Preludiu Ruginiu

Vânt de nostalgie aşterne zgură grea peste sufletul înlănţuit de păcate. Lacrimi de taine plouă cu picături mari peste inima sfărâmată de iubire. Munţi de vină îşi prăvălesc marmura apăsătoare peste raţiunea fragilă. Stropi de vin se preling desprinşi din ploaia rece peste mintea desculţă. Foi de rugină alunecă de pe gânduri şi vene în sângele coagulat, pe trupul răpus de pasiune interzisă. Totul e vechi şi rece, umed şi pătat, ruginit şi casant. Totul e vechi şi încă totul e nou...

Sufletul nu se mai zbate de mult să se elibereze. Lanţuri grele îl ţintuiesc la pământ, într-o robie la fel de ruginită precum lanţurile. Pământul însăşi e roşiatic şi aspru ca metalul, udat de lacrimi şi acoperit de haos. Gânduri crude îl biciuiesc în treacăt şi nu-i umbră să îl ascundă, nici milă să îl ierte. Totul e scris şi aprobat, pronunţat şi aplicat, definitiv şi neînduplecat. Totul e scris şi încă totul e confuz...

Inima plânge cu lacrimi de sânge, mustrată de raţiune. I-au ruginit băierile şi scârţâie din toate încheieturile, într-o anomalie metalică la fel de plină de amintiri precum sufletul. I-a ruginit şi minţii perna de atât plâns, dar nu e chip să o calmeze, nici gând să o aline. Totul e făcut şi memorat, regretat şi neiertat, amintit şi mustrat. Totul e făcut şi încă totul e nescris...

Raţiunea şi mintea se ceartă încontinuu. Îşi aruncă vorbe grele şi întrebări fără răspuns, într-un dialog la fel de surd ca pământul pe care zac închise în trupul însângerat. Vise ruginite le zboară prin faţă, ademenindu-le cu râs cristalin de copil şi frumuseţe de flori şi nu-i lume să le despartă, nici lumină să le împace. Totul e clar şi împărţit, alb şi negru, bun şi rău. Totul e clar şi încă totul e ascuns...

Trupul e singurul care încearcă să se ridice. Tânjeşte după atingeri, manifestări de afecţiune ori cuvântul unui om, într-o dorinţă la fel de începătoare precum primii nori după secetă. Însângerat şi încovoiat de durere, fără haine, îşi şopteşte rugăciunea, dar mesajul lui îşi găseşte sfârşitul precum frunza ruginită din pom şi nu-i vânt să îl poarte, nici ţărână să-l îngroape. Totul e pustiu şi gol, lovit şi îndurerat, pierdut şi în război. Totul e pustiu şi încă războiul e doar preludiul...

Mai mult

Impecabila Lovitură a Muştei Călăreţe

Despre moarte şi morţi s-au scris infinite rânduri şi nu sunt lacrimi să plângă regretele celor rămaşi în urmă. Însă nu la fel de mulţi sunt cei care pot spune că s-au împrietenit cu doamna cu trupul descărnat, acoperit de-o pelerină neagră ponosită ca un giulgiu plin de putregai scos dintr-un mormânt antic. Ea şi coasa ei au scris cea mai sinceră şi nealterată istorie şi tot ea şi coasa ei ştiu să o povestească cel mai bine. Ba chiar le face plăcere, în ciuda convingerii generale că doamna în negru ar fi mută ori tăcută.

Însă ca oricare membru funcţional al societăţii, doamna cu coasa are şi duşmani. Desigur, s-ar crede că există mulţi care se tem de ea, dar în acelaşi timp ar vrea să o ştie trecută în nefiinţă, asemeni celor pe care îi răpeşte, la rândul ei, dintre cei vii. E drept că şi asta ar complica puţin lucrurile, pentru că oamenii vor să scape de multe şi mulţi, iar cum trecerea în nefiinţă este calea cea mai simplă şi fără de întoarcere, ar putea renunţa cumva la serviciile doamnei cu coasa?

Într-o vreme de restrişte, când oamenii se temeau din ce în ce mai mult că o vor întâlni şi vor părăsi prea curând împărăţiile lor din această lume, a apărut de nicăieri un aliat neaşteptat: călare pe un cal cu trupul cadaveric, aproape descompus, o muscă propovăduia calea nemuririi şi pretindea că îi poate învăţa pe oameni cum să trăiască veşnic, începându-şi discursurile cu aceeaşi frază: „eu sunt mântuitorul vostru, am venit să readuc speranţa lumii voastre muritoare” – spunea ea, privindu-şi ascultătorii cu blândeţea unui părinte care îşi regăseşte fiii rătăcitori. Evident, o astfel de apariţie, poate mai sumbră decât moartea însăşi, nu prezenta prea multă încredere publicului larg şi nu puţini o trimiteau la ospiciu, la tartorul de dedesubt ori chiar la origini, însă pentru ceilalţi avea putere de convingere tocmai prin prisma faptului că era o muscă – şi nu orice fel de muscă, ci una călare pe un cal care ar fi trebuit să fie de mult oale şi ulcele.

Şi cum viaţa era cea care le aducea fericire oamenilor, mulţi se adunau să îi asculte discursul funerar ca un prohod, dar profund ca o evanghelie, căutând scăparea de ritualul mortuar şi ce presupunea el. Iar musca, bucuroasă, stătea dreaptă în şa, ţinându-şi mârţoaga în frâu, şi le vorbea ca un preot unei gloate adunate în biserică, enumerându-le numeroasele beneficii ale vieţii veşnice şi povestindu-le experienţe şi pilde din propria-i viaţă îndelungată şi – din spusele ei – îndestulată cu tot ce îşi dorise.

Oamenii rămâneau uimiţi de toate câte li se povesteau, dar mai ales de tonul grav şi apăsat al muştei călăreţe – căci, de ce nu, cine ar fi crezut că ceva care mănâncă atâta mizerie poate produce altceva atât de util şi dorit? Iar cu cât ascultau mai multe, cu atât erau mai consternaţi şi mai dornici să afle teribilul secret al muştei. Dar la fiecare întrebare a lor, la fiecare încercare de a-i descoperi secretul, la fiecare rugăminte înlăcrimată şi la fiecare ameninţare de stârpire şi uz de insecticid, musca rămânea neînduplecată: „toate la timpul lor, stimabililor!” – le spunea ea, privindu-i cu aroganţa unui şef de stat.

Şi îi plimba zi de zi după ea şi mârţoaga ei, din oraş în oraş, din sat în sat, din ţară în ţară, adunând tot mai mulţi discipoli. Ba chiar unii oameni pretindeau că musca le dezvăluise lor secretul şi că o urmează doar pentru a-i ajuta pe toţi cei în nevoie, însă asemeni muştei, pretindeau că „toate vor veni la timpul lor”, stârnind şi mai mult curiozitatea celorlalţi. Unii renunţau, văzând că nu rezolvă nimic, alţii chiar îşi aflau sfârşitul din cauze naturale ori din cauza călătoriei îndelungate. La toate acestea, musca le spunea tuturor: „fiţi puternici, stimabililor, vom ajunge noi şi la capătul călătoriei!” – şi îi privea cu mândria unui conducător de armate.

După un timp, musca şi discipolii ei ajunseră la marginea pământului. Acolo se opriră cu toţii, speriaţi, privind la întinderea infinită de apă din faţa lor. Însă musca îşi continua drumul, ţinând hăţurile cu fermitate în timp ce mârţoaga necheza jalnic. „Dragii mei” – spuse întorcându-se spre oameni, „a sosit timpul să vă pun la încercare credinţa voastră; de m-aţi ascultat cu luare aminte până astăzi, păşiţi cu încredere în apă şi nu veţi păţi nimic, iar de nu, faceţi cale întoarsă şi uitaţi că m-aţi văzut vreodată”. Oamenii, speriaţi, nu puteau recunoaşte că nu ascultaseră cuvintele muştei călăreţe şi crezând că vor pierde şansa de a-i afla secretul, începură să o urmeze în apă.

Pe când musca şi mârţoaga ei dispăreau între valuri, oamenii se chinuiau să îi ajungă din urmă înotând. Dar cuvintele muştei se pierdeau în zgomotul valurilor şi o furtună groaznică se apropia rapid din larg. Îngroziţi, oamenii încercau acum să se întoarcă, dar pe cât se străduiau mai tare să ajungă la ţărm, pe atât era mai greu să înfrunte valurile şi ţărmul părea tot mai departe. Strigau către muscă, implorându-i mila şi ajutorul, ba chiar ameninţând-o că îi vor veni de hac dacă nu îi va ajuta, însă musca nici că se sinchisea.

Într-un târziu, cam pe când îi ajungea şi furtuna, musca apăru în mijlocul valurilor şi cu un râset îi pofti să se salveze singuri: „Ajutaţi-vă, stimabililor! Sau oare ce-aţi crezut? Că secretul vieţii veşnice va veni din partea unei muşte călăreţe? Că muştele vă pot suporta toate mizeriile pe veci? Vreţi viaţă veşnică, dar ştiţi oare ce este viaţa? Felicitări, stimabililor, aţi aflat doar ce nu doreaţi să aflaţi: viaţa este aia care a trecut pe lângă voi în timp ce voi vă străduiaţi să strângeţi tot ce nu veţi lua cu voi pe lumea cealaltă!”

Mai mult

Refren de Primăvară

Un refren curios se repetă în aer sau poate doar în mintea mea. Mă simt vrăjit de el şi ştiu că nu-i pot rezista. L-am auzit prima oară când încă nu mă dezgheţasem şi mi-a şoptit că miroase a primăvară. L-am ignorat şi mi-am văzut de drum prin iarnă, dar el s-a întors să îmi povestească şi a doua oară. A treia oară a avut succes, deja mă rătăcisem. Continuând să îl fredonez, nici nu am realizat că mă încălzisem. Mă topeam încet, dar sigur şi mă prelingeam pe pereţi şi la margini de drum. Iar refrenul mă fermeca şi mă îndemna să îl urmez până i-am găsit capătul – erai tu...

Ai întins mâna ta suavă şi ai dat la o parte vălul de pe ochii mei precum ai vindeca un orb de iluzia întunericului. Mi-ai umplut urechile şi sufletul cu refrenul tău captivant şi m-ai dezgheţat dintr-un sărut precum alungă soarele frigul şi noaptea cu o singură rază. M-ai dezbrăcat încet de secrete şi ai spălat cu grijă gândurile mele murdare de amintiri precum spală ploaia păcatele pământului. M-ai îmbrăţişat cu răbdare şi căldură şi m-ai aşteptat precum un părinte pe odrasla sa. M-ai închis între rândurile cărţilor misterioase pe care le citeai şi mi-ai oferit porţii de fericire precum unui prizonier care îşi aşteaptă cu smerenie libertatea. Şi m-ai eliberat de fiecare dată mai sus, mai frumos şi mai luminos.

O, tu, zeiţă a fericirii! Mă închin înaintea ta precum în faţa unui zid al minunilor, cerându-ţi nimic mai mult decât o picătură în plus de fericire, de zâmbete sincere, de priviri duioase şi de atingeri calde. Căci tu nu eşti ca o picătură într-un ocean, ci eşti oceanul întreg într-o picătură... Şi ti-aş oferi inima mea drept ofrandă, dar numai cu ea te pot iubi; ţi-aş da sufletul meu în schimbul fericirii, dar pe el l-ai primit odată cu mine; ţi-aş da poate trupul meu, dar numai el îmi aminteşte că nu visez... aşa că tot ce îţi pot oferi sunt eu, aşa cum mă vezi, aşa cum te văd...

Te caut ca pe o relicvă demult uitată, enigma care compune însăşi esenţa fericirii, ferită de privirile iscoditoare, dar în văzul tuturor. Te găsesc ca pe o oază în deşert, izvor de apă rece şi limpede care să aline setea şi neliniştea călătorului, un loc umbrit pentru inima mea. Te văd ca pe o auroră boreală care aprinde nopţile polare în diversele culori ale spectrului luminii, un trup feeric de lumină care să-mi lumineze viaţa. Te doresc ca pe o ploaie uşoară pe primul cer de un albastru intens, plin de seninătate, o îmbrăţişare plină de iertare pentru sufletul meu. Te aştept să mă aştern covor de iarbă verde şi flori albe la picioarele tale desculţe, sărutând urmele paşilor tăi. Te ador ca pe o floare rară care a înflorit cu speranţă vie la pieptul meu amorţit. Te iubesc... primăvara nu începe cu tine, tu eşti cireaşa micuţă din vârful ei.

Mai mult

Ciorbă de Cuvinte

Toată lumea ştie că vara nu-i ca iarna,

Dar nu mulţi ştiu că după iarnă vine toamna

Şi asta încă nu ar fi nimic în mod anume

Dacă nu ar fi deja un tipar în această lume,

Căci da, e atât de crudă şi nebună lumea

Încât nici şosetele nu îşi găsesc perechea...

Desigur, sunt lucruri care nu interesează pe mulţi,

Şi dacă le strigi în piaţa mare, le strigi către surzi;

Nici măcar scriind nu atragi atenţia cititorilor,

Că nimic nu vinde mai bine decât trilogia tigăilor;

Şi nu te gândi că te admiră cineva – sunt iluzii,

Toate păsările se visează canari, dar sunt canalii...

Simbolurile au decăzut, nimeni nu mai e mare,

Sfinţii şi martirii coboară din icoane în penitenciare

Şi e în natura omului să fie şi erou, şi rege,

Dar între ele e bufon sau cerşetor prin lege

Şi te întrebi: dacă îşi iubesc oamenii a lor natură,

Oare câţi ecologişti se şterg, pe tron, cu celuloză pură?

Războaiele se sfârşesc pentru că încep altele

Şi doar atacurile rezolvă ameninţările şi crizele;

Numai cu tancurile şi cuvintele nu poţi face pace,

Aşa cum nici timpul şi pierderile nu le poţi întoarce

Şi e suficient să te destăinui pentru o clipă

Ca să ţi se spună că ai o afecţiune stereotipă...

Nu ai cum să scapi de afecţiuni, şi dragostea e boală

Chiar dacă te trezeşti lângă ea ori într-o cameră goală

Şi deja eşti vulnerabil numai dacă povesteşti,

Căci ei te vor puternic indiferent de ce păţeşti;

Dar nimeni nu înţelege că te naşti, prin ironia sorţii,

Virgin şi gol, şi te prezinţi obsedat şi îmbrăcat în faţa morţii...

Desigur, nimic nou, de neînţeles sunt multe,

Aşa cum toţi aud, dar nimeni nu vrea să asculte

Şi când se mai ridică, unul câte unul, mântuitorii

Sunt trimişi să salveze paturile şi pereţii din sanatorii;

În fond, ce rost are să tulburi degeaba a ta minte?

Toate sunt nimic mai mult decât o ciorbă de cuvinte...

Mai mult

Pastel

Dimineaţa aprinde privirea din ochii tăi negri,

Şi când îi văd nu mă pot abţine să îi sărut.

Tu mă întrebi dacă aş fi preferat să fie albaştri,

Dar ochi ca ai tăi, până acum, n-am mai văzut.

Soarele palid ca tenul tău sclipeşte pe cer,

Cu raze albe şi calde precum zâmbetul tău.

Mă întreb dacă eşti om sau dacă eşti înger,

Dacă te merit sau doar mă repari pentru că-s rău.

Cerul e încă roz, la fel ca buzele tale moi

Şi mai avem destul timp până să plecăm,

Timp în care să uităm tot, să fim numai noi

Şi dacă tot nu ne ajunge, putem să îl furăm.

Pe cer sunt nori pufoşi precum părul tău ciocolatiu

Şi în grădină se aşterne un covor de flori roşii,

Ca unghiile tale, a căror atingere îmi este viciu,

Iar noi ne-mbrăţişăm pe sub aşternuturile argintii.

Aş vrea să îmi fii verdele crud al primăverii,

Să îmi oferi persistenţa fiecărui crepuscul,

Să mă săruţi în serenitatea albăstrie a serii

Şi să îmi umpli fiecare atriu şi ventricul...

Aş vrea să îmi fii galbenul soarelui,

Să îmi luminezi toate dimineţile aurii,

Să mă îmbrăţişezi cu portocaliul focului

Şi să-mi arăţi fiecare dintre culorile fericirii.

Aş vrea să mă aprinzi în fiecare noapte,

Să mă chemi de la capătul lumii cu un gând,

Să mă citeşti dintr-o privire, vorbind în şoapte

Şi să mă porţi în inimă oriunde şi oricând.

Aş vrea să îmi fii dulcele curcubeu,

Podul către comoara secretă a iubirii,

Să fii scara către rai a sufletului meu

Şi împreună să trăim cele mai dulci bucurii.

Mai mult

Ceaţă

Dimineaţa s-a conturat sinuos peste dealurile plumburii îmbrăcate în brumă. Aerul rece mângâie cu gheaţă firele de iarbă şi doar şoaptele vântului care-l poartă tulbură liniştea izvorului. Apa se scurge pe căi necunoscute, printre crăpături îngheţate şi adâncite de secetă şi încercări. Petale şi tulpini putrede, de flori, se scaldă în picături de apă şi amintiri, ascunse în umbra ierbii şi buruienilor. Şi tot din iarbă se colorează ochii ei de sticlă...

Ea se lasă aşteptată, iar întoarcerea ei pare vizita unei regine din epoca de gheaţă, plimbată prin toată lumea – pe jos, pe sus, înainte, înapoi, la fel şi invers... Dincolo de apus, bezna nopţii încă stăpâneşte pământul însetat de ploaie şi în urma ei respiraţia rece a anotimpului mângâie uşor bretonul pădurii. Frunzele uscate îi învelesc picioarele cu atingeri delicate, dar fără căldură. Şi tot din pădure se colorează părul ei de aramă...

Vântul îi stinge şoaptele şi îi înghite cuvintele, dar vocea ei rămâne în văzduh, la fel de inefabilă precum îi este surâsul. Chemarea ei plină de entuziasm se risipeşte în discuţii despre nimic, însă nu este pierdută – chiar imaginea ei invită la apropiere, braţele ei sunt pline de afecţiune, coastele ei emană un parfum ameţitor şi degetele ei răsfiră plăceri. Nimic nu poate fi mai presus de aceste daruri, de sufletul ei alb, nemodificat, plin de sensibilitate...

Realizez că poartă noaptea în sânul ei, dar radiază fericire în jurul ei. O privesc de la fereastra mea şi mă gândesc să o strig. Dar ea nu mă aude – dintre atâtea voci, numai a mea nu are ecou. Iar ea nu este a mea şi trebuie să îşi urmeze calea, către cei care au nevoie de ea. Ştiu că se va întoarce, cândva, de la capătul lumii şi atunci am s-o întreb: „crezi că între mine şi tine se sfârşeşte timpul sau se sfârşeşte marea?”

Mai mult

Cinemateca Viselor

Prin ceaţă de secrete, sub nori de gânduri discrete, pe aripi de şoapte, printre valuri în noapte, sub razele lunii argintii şi veghea stelelor purpurii, pluteşte şi se joacă  pe mare – o barcă. Aşa începe filmul nopţii care adeseori durează până dimineaţa, când cerul trandafiriu şi timidul, roşu soare îndrăznesc să tulbure liniştea deplină a crăiesei întunericului.

Din neant se desprinde un tablou şi Zburătorul planează asupra-i, Luceafărul se învârte în jurul Soarelui şi Luna roşeşte geloasă, cerul se perforează ca un baldachin străpuns de timp şi stelele se aruncă în mare, pământul freamătă sub paşii prinţeselor desculţe şi apele fierb în oglinda chipurilor lor, vântul rostogoleşte tainicele şoapte şi păianjenii ţes o lume nouă, luminată de licurici zglobii şi ochi de pisică aprinşi.

Din cer se desprinde o pereche de ochi ce închide tot albastrul în strălucirea lor şi se înconjoară delicat cu ten trandafiriu şi obraji de bujor, mângâiaţi de plete de mătase cârlionţată ce se aruncă pătimaşe pe umerii goi, îmbrăţişând în drumul lor gâtul ce zvâcneşte de dorinţă şi sfială. Şi toate capată un chip suav cu buze dulci şi un zâmbet de cristal ce pluteşte în eter, chemând la el toată suflarea fiinţei.

Din trup se desprinde spiritul şi zboară, dansând cu stelele şi îmbrăţişând Luna, şoptindu-i Soarelui să nu se mai ascundă şi comandând stihiilor, răscolind pământ şi apă în căutarea fericirii şi aruncând în urmă zâmbete şi praf de timp. Iar timpul se supune, acceptându-şi soarta efemeră, sortit să treacă fără să se întoarcă, să ducă şi să aducă, să poarte şi să lase fără să păstreze măcar un grăunte pentru sine.

Din minte se desprinde un gând ce creşte apoi într-o idee şi se-mpreunează într-un plan. Printr-un labirint aleargă, căutând mistere, întrecându-se cu timpul ca să afle rezultate, scotocind prin minte să descopere greşeli ori aruncând cenuşă peste ele pentru a aprinde un cărbune de speranţă. Iar în cursa lor nebună stârnesc râsete şi aplauze, fluierături şi promisiuni şi imaginaţia neobosită, să le însoţească.

Toate acestea încap într-o barcă plutind pe oceanul umplut de roua dimineţii şi promisiunile zilei de mâine, aşteptând cuminţi răsăritul să le aducă la viaţă. Fiori înflăcăraţi le însufleţesc până ce Soarele le arde şi le preface în scrumul realităţii, ca din cenuşă precum Phoenix-ul să renască poate altă dată. Toate rulează pentru o singură noapte, într-un spectacol maraton, numai la Cinemateca Viselor.

Mai mult

Îmbrăţişând Apusul

Un gând chinuit şi o amintire prăfuită

Umpleau cu porţelan albastru fragila inimă,

Dar vara le-a dus şi au luat şi toamna de aramă,

Lăsând stelele să cadă cu praful lor în urmă.

Pe bucăţi de pânză se cerne magie curată,

Praf de şoapte tainice şi gingaşe flori de gheaţă

Şi se cos cu fir de argint în tablouri de poveste

În timp ce Soarele în vârf de munte se-odihneşte.

O muzică veche şi-un glas candid

Departe răzbat îmbietor prin geamul aburit,

Căutând în cele patru colţuri un chip luminos,

Chemându-l să rămână etern în acest loc frumos.

În linişte construcţiile se ridică, piezişe,

Cu farmec, piese de domino şi bucăţi de vise,

Unite să-i ofere sufletului cochilie

Şi blând să îl acopere cu aripi de molie.

Ore întregi se scurg în multe îmbrăţişări scurte

Cuvintele se aprind cu sentimentele pure

Şi cerul stă martor peste şoaptele de pe buze

Într-o zi însorită după atâtea apuse.

Mai mult

Ploaie de Meteoriţi

Iubirea te loveşte, de obicei, pe neaşteptate, ca un meteorit picat din cer. Apare de nicăieri împreună cu persoana care îţi fură inima şi tot împreună pun stăpânire pe tine. Şi chiar dacă se spune că iubirea e oarbă, că ascunde defectele oamenilor şi că repară unele răni şi suferinţe, există oameni care pretind că iubesc mai multe persoane şi chiar fac comparaţii între persoanele pe care le iubesc pentru a stabili care le merită iubirea sau care prezintă mai multe avantaje pe termen lung – astfel apar adulterul, despărţirile şi divorţurile.

Dacă iubeşti şi faci comparaţii între persoanele pe care le iubeşti, nu iubeşti. Pragmatismul nu e un sentiment. Nu poţi iubi pe cineva în timp ce te îndrăgosteşti de altcineva şi nu te poţi îndrăgosti de cineva dacă iubeşti deja o persoană. Nu poţi iubi doar când e frumos, când sentimentul e reciproc şi totul e roz, iar când apare o minciună, o complicaţie ori altcineva, dispari din peisaj. Iubirea nu se risipeşte la primul semn şi nu se aruncă la primul obstacol, chiar dacă nu trebuie să tolerezi nimic din toate acestea şi nu te obligă nimeni să suferi.

Oamenii care se iubesc sunt cei care rămân. Nu sunt aceia care rămân acolo de unde sunt respinşi ori care doresc să sufere, ci sunt aceia care rămân acolo unde furtunile vin şi trec. Toată lumea se simte bine când e soare şi vreme frumoasă, dar atunci când construieşti ceva, fie casă, fie relaţie, îţi asumi unele riscuri şi alegi să construieşti în mod responsabil. Dacă apare o crăpătură în pereţi, nu te muţi din casă pentru că e instabilă, ci o repari. Le repari şi pe următoarele, dacă apar. Şi pleci doar când ai reparat suficient, dar crăpăturile se repetă sau când realizezi că nu ai ales corect... Iubirea e fără termen, construcţia – nu.

Nu te leagă nimic de persoana pe care o iubeşti, dar nici nu poţi orbita în jurul ei. Dacă nu aveţi traiectorie comună, îi poţi lăsa cale liberă. Dar pentru a afla asta trebuie să îi acorzi o şansă, să încerci, să te străduieşti. Altfel nu poţi şti cum ar sta lucrurile între voi. Riscuri sunt în ambele situaţii, însă nu ambele opţiuni spun acelaşi lucru despre tine. De exemplu, eviţi o persoană pentru că se îmbracă diferit, pentru că are o vârstă diferită, o percepţie diferită ori pur şi simplu o diferenţă evidentă, dar majoră pentru tine – păstrând proporţii fireşti, desigur, pentru că există şi limite între care diferenţele sunt tolerabile. Dar cu ce este această „evitare” mai bună decât discriminările, pe care mulţi le condamnă? Dacă rişti ca acea persoană să îţi frângă inima şi să te dezamăgească, nu rişti asta şi cu cei pe care îi urmăreşti toată viaţa, dar rareori îţi acordă o şansă? Care este diferenţa dintre un străin şi un cunoscut care te dezamăgesc?

Câteodată, iubirea e ca o ploaie de meteoriţi. O vezi sus pe cer, departe de posibilităţile tale, dar îţi pui o dorinţă. Şi pentru ca acea dorinţă să se îndeplinească, un meteorit se desprinde din acea ploaie, special pentru tine, ca să îţi lumineze viaţa şi să îţi încălzească inima. Dar iubirea nu are măsură şi uneori sentimentele sunt în exces. Asta înseamnă că acel meteorit te poate strivi şi îţi poate demola casa. Dar nu trebuie să însemne sfârşitul şi nicidecum să rămâi în ruine, în urma lui. Lucrurile se pot repara – aşa cum nimic nu se pierde şi totul se transformă. Iar între nimic şi un meteorit, cine şi cum poate spune care e mai bun, mai sigur sau mai inofensiv?

Mai mult

Dictatură

Îmi amintesc că te-am găsit ieri

Pe-o geană căzută de alaltăieri

Care îmi promitea solemn că mâine

Tu vei fi încă alături de mine.

Pe atunci te plimbai în lumea ta

Şi erai ca o prinţesă, sigură de ea,

Căci ea îţi promitea că mă vei găsi,

Voi fi prinţul tău, şi mă vei iubi.

Dacă, totuşi, mă gândesc mai bine,

Lumea ta nu cred că îţi aparţine,

Nu cred şi nici nu văd cum ar putea:

Tu ne-ai lăsat şi pe mine, şi pe ea.

Ţi-ai vândut lumea pentru aşteptări,

Aşteptările le-ai dat pe întrebări,

Dar în loc să le răspunzi, tu taci,

Aşteptând să-ţi dictez ce să faci.

M-ai lăsat şi pe mine mai apoi,

Mi-ai spus că nu mai puteam fi „noi”,

Că altele ţi-ar ţine locul ocupat,

Deşi locul tău în mine nu l-ai aflat.

Nu ai vrut să cauţi în sufletul meu,

Ai preferat să spui că e prea greu,

Că eu nu sunt al tău, ci numai o iluzie

Şi certitudinea ţi-a devenit confuzie.

Azi te roade inima şi te doare sufletul

Şi în zadar încerci să îţi ascunzi plânsul.

Spui că se schimbă şi lumea şi tu şi tot;

Oare pentru tine totul e doar un joc?

Îţi pare rău şi ştii că ai greşit...

Eu te-am iertat, dar la ce a servit?

Acum nici timp nu ne-a mai rămas

Şi mă întreb cine cui a dictat?

Dar nu contează – cuvânt pe cuvânt,

Tocmai ţi-am dictat ultimul meu gând.

Mai mult