoscute si experiente, oamenii isi construiesc mici lumi in care ei sunt stapanii si ei fac regulile. Planuiesc diverse evenimente si intamplari, diverse aparitii si disparitii, diverse nevoi si impliniri care apoi devin reguli pentru toti cei care intra in lumile lor. Este de ajuns o singura privire obiectiva pentru a realiza ridicolul acelor lumi si al acelor planuri minutioase pentru nimic, caci ele pot fi atat de usor distruse, incat uneori nici nu merita sa fie gandite.

Iar daca ochii au tendinta de a judeca, sufletul este cel care trebuie sa asculte de inima. Ochii inimii nu judeca pentru ca nu vad la fel. Iar atunci cand vede ceva care ii place, inima, prin bataile ei, incepe sa ii cante sufletului. Muzica aceea este necunoscuta urechilor oamenilor, nu o pot auzi. Dar cand sufletul lor o aude, este cel mai frumos sunet pe care il vor auzi vreodata. Bineinteles, pe cat de frumos este sunetul muzicii atat de vesele, pe atat de trista va fi tanguirea care va urma unei dezamagiri majore. Iar dezamagirile sunt, din pacate, aproximativ inevitabile, cu atat mai mult cu cat odata ce descopera calitati la ceilalti, oamenii asteapta sa descopere si mai multe. Pentru ca oamenii sunt lacomi.

Paradoxurile plutesc la tot pasul, sunt omniprezente. Absurditatea lor lasa fara cuvinte chiar si pe cei mai invatati si experimentati oameni. Nu exista siguranta ca ceea ce stiu ei intr-o zi va ramane universal valabil si a doua zi, si a treia, si multe altele de atunci incolo. Dovezile pot fi suficiente pentru a demonstra adevarurile temporar, pana cand alte dovezi vor demonstra contrariul. Iar oamenii sunt mereu partinitori, astfel ca vor exista doua tabere in fiecare conflict, gata sa atace la infinit convingerile celorlalti. Neutralitatea devine imposibila, ideile devin insuficiente iar eforturile de a le sustine nu se soldeaza doar cu transpiratie si epuizare fizica si mentala, ci si lacrimi si epuizare emotionala. Si nimic nu este mai trist decat o minte goala a unui suflet gol, pustiu... nu are parte de incredere, de vise, de dorinte, de sperante sau de idealuri.

Perfectiunea nu exista si nu va exista niciodata. Existenta ei ar fi negat orice diferenta intre oameni, zile sau orice altceva. Etnii, culturi, natiuni, rase, la fel ca anotimpuri, zile si nopti, rasarituri si apusuri, inceputuri si sfarsituri, toate au nevoie fiecare de celelalte. Suprematia uneia ar fi presupus perfectiunea ei, sau cel putin ar fi indicat asta. Insa ele coexista, asa cum binele si raul permit fiecare existenta celuilalt. Nu exista bine suprem care sa nu prezinte rau si nu exista nici rau absolut care sa nu prezinte macar o urma de bine.

Atat binele cat si raul incearca sa construiasca. Tot ce este intre este consumabil, pentru consumatori. Consumatorii sunt cei care folosesc totul si nu respecta intotdeauna limitele, drepturile sau obligatiile. Unii incearca sa foloseasca pentru a construi si ei, altii doar se bucura de ceea ce exista deja. Ceea ce nu conduce la nici un progres, evident. Reale sau virtuale, beneficiile sunt de multe ori negate tocmai pentru a evita respectul cuvenit sau meritele celor care chiar au facut ceva util altora. Fiecare incearca sa isi atraga laudele de partea lui, chiar daca asta presupune o singuratate sordida si pierderea oricarei identitati in ochii celorlalti.

Umanitatea este cea care da o identitate oamenilor si tot ea este cea care o ia atunci cand dispare. Urmele ei arata ca a existat, ceea ce este trist, pentru ca lipsa ei nu numai ca dezamageste pe cel care constata, ci il face sa isi doreasca sa nu mai constate, astfel ca incepe sa se tina departe de oameni si potentialele probleme pe care le-ar putea crea. Si la fel de trist, poate si mai trist este ca multi oameni nu isi admit vina, indiferent ce ar fi facut, desi se spune ca o greseala admisa este pe jumatate iertata.

Toate aceste idei si altele se regasesc intr-o suta de postari pe acest blog. Un proiect ambitios la inceput, dar care intre timp s-a pierdut pe un drum fara destinatie, la fel ca personajele lui. Rataceste pe o cale necunoscuta catre cei care din cand in cand, il rasfoiesc neglijent aruncand cate o parere pe ici, pe colo. Lor si tuturor celor care il citesc le multumesc si sper ca le-am confirmat asteptarile. Daca nu am reusit, imi cer scuze si sper ca in viitor sa reusesc.

Dar scopul meu si al acestui blog nu a fost sa multumesc cititorii. A fost, este si va ramane sa arat tuturor ca exista idei ca cele de mai sus pe care unii dintre noi inca le gandesc. Exista lucruri pe care unii dintre noi inca le vad. Exista valori pe care unii dintre noi inca le aprecieaza. Exista nevoi pe care unii dintre noi inca le resimt. Exista emotii pe care unii dintre noi inca le traiesc. Exista sentimente pe care unii dintre noi inca le impartasesc. Exista inca umanitate si putem construi ceva care sa ramana, care sa dureze si care sa ii faca si pe altii sa contribuie.

Asadar, au fost o suta de motive pana acum. Poate vor mai fi inca o suta, poate nu. Poate am avut dreptate, poate nu. Poate am exagerat, poate nu. Poate am fost eu in spatele lor, poate nu. Dar ceea ce este sigur este ca tot ceea ce s-a scris aici exista si chiar daca multi nu ar fi de acord sau nu sunt, exista unii care sunt de acord si asta inseamna mai mult decat orice apreciere – inseamna ca mai exista speranta pentru umanitate.

Mai mult

Observatii

Se intampla des sa ii etichetam pe cei din jur, nimeni nu poate nega asta. Cu totii ne uitam la cineva si spunem ca este intr-un anume fel bazandu-ne pe simpla aparitie, stilul persoanei respective sau chiar fizionomia. De multe ori, aceste etichete sunt inofensive si elogioase, observand frumusetea persoanei respective, gusturile ei sau diverse alte aspecte. Insa etichetele creeaza si pagube, pentru ca pot fi si critice sau de-a dreptul meschine.

Poate la fel de des se intampla sa fim etichetati si ridiculizati de cei care ne observa. Si atunci ni se pare injust, uitand ca si noi, la randul nostru, suntem nedrepti cu altii. Sau cand suntem laudati, cautam un interes ascuns in spatele acelor cuvinte, uitand ca exista si oameni care chiar admira frumosul. Asa ca de cele mai multe ori, si unii, si altii se feresc sa isi exprime gandurile si sentimentele din teama de a nu fi ridicoli sau ridiculizati.

Ca observator, ai avantajul de a te simti in siguranta, in afara situatiei, pe marginea actiunii si impartial in opiniile tale. Ti se pare ca esti incoruptibil, iar observatiile tale sunt exacte si adevarate pentru ca stii bine ce fac cei pe care ii observi si de ce fac astfel. Nimic mai gresit! Ca observator, nu faci altceva decat sa iti pierzi timpul degeaba daca tot ce vrei este sa iti impartasesti opiniile cu altii, fie ca sunt cei pe care ii observi sau altii care observa si ei.

Oamenii pot avea mii de motive pentru a face un lucru. Sau pot avea mii de motive pentru a nu-l face. Si chiar daca cei mai multi se vor lasa purtati de val si vor actiona in conformitate, exista si unii care desi au mii de motive pentru a face un lucru, nu il vor face. Abia atunci apare adevarata observare. Pentru ca cel mai important nu este sa afli „de ce”, ci sa afli „de ce nu”. Si odata ce ai aflat, sa ii convingi si pe ceilalti ca ceea ce ai aflat este corect. Atunci intervine adevarata impartasire de idei si opinii, pentru ca fiecare le are pe ale lui si este greu de convins ca poate fi si altfel.

Cu totii ne aparam ideile si convingerile, poate din orgoliu sau poate dintr-o convingere extrema ca sunt singurele adevarate si corecte. Totodata, nu ne putem apara in fata prejudecatilor celorlalti pentru ca oricat am incerca, nu putem multumi pe toata lumea. Se poarta un razboi continuu intre observatori si cei observati. Primii incearca sa fie cat mai aproape de adevar, ceilalti incearca sa fie cat mai simpatizati astfel incat sa aiba acces la cat mai multe oportunitati. Iar atunci cand cineva are o parere, este foarte probabil sa o modeleze si sa o prelucreze astfel incat sa coincida cu parerea cat mai multor persoane.

Oamenii sunt ca albinele sau furnicile. Daca au ceva de facut, ceva pentru care sa lupte sau pentru care sa munceasca, vor muri fericiti facand acele lucruri pentru ca se vor simti motivati. Vor crede ca a meritat pe deplin, chiar daca in realitate nu au servit nici un scop cu adevarat util. Dar impresia lor va fi intotdeauna ca au facut ceea ce trebuia, pana cand, intr-o zi, isi vor pune intrebari. Iar atunci, raspunsul va fi unul singur: totul este relativ, asa ca nu poti castiga nici ca observator, nici ca observat.

Munca te poate elibera, dar tot munca te poate inlantui. Orice scop poate fi util sau inutil, bun sau rau, in functie de cine si cum il priveste. Iar daca iti pasa mai mult de cine si cum te priveste, ai pierdut din start orice. La fel si daca planul tau da gres din cauza aparitiei cuiva sau a unui eveniment neasteptat. Este curios cum isi construiesc cu totii mici lumi perfecte in jurul convingerilor si ideilor lor, construind din observatii asupra celorlalti si din idei sau sfaturi adunate de pe oriunde au parut utile. Iar atunci cand oamenii pierd totul din cauza cuiva sau a ceva, se vor retrage pe margine ca observatori si vor uri totul si pe toata lumea. Dar nimeni nu va mai tine cont de observatiile lor.

Mai mult

O Fotografie

Se trezise cu o dorinta ciudata. Nu stia ce isi doreste, dar simtea ca isi doreste ceva. Ceva lipsea si nu era verdele primaverii pe care o astepta cu nerabdare. Ar fi vrut sa afle, sa ii devina evident, dar oricat s-ar fi straduit, nu putea afla. Asa ca astepta cuminte ca mintea sa i se limpezeasca si gandurile sa i se linisteasca, iar in linistea aceea sa afle ce insemna totul.

Simplitatea ii era termenul definitor. Chiar si vremea ii parea simpla. Frig, ceata, vant, zapada, gheata. Peisajul caracteristic iernii parea nesfarsit si nemiscat. Se obisnuise deja cu el, asa ca nu mai parea ceva absurd. Muzica ii rasuna in urechi perioade lungi de-a lungul zilei. Numai ea putea aduce liniste in minte si in suflet si numai cu ea putea scapa din monotonia acelor zile. Ii trebuia o iesire din acel loc si din acel anotimp atat de rece si nemilos. Ar fi vrut sa simta stropii de ploaie reci scurgandu-i-se pe piele si atunci totul sa o ia, din nou, de la inceput. Insa timpul raspundea mereu cu aceeasi nepasare, pastrand acelasi ton al vremii si intamplarilor. Era ca o poveste care se repeta la infinit.

Cate un gand ii trecea mereu prin minte, amintindu-i de singuratatea din fiecare zi, din fiecare moment, din fiecare loc si din fiecare zambet strain si fals. Avea nevoie de siguranta unui suflet cald alaturi, ii era dor sa simta bunatatea cuiva apropiat, sa se bucure de un zambet sincer si de o privire blanda. Dar oricat ar fi incercat, nu putea gasi o solutie si nu putea starni destul interes in nimeni. Iar in tot griul acela monoton al vietii, al iernii si al timpului, incerca macar sa gaseasca sau sa aduca in vreun fel o pata de culoare... dar tot ce mai gasea era doar speranta ca va fi candva mai bine.

Destinul ii parea blestemat si singuratatea ii era cea mai fidela insotitoare. Uneori cersea pur si simplu o imbratisare, dar indiferenta din jur ii zambea mereu, perfida, parand ca va ramane prin preajma pentru eternitate. Numai dorinta aceea ciudata schimba putin lucrurile si i se parea uneori ca o voce din departare ii transmite in secret chemarea ei, ca si cum folosea o lungime de unda necunoscuta celorlalti. Dar nici dorinta, nici vocea nu aveau continuitate, asa ca totul revenea rapid la monotonia iernii, stapana peste tot si toate.

Singura certitudine pe care o putea avea era fotografia pe care se incapatana sa o tina la piept, privind-o mereu cu zambetul pe buze. Acolo, totul era atat de frumos, atat de cald si atat de fericit, incat ar fi vrut sa traiasca pentru eternitate in acea fotografie. Insa orice fotografie reprezinta doar un moment... un moment ce nu se poate repeta la nesfarsit, dar pe care ar fi vrut sa il retraiasca mereu. Astfel ca tot ce ii ramanea in monotonia eterna era acea amintire, acel moment atat de fericit... era doar o fotografie.

Mai mult

Pictorul

In vremea cand oamenii inca erau atrasi de arta si frumos, un pictor isi castiga existenta vanzand ieftin tablouri in care infatisa diverse scene. Oameni veneau de la el din toate colturile pentru a-i spune cate o poveste pe care el sa o picteze, iar el realiza cate un tablou pentru fiecare, cerand in schimb doar strictul necesar pentru a trai si a picta. Iar oamenii ii apreciau operele care aratau intotdeauna asa cum isi doreau ei.

Scenele pe care le infatisa pictorul in fiecare tablou erau iubirea, viata, fericirea, ura, moartea, tristetea, binele si raul cu toate conflictele si legaturile dintre ele; intr-un cuvant, oamenii – si tot ceea ce insemnau ei. Picturile lui erau foarte frumoase, de multe ori parand ca prind viata in ochii si sufletele privitorilor.

Multi ii promisesera diverse averi pictorului, cerandu-i in schimb sa picteze doar pentru ei si numai ceea ce ii cereau. Pictorul le raspundea tuturor ca nu isi va lasa libertatea de a picta oamenii si ceea ce il lega de ei pentru un singur om si ideile lui. Si intotdeauna accepta ca plata doar ceea ce stia ca ii trebuie, refuzand restul. Multe femei ii declarasera iubirea, dar el le raspundea ca nu poate fi iubit, iar cei care ii iubeau munca nu aveau altceva de facut decat sa o admire si sa o ingrijeasca.

Era un singuratic ce nu se inconjura niciodata de prea multi oameni. Stia ca oamenii sunt rai si nu le putea acorda incredere. Atunci cand nu ii picta sau nu picta ce ii cereau ei, se portretiza singur uitandu-se spre orizont. In rest, picta diverse scene fara noima pentru multi, dar cu un inteles ascuns pentru el insusi.

Intr-o zi, un copil il intreba de ce se picteaza mereu singur uitandu-se spre cer. Zambind, pictorul ii raspunse ca in zare era toata speranta lui. Curios, copilul il intreba la ce spera. Insa pictorului ii disparuse zambetul de pe buze. Ii spuse copilului ca intr-o zi, cand va creste, va intelege. Si ii darui un tablou cu el uitandu-se in zare, astfel incat copilul sa nu uite ziua aceea si cuvintele pe care i le spusese pictorul.

Dupa ani si ani, copilul crescuse. Era acum un tanar prezentabil. Tabloul primit de la pictor il ajutase sa isi descopere si el inclinatia artistica. Devenise un pictor modest, necunoscut, dar care se bucura de apreciere din partea cunoscutilor si cativa chiar se ofereau sa ii cumpere tablourile. Pastra in atelier toate operele pe care nu le vanduse; de unele se atasase si nu voia sa le vanda iar pentru restul astepta cumparatori.

Odata, facand ordine in atelier, descoperise tabloul primit cu ani in urma de la pictor. Privindu-l, isi aminti cuvintele celui care i le daruise. Si privind cu atentie, observa o silueta umana in orizontul din tablou. Pana atunci crezuse ca e o raza de soare, caci era alba. Dar acum intelegea bine ca era vorba de un contur al unei fiinte umane. Si in clipa aceea, ii fuse clar ca speranta pictorului era ca intr-o zi va veni la el ceea ce cauta.

Incercand sa il gaseasca pentru a-i spune ce a inteles, a aflat despre pictor ca murise singur pictand un alt tablou despre care se spunea ca ar fi fost cel mai frumos dintre toate, dar ramasese incomplet. Infatisa jocuri de lumini si umbre, Soarele si Luna aruncandu-si sageti, stelele luminand asupra norilor care invaluiau totul in ceata, paduri care cresteau deasupra apei, campii intinse in varfuri de munti, rauri curgand prin cer si altele asemenatoare. Toate pareau impreunate, dar totodata atat de singure in sinea lor. Intr-un singur colt, panza ramasese alba, lipsindu-i ceva care sa desavarseasca tabloul. Cu toate acestea, era atat de frumos si de plin de viata, incat oricine il privea se trezea in mijlocul tuturor acelor lucruri aduse la viata.

Tanarul a realizat ca tot ceea ce isi dorise pictorul care isi lasase munca neterminata era sa nu fie privit ca un artist, ci ca un om. Isi dorea sa nu fie apreciat pentru munca lui, ci pentru cine era el, cu bune si cu rele. A trait doar prin munca lui, nu si prin fiinta lui. Si ar fi vrut doar sa fie salvat de aceea fiinta alba pe care o astepta, dar care nu mai venise. Asa ca tanarul s-a decis sa completeze tabloul, adaugand in coltul alb doi oameni care se imbratisau si se sarutau, privind toate acele lucruri. Iar atunci cand a terminat, toti cei care au privit tabloul au decis unanim ca asta ar fi vrut sa infatiseze si pictorul.

Numai ca pentru pictor, era prea tarziu. Plecase singur intr-o alta lume mai buna cu regretul ca nimeni nu l-a inteles cu adevarat asa cum si-a dorit, nici macar tanarul care, candva, copil curios fiind, aflase secretul lui...

Mai mult

Cutiuta Muzicala

Era candva o cutiuta muzicala. Micuta si fragila, cutiuta era superba, iar sunetul ei fermecator. Multi o ascultau vrajiti atunci cand canta, deoarece melodia ei incanta pe oricine si aducea zambetul pe buze tuturor. Cand nu canta, cu totii ii admirau frumusetea, tanjind dupa melodia ei. Caci cutiuta nu se deschidea oricand, pentru oricine, ci numai pentru acei care stiau cum sa o deschida si cum sa o faca sa cante atat de frumos. Dar nu toti cei care o deschideau erau si atenti cu ea, astfel ca se defecta des.

Unii deschideau cutiuta si apoi o inchideau brusc, speriati ca sunetul acela ar fi prea mult pentru ei si ar merita sa il auda. Altii deveneau lacomi si incercau sa o tina mereu deschisa, pentru a-i auzi sunetul numai ei, iar cutiuta se uza incercand sa cante dupa placul lor. Unii incercau sa o deschida cu forta, dar cutiuta ramanea inchisa in ciuda tuturor eforturilor lor. Altii incercau sa ii cante si ei, incercand sa o pacaleasca sa se deschida. Si uneori reuseau, dar isi pierdeau repede interesul pentru ea iar biata cutiuta ramanea blocata in speranta ca se vor intoarce la ea.

Cand se defecta cutiuta, era dusa intr-un atelier in care mester era insusi Timpul. El, cu mila lui, o repara gratuit. Dar de fiecare data, cutiuta pierdea cate o piesa, o bucatica din ea care se defecta si nu mai putea fi inlocuita. Cel care construise cutiuta nu facuse si piese de schimb pentru ea, astfel ca mesterul Timp era obligat sa foloseasca ce putea si sa o repare incercand sa renunte la piesele defecte. Le daruia ca amintire celor care o stricau, pentru a-i face sa inteleaga fragilitatea cutiutei si cat de important era sa nu o abuzeze. Si in vreme ce unii recunosteau ca au gresit si se caiau, altii negau orice vina si aruncau piesele primite. Dar nu mai avea nici o importanta.

Cu fiecare piesa pierduta, cutiuta devenea mai trista, iar sunetul ei mai putin magic. Se deschidea mai greu si cu atat mai mult nu se deschidea celor care o stricasera pana atunci. Iar cand se deschidea, incepea o melodie trista, chemand la ea pe cel care nu ar fi stricat-o niciodata. Dar o astfel de persoana nu exista, asa ca biata cutiuta era blestemata sa se chinuie pana cand va fi pierdut destule piese ca sa nu mai poata fi reparata.

Intr-o zi, Timpul, satul sa o tot primeasca stricata in atelier, se gandise sa o alature altei cutiute. Atunci cand cele doua au inceput sa cante, sunetul lor era asemanator. Atat de asemanator incat cei care ascultau au crezut ca una dintre ele nu canta. Dar inchizandu-le pe rand, au descoperit ca melodia lor era aceeasi si cutiutele se chemau una pe alta. De atunci, cele doua cutiute erau nedespartite. Sunetul lor duios devenise o melodie vesela pe care o cantau amandoua in cor, bucurandu-se fiecare de prezenta celeilalte. Cantau impreuna de dimineata pana seara, fara griji. Iar cei care le ascultau ramaneau vrajiti de sunetul lor, atat de mult, incat tot ce isi puteau dori era ca intr-o zi sa isi gaseasca si ei o pereche alaturi de care sa fie atat de fericiti precum cele doua cutiute.

Mai mult

Libertate

In zilele ei bune, s-ar fi putut spune despre ea ca este o fata vesela. Insa ea era indiferenta. Nu i-ar fi pasat nici macar daca ceilalti spun ceva despre ea. Era obisnuita cu lumea comentand in jurul ei si stia bine ca nu are rost sa asculte toate acele lucruri. Era obisnuita sa fie independenta si sa nu simta nimic pentru nimeni. Avusese parte de experiente neplacute cu oameni care nici nu meritau sa fie oameni, insa nu se simtea o victima, din contra, fusese destul de puternica incat sa treaca peste ele. Se simtea cel mai bine singura si avea tendinta de a-i tine la distanta pe ceilalti.

In zilele ei mai putin bune, s-ar fi putut spune despre ea ca... nu exista. Desi era plina de viata, nu putea simti nimic. Ii era greu sa ii convinga pe ceilalti sa faca lucruri frumoase impreuna, asa ca se refugia singura in camera ei. Nu era obisnuita sa arate altora suferinta ei, asa ca nu se infatisa celorlalti. Isi ineca amarul in alcool sau plans si il cupla cu depresiile. Nici insomnia nu ii era straina si de multe ori se refugia in munca pentru a-si gasi un fel de scuza. Nu ii trebuia neaparat, nu avea nevoie sa se justifice nimanui. Dar nu voia sa ramana descoperita.

Intr-o zi, l-a cunoscut pe el. Nimic special, un „el” ca multi altii pe care ii cunoscuse pana atunci. Un „el” care nu impresiona pe nimeni si nu atragea prin ceva evident. Un „el” timid si tacut, care nu spunea prea multe, dar isi calcula cuvintele. Un „el” care necesita multa rabdare, rabdare pe care ea nu o avea. Un „el” care, desi nu incanta cu nimic, o atragea intr-un fel aparte. De atunci trecuse ceva timp. Aflasera multe unul despre altul si chiar daca existau discrepante, le rezolvau rapid, fara prea multe probleme.

Acel „el” s-a transformat, in timp. Nu s-a schimbat in nici un fel, era acelasi, ba chiar o dezamagise cumva pentru ca ea si-l imaginase putin altfel la inceput. Dar utilitatea lui i-a ramas ascunsa pana cand, intr-o zi, a avut o revelatie. Prezenta lui o ajutase sa simta din nou. Sa se bucure de viata din nou. Era ca si cum el deschisese o usa pe care ea nu o putea deschide. Acum avea in fata toate posibilitatile.

Ar fi alergat, ar fi tipat, s-ar fi bucurat, ar fi plans si ar fi ras in acelasi timp. Ar fi stat in ninsoare si s-ar fi intins pe iarba. Ar fi ascultat muzica ce rasuna atat de clar in capul ei si ar fi visat culori. Ar fi zburat si s-ar fi aruncat in ocean, gata sa inoate alaturi de delfini. Ar fi alergat inapoi acasa, pe dealurile pe care copilarise, gata sa se arunce din nou la vale, sa se loveasca si sa rada ca un copil, inconjurata de albinele naive care, atrase de parfumul ei, credeau ca era o floare si ramaneau dezamagite. Ar fi revenit la toate lucrurile care o faceau sa zambeasca si sa se bucure de viata.

Era fericita, asa cum nu mai fusese de mult. Nu stia daca trebuia sa ii atribuie lui meritul, pana la urma el nu facuse nimic special. Doar fusese acolo. Dar in fond, poate ca asta era tot ce conta – sa fie in preajma. Cu siguranta, nu ar fi fost o calatorie usoara inapoi la toate acele lucruri care o faceau fericita. Dar cateva zgarieturi si vanatai sunt un pret mic pentru o asemenea calatorie. Si chiar daca nu stia ce conteaza mai mult – destinatia sau compania – stia ca in sfarsit se poate bucura de ceva ce ii lipsise mult timp: libertate.

Mai mult