Cinemateca Viselor

Prin ceaţă de secrete, sub nori de gânduri discrete, pe aripi de şoapte, printre valuri în noapte, sub razele lunii argintii şi veghea stelelor purpurii, pluteşte şi se joacă  pe mare – o barcă. Aşa începe filmul nopţii care adeseori durează până dimineaţa, când cerul trandafiriu şi timidul, roşu soare îndrăznesc să tulbure liniştea deplină a crăiesei întunericului.

Din neant se desprinde un tablou şi Zburătorul planează asupra-i, Luceafărul se învârte în jurul Soarelui şi Luna roşeşte geloasă, cerul se perforează ca un baldachin străpuns de timp şi stelele se aruncă în mare, pământul freamătă sub paşii prinţeselor desculţe şi apele fierb în oglinda chipurilor lor, vântul rostogoleşte tainicele şoapte şi păianjenii ţes o lume nouă, luminată de licurici zglobii şi ochi de pisică aprinşi.

Din cer se desprinde o pereche de ochi ce închide tot albastrul în strălucirea lor şi se înconjoară delicat cu ten trandafiriu şi obraji de bujor, mângâiaţi de plete de mătase cârlionţată ce se aruncă pătimaşe pe umerii goi, îmbrăţişând în drumul lor gâtul ce zvâcneşte de dorinţă şi sfială. Şi toate capată un chip suav cu buze dulci şi un zâmbet de cristal ce pluteşte în eter, chemând la el toată suflarea fiinţei.

Din trup se desprinde spiritul şi zboară, dansând cu stelele şi îmbrăţişând Luna, şoptindu-i Soarelui să nu se mai ascundă şi comandând stihiilor, răscolind pământ şi apă în căutarea fericirii şi aruncând în urmă zâmbete şi praf de timp. Iar timpul se supune, acceptându-şi soarta efemeră, sortit să treacă fără să se întoarcă, să ducă şi să aducă, să poarte şi să lase fără să păstreze măcar un grăunte pentru sine.

Din minte se desprinde un gând ce creşte apoi într-o idee şi se-mpreunează într-un plan. Printr-un labirint aleargă, căutând mistere, întrecându-se cu timpul ca să afle rezultate, scotocind prin minte să descopere greşeli ori aruncând cenuşă peste ele pentru a aprinde un cărbune de speranţă. Iar în cursa lor nebună stârnesc râsete şi aplauze, fluierături şi promisiuni şi imaginaţia neobosită, să le însoţească.

Toate acestea încap într-o barcă plutind pe oceanul umplut de roua dimineţii şi promisiunile zilei de mâine, aşteptând cuminţi răsăritul să le aducă la viaţă. Fiori înflăcăraţi le însufleţesc până ce Soarele le arde şi le preface în scrumul realităţii, ca din cenuşă precum Phoenix-ul să renască poate altă dată. Toate rulează pentru o singură noapte, într-un spectacol maraton, numai la Cinemateca Viselor.

Mai mult

Îmbrăţişând Apusul

Un gând chinuit şi o amintire prăfuită

Umpleau cu porţelan albastru fragila inimă,

Dar vara le-a dus şi au luat şi toamna de aramă,

Lăsând stelele să cadă cu praful lor în urmă.

Pe bucăţi de pânză se cerne magie curată,

Praf de şoapte tainice şi gingaşe flori de gheaţă

Şi se cos cu fir de argint în tablouri de poveste

În timp ce Soarele în vârf de munte se-odihneşte.

O muzică veche şi-un glas candid

Departe răzbat îmbietor prin geamul aburit,

Căutând în cele patru colţuri un chip luminos,

Chemându-l să rămână etern în acest loc frumos.

În linişte construcţiile se ridică, piezişe,

Cu farmec, piese de domino şi bucăţi de vise,

Unite să-i ofere sufletului cochilie

Şi blând să îl acopere cu aripi de molie.

Ore întregi se scurg în multe îmbrăţişări scurte

Cuvintele se aprind cu sentimentele pure

Şi cerul stă martor peste şoaptele de pe buze

Într-o zi însorită după atâtea apuse.

Mai mult

Ploaie de Meteoriţi

Iubirea te loveşte, de obicei, pe neaşteptate, ca un meteorit picat din cer. Apare de nicăieri împreună cu persoana care îţi fură inima şi tot împreună pun stăpânire pe tine. Şi chiar dacă se spune că iubirea e oarbă, că ascunde defectele oamenilor şi că repară unele răni şi suferinţe, există oameni care pretind că iubesc mai multe persoane şi chiar fac comparaţii între persoanele pe care le iubesc pentru a stabili care le merită iubirea sau care prezintă mai multe avantaje pe termen lung – astfel apar adulterul, despărţirile şi divorţurile.

Dacă iubeşti şi faci comparaţii între persoanele pe care le iubeşti, nu iubeşti. Pragmatismul nu e un sentiment. Nu poţi iubi pe cineva în timp ce te îndrăgosteşti de altcineva şi nu te poţi îndrăgosti de cineva dacă iubeşti deja o persoană. Nu poţi iubi doar când e frumos, când sentimentul e reciproc şi totul e roz, iar când apare o minciună, o complicaţie ori altcineva, dispari din peisaj. Iubirea nu se risipeşte la primul semn şi nu se aruncă la primul obstacol, chiar dacă nu trebuie să tolerezi nimic din toate acestea şi nu te obligă nimeni să suferi.

Oamenii care se iubesc sunt cei care rămân. Nu sunt aceia care rămân acolo de unde sunt respinşi ori care doresc să sufere, ci sunt aceia care rămân acolo unde furtunile vin şi trec. Toată lumea se simte bine când e soare şi vreme frumoasă, dar atunci când construieşti ceva, fie casă, fie relaţie, îţi asumi unele riscuri şi alegi să construieşti în mod responsabil. Dacă apare o crăpătură în pereţi, nu te muţi din casă pentru că e instabilă, ci o repari. Le repari şi pe următoarele, dacă apar. Şi pleci doar când ai reparat suficient, dar crăpăturile se repetă sau când realizezi că nu ai ales corect... Iubirea e fără termen, construcţia – nu.

Nu te leagă nimic de persoana pe care o iubeşti, dar nici nu poţi orbita în jurul ei. Dacă nu aveţi traiectorie comună, îi poţi lăsa cale liberă. Dar pentru a afla asta trebuie să îi acorzi o şansă, să încerci, să te străduieşti. Altfel nu poţi şti cum ar sta lucrurile între voi. Riscuri sunt în ambele situaţii, însă nu ambele opţiuni spun acelaşi lucru despre tine. De exemplu, eviţi o persoană pentru că se îmbracă diferit, pentru că are o vârstă diferită, o percepţie diferită ori pur şi simplu o diferenţă evidentă, dar majoră pentru tine – păstrând proporţii fireşti, desigur, pentru că există şi limite între care diferenţele sunt tolerabile. Dar cu ce este această „evitare” mai bună decât discriminările, pe care mulţi le condamnă? Dacă rişti ca acea persoană să îţi frângă inima şi să te dezamăgească, nu rişti asta şi cu cei pe care îi urmăreşti toată viaţa, dar rareori îţi acordă o şansă? Care este diferenţa dintre un străin şi un cunoscut care te dezamăgesc?

Câteodată, iubirea e ca o ploaie de meteoriţi. O vezi sus pe cer, departe de posibilităţile tale, dar îţi pui o dorinţă. Şi pentru ca acea dorinţă să se îndeplinească, un meteorit se desprinde din acea ploaie, special pentru tine, ca să îţi lumineze viaţa şi să îţi încălzească inima. Dar iubirea nu are măsură şi uneori sentimentele sunt în exces. Asta înseamnă că acel meteorit te poate strivi şi îţi poate demola casa. Dar nu trebuie să însemne sfârşitul şi nicidecum să rămâi în ruine, în urma lui. Lucrurile se pot repara – aşa cum nimic nu se pierde şi totul se transformă. Iar între nimic şi un meteorit, cine şi cum poate spune care e mai bun, mai sigur sau mai inofensiv?

Mai mult

Dictatură

Îmi amintesc că te-am găsit ieri

Pe-o geană căzută de alaltăieri

Care îmi promitea solemn că mâine

Tu vei fi încă alături de mine.

Pe atunci te plimbai în lumea ta

Şi erai ca o prinţesă, sigură de ea,

Căci ea îţi promitea că mă vei găsi,

Voi fi prinţul tău, şi mă vei iubi.

Dacă, totuşi, mă gândesc mai bine,

Lumea ta nu cred că îţi aparţine,

Nu cred şi nici nu văd cum ar putea:

Tu ne-ai lăsat şi pe mine, şi pe ea.

Ţi-ai vândut lumea pentru aşteptări,

Aşteptările le-ai dat pe întrebări,

Dar în loc să le răspunzi, tu taci,

Aşteptând să-ţi dictez ce să faci.

M-ai lăsat şi pe mine mai apoi,

Mi-ai spus că nu mai puteam fi „noi”,

Că altele ţi-ar ţine locul ocupat,

Deşi locul tău în mine nu l-ai aflat.

Nu ai vrut să cauţi în sufletul meu,

Ai preferat să spui că e prea greu,

Că eu nu sunt al tău, ci numai o iluzie

Şi certitudinea ţi-a devenit confuzie.

Azi te roade inima şi te doare sufletul

Şi în zadar încerci să îţi ascunzi plânsul.

Spui că se schimbă şi lumea şi tu şi tot;

Oare pentru tine totul e doar un joc?

Îţi pare rău şi ştii că ai greşit...

Eu te-am iertat, dar la ce a servit?

Acum nici timp nu ne-a mai rămas

Şi mă întreb cine cui a dictat?

Dar nu contează – cuvânt pe cuvânt,

Tocmai ţi-am dictat ultimul meu gând.

Mai mult

Spaima Maimuţelor

La grădina zoologică era hărmălaie mare,

Maimuţele făceau gălăgie de răsuna în zare;

Şedeau pe ramuri ori la gratii, ameninţătoare

Şi se războiau furioase cu bâte şi coji de banane.

Se vedea de departe că li se urâse cu binele

Ori poate nu mai aveau loc una de alta – hainele!

Erau în stare să distrugă tot, să rupă gratiile

Şi nu le mai potoleau nici îngrijitorii, nici cuştile.

Supărare mare, peste tot zburau ameninţări,

Iar în momentele de pace se ţineau cuvântări,

Apoi se-mpungeau cu degetele în burtă ori în nări

Şi nu se putea cunoaşte cauza grozavei răzbunări.

Se băteau de dimineaţa până seara, fără oprire,

Îşi aruncau gunoaie în cap la orice năzărire,

Se priveau cu suspiciune la orice întrezărire

Şi cu dibăcie îşi umpleau urechile de clevetire.

Atât de mult şi atât de tare se tot frământară,

Că într-o zi se enervă chiar şi gorila celibatară,

Se sui pe gratii, cuprinsă de furie ca de turbare,

Şi prinse a ameninţa că „pe toate are să le omoare”.

Aflând cumplita veste, maimuţărimea se înfioră

Şi pe loc uitară toate de încrâncenare şi batjocură;

Ameninţarea duşmanului comun era cea mai dură,

Căci toate maimuţele cunoşteau a gorilei măsură.

De îndată se strânseră la sfat, să se decidă

Care dintre ele putea pe duşman să îl ucidă,

Dar nicio maimuţă, nici măcar antropoidă,

Nu dorea să îşi vadă numele pe vreo lapidă.

Prin toată gloată scormoniră apoi rapid

Şi unanim deciseră – Maimuţel cel pricăjit,

Cel de care până mai ieri râdeau îndârjit,

Trebuia să fie, fără greşeală, eroul mult-dorit!

Bietul Maimuţel fu apoi pe braţe purtat,

Ridicat în slăvi şi în faţa gorilei aruncat,

De se trezi bietul de el cu un cucui, buimac,

Şi pumnul imens al gorilei asupra-i aplecat.

Însă gorila, dumirindu-se mai bine, pe râs se puse:

„Ăsta-i viteazul ce banda de ticăloşi îl trimise?”
Lui Maimuţel, speriat de moarte, blana i se zburlise

Şi aprobă cu un nod în gât, cuprins de tuse.

„De-i aşa”, zise gorila, „încalecă pe mine

Să dăm ticăloşilor o lecţie să o ţină minte!”

Şi dintr-o mişcare l-azvârli pe firavul Maimuţel

Pe ceafa ei groasă cât spinarea de viţel!

Se năpusti apoi cu el spre maimuţărime:

„Ia spune-mi, băieţel, care-s mai nebune?”

Însă Maimuţel se tângui: „Gorilă dragă, rogu-te,

Iartă-le – par rele maimuţele, dar au inimi bune.”

Şi întoarse cu grijă coama gorilei furioase

Spre cuştile lor acum goale şi întunecoase

Iar sub privirile maimuţărimii suspicioase

Reuşi să intre în adăpostul gorilei nervoase.

După ce se potoliră şi ultimele istericale

Maimuţărimea fu cuprinsă de curiozitate,

Dorind cu nerăbdare ca de la erou să afle

Cum din pumnii gorilei obţinuse pace.

Însă Maimuţel, pirpiriul, nu scoase un cuvânt,

Jurând că va duce secretul cu el în mormânt.

Cunoştea prea bine firea lor care îl rănise adânc,

Dar să nu le ajute, l-ar fi durut mai rău sufletul său blând...

Mai mult

Merele

Într-o dimineaţă răcoroasă de toamnă, peronul gării unui cătun era foarte aglomerat: familii pe punctul de a-şi lua rămas bun, copii alergându-se printre bănci şi pe şine, ţărani cu desagile în spate şi ţărănci purtând coşuri cu diverse bunătăţi. Cu toţii aşteptau cu înfrigurare trenul care părea să întârzie neobişnuit de mult în acea zi. Iar printre ei se puteau observa două caractere care ieşeau cu mult în evidenţă din adunarea nerăbdătoare.

Prima era o femeie bătrână şi cu chipul palid, încadrat de un voal negru şi gulerul alb al robei de călugăriţă. Alături de ea, la câţiva paşi, stătea a doua. Era o femeie tânără, cu chipul machiat şi îmbrăcată destul de sumar, cu o fustă scurtă, o bluză decoltată şi o jachetă modernă de vinilin. Prima avea privirea aţintită în pământ, cu mătăniile în mână şi un coş plin cu mere la picioare. A doua fuma nerăbdătoare, ţinând ţigara într-o mână şi scotocind cu cealaltă mână într-o poşetă minusculă după ceva.

În sfârşit, trenul apare şi toată agitaţia de pe peron se restrânge în jurul uşilor vagoanelor. Călătorii doresc să urce, dar trenul este deja aglomerat, căci toată lumea se îndreaptă spre capitală. Cu greu îşi fac loc oamenii să urce şi apoi încep să îşi caute locuri prin compartimente. Conductorul fluieră plecarea, locomotiva şuieră puternic şi pe scara primului vagon un tânăr călător se apleacă să întindă mâna unei domnişoare care alerga pe tocuri încercând să se agaţe de mânerul uşii. Reuşi să o apuce şi o trase din mers spre scară, iar aceasta îi mulţumi. Tânărul îi zâmbi îmbujorat.

Odată urcată în tren, femeia începu să caute loc prin compartimente. Însă unele erau ocupate de oameni, altele erau ocupate doar pe jumătate de oameni şi pe jumătate de bagaje iar unele erau pur şi simplu ocupate cu bagaje. La uşa unui compartiment, un domn o invită să se aşeze pe locul lui, rămas liber.

- Mai erau două locuri – îi spuse el. Unul l-am cedat doamnei, celălalt îl puteţi ocupa dumneavoastră, dacă nu vă incomodează bagajele.

Tânăra îşi spuse că oricum locuri mai bune nu va găsi şi îi mulţumi omului:

- Vă mulţumesc! Detest să merg cu trenul, dar trebuie să mai vin şi pe la părinţi, nu îi pot lăsa singuri.

- Şi de ce nu vă place?

- Dau peste tot felul de nesimţiţi care au impresia că le-aş răspunde vreodată avansurilor. Şi ţăranii aştia miros îngrozitor!

Bărbatul nu îi mai răspunse. Ea deschise uşa şi aruncă o privire înăuntru. Banchetele erau ocupate cu bagaje, la fel şi etajerele. Pe jos era un coş cu mere, lângă geam, iar în dreptul lui, o călugăriţă privea prin fereastră peisajul care se derula rapid în viteza trenului. În faţa ei şi a coşului, locul opus de lângă geam era liber. Tânăra se strecură prin uşa pe jumătate deschisă şi se aşeză acolo.

-  A venit târziu azi – îi spuse ea călugăriţei, fără a primi vreun răspuns.

Apoi începu să o cerceteze. Femeia părea bătrână, avea riduri fine trasate pe faţă şi mâinile muncite. În mâini ţinea nişte mătănii pe care le frământa din când în când, de parcă verifica dacă mai erau acolo. Iar în tot acest timp, privirea ei era aţintită afară, însă nicidecum la câmpul care părea o masă compactă aurie de paie uscate, ci sus, spre cerul brăzdat de razele timpurii ale soarelui. La picioarele ei se afla coşul cu mere, de diverse dimensiuni şi culori. Curioasă, tânăra se interesă de ele:

- Ale dumneavoastră sunt merele?

Călugăriţa încuviinţă. Tânăra păru abătută preţ de câteva clipe, apoi continuă:

- Mi se pare ciudat să umblaţi cu mere după dumneavoastră.

În acel moment, călugăriţa îşi întoarse privirea spre ea. Avea o privire blândă şi un zâmbet cald, chiar dacă ambele trădau trecerea timpului. Însă tânăra nu se lăsă intimidată şi adaugă:

- Nu sunt merele fructele păcatului? Cele din care Adam şi Eva nu aveau voie să guste?

Călugăriţa, privind-o, zâmbi şi o întrebă:

- Dar dumneavoastră, domnişoară, aţi vrea să gustaţi din ele?

Tânăra ezită, apoi încuviinţă. Călugăriţa se apropie de ea şi o întrebă în şoaptă:

- V-am speriat?

- Nu... cum să mă speriaţi? Doar sunteţi o bătrânică serioasă şi mai sunteţi şi maică, pe deasupra!

Bătrâna zâmbi blajin, apoi spuse:

- Poftiţi, alegeţi-vă un măr, oricare îl doriţi, vi-l ofer cu dragă inimă.

Tânăra zâmbi stângace, apoi îşi coborî privirea spre coşul cu mere. Îi atrase atenţia unul mare şi roşu, aşa că întinse mâna spre el:

- Ăsta! Pe ăsta îl doresc!

Călugăriţa îl ridică din coş şi i-l oferi, dar până să îl lase din mână, spuse:

- Uite, ţi-l dau fără bani, că nu am trebuinţă de ei, dar aş vrea să îmi spui cu ce te ocupi tu, draga mea. Căci despre mine, e evident...

Tânăra se retrase şi întoarse privirea spre fereastră. Apoi se înroşi la faţă şi spuse pe un ton scăzut:

- Ce să zic... în faţa Lui Dumnezeu nu avem secrete... eu mă ocup cu delectarea domnilor generoşi... mai precis, sunt damă de companie la capitală...

Nu reuşi să privească direct spre călugăriţă şi realizând ce făcuse, dădu să se ridice. Însă bătrâna o apucă de mână şi o opri:

- Stai liniştită, draga mea. Cu toţii avem secrete întunecate şi păcatul se ascunde în fiecare dintre noi. Nu te teme, nu te voi judeca.

Îi întinse mărul, apoi adăugă:

- Uite, pentru că ai fost sinceră, îţi mai dau unul, dar îl voi alege eu.

Se aplecă asupra coşului şi alese un măr din margine, puţin mai mic şi nu prea frumos. Le întinse pe ambele tinerei, care le luă cu un nod în gât şi vru să le bage în poşetă.

- Nu îţi plac? Nu mai vrei să le guşti? – o întrebă călugăriţa.

- Ba da – răspunse tânăra, cu glasul tremurând.

Le privi apoi câteva secunde şi se grăbi să muşte din mărul frumos pe care îl alesese. Însă apoi se ridică şi scuipă dezgustată în coşul de gunoi bucata pe care o rupsese şi din care se unduia ameninţător un vierme imens. Călugăriţa râse, invitând-o să îl încerce şi pe celălalt:

- Se pare că nu ai ales bine. Vezi dacă eu am fost mai luminată.

Tânăra o privi, apoi studie cu atenţie mărul rămas în mână. Ezitând, muşcă o bucăţică micuţă din el, apoi privi repede spre locul din care se rupsese. Era curat, galben ca soarele şi tot atunci simţi un gust dulce, plăcut în gură. Fără să mai scoată un cuvânt, înfulecă rapid şi restul, apoi mulţumi călugăriţei. Aceasta o privi cu acelaşi zâmbet cald, apoi îi răspunse:

- Nu mie trebuie să îmi mulţumeşti, ci Lui Dumnezeu, că El a lăsat aceste lucruri pe pământ. Şi altă dată ai grijă ce alegi: merele sunt ca oamenii – multe par frumoase pe dinafară, dar sunt găunoase pe dinăuntru şi ascund lucruri neplăcute; cele mici pot părea tari şi urâte, dar după ce treci de coaja lor, afli că există şi altfel de frumuseţe. Iar fructele păcatului nu sunt merele, ci trufia omului care a vrut să ştie tot ce ştia şi Dumnezeu. Fi binecuvântată, draga mea, şi Domnul să te aibe în grija Lui!

Cu ochii înlăcrimaţi, tânăra îi sărută mâna care ţinea din nou mătăniile. Trenul sosea în gara din capitală şi toată lumea se grăbea să ajungă la uşi. Bărbatul de la uşă intră să îşi ia bagajele, apoi o ajută pe călugăriţă să se ridice şi îi duse coşul cu mere până jos, la scara vagonului. Însă tânăra era tot pe locul ei, cu ochii înlăcrimaţi şi gândul la merele călugăriţei...

Mai multe mere în tabelul Psi

Mai mult

Şoapte Stinse

Luna s-a stins la marginea cerului, iar odată cu ea – şi cărbunele care ardea mocnit în mine. Am vărsat cărbunele stins din mine şi am colorat visul incolor, începând din momentul în care am ştiut că nu te aştept în van. M-am încălzit cu apusul mai mult ascuns şi-ncet am observat că a mai trecut un minut, o oră din viaţa prea puţin cunoscută – a mai trecut un gând către tine prin mine, ca un impuls electric printr-un telefon plin de dorinţă.

Eu nu mă tem şi nu te teme nici tu, ce nu cunoaştem nu ne poate răni şi chiar dacă viitorul rămâne o enigmă, noi suntem certitudinea. Îmi vând visele pentru o secundă de realitate şi oricât de multe aş vinde, când te privesc, am şi mai multe. Iar fiecare secundă cu tine pare un infinit în sine, un univers microscopic în care fiecare celulă din mine tânjeşte după tine. Însă nu te îngrijora, nu voi dezvolta dependenţa de tine – există deja, aşa cum Luna are nevoie de Soare pentru a străluci.

Dacă ai şti cât de mult mi-am dorit să ne îmbrăţisăm buzele, încet, punând timpul în aşteptare şi creând foşnetul sentimentului exaltat... Dacă ai şti cât de mult te-am aşteptat şi cât de mult te-am dorit... Toamnă după toamnă am sperat să apari. De aceea mi-a fost uşor să îţi răspund chemării, să te recunosc, căci şi tu mă căutai neîncetat printre frunze, printre raze de amurg, printre mulţi ochi străini. Toamna încă mai deapănă poveşti despre noi şi ne ascunde paşii în frunzele ei, indiferent dacă sunt reci şi uscate ori calde şi revene.

Acum pot să te respir... geană cu geană, parte cu parte, literă cu literă. Oftatul duios se impregnează fin în pielea noastră, ca efectul iubirii din noi, a conştientizării existenţei noastre singulare, a realului contopit sau a visului împlinit în doi. Îmi place să îţi privesc pupilele – oglinda sufletului tău – şi să îţi mângâi fruntea purtătoare de gânduri vechi şi noi. Îmi place să mă ţin de mâna ta, plimbându-mă ca o pasăre pe cerul tău cu nori plini de poveşti nemuritoare, până la inima ta mare.

Îmi plac literele tale roşii. Mi le imprimi definitiv în inimă şi îmi doresc să nu le ştergi niciodată, să nu le schimbi sensul, să nu le schimbi culoarea, căci da, alături de tine am cunoscut sudarea inimilor şi tăcerea vorbitoare. Îmi place să îţi scriu, cu litere necuprinse de pată, dar cuprinse de timiditate – reminiscenţa personalităţii mele introverte – conturând cu grijă simţirile mele, până când însăşi paginile află ceea ce scriu şi îţi vorbesc mai departe, în locul meu.

Nu, nu mă tem să te iubesc şi încă o dată îţi spun să nu te temi nici tu. Te voi păzi de umbre şi de şoapte negre şi voi opri iarna să îţi amorţească simţirile, transformând-o în vară caldă. Vreau să simţi doar căldura iubirii şi fiecare toamnă să ne regăsească împreună, adăugând alte 365 poveşti cărţii noastre din frunze ruginite. Noi o vom aştepta cu frenezia inimilor noastre sudate fremătând precum pădurile în bătaia vântului. Iar când soarele va apune şi Luna ne va desfăta cu razele ei argintii, noi ne vom adăposti la umbra timpului în aşteptare şi ne vom iubi cu şoapte stinse pe buzele noastre arse...

Autori: Claudia, Tibi

Mai mult

Evadare

Mi-am luat gândul din cui şi am plecat pe drumul albit de iarnă spre o destinaţie nouă, dar cunoscută. A fost aproape uşor să plec, chiar dacă ştiam că distanţa era mare şi drumul – greu. Însă mă temeam, totuşi, că frigul va fi singurul care mă va aştepta la capăt. Putea fi chiar capătul absolut, dar nimic nu este sortit să fie, aşa că mi-am zis că îmi pot scrie singur destinul şi am încălecat pe condeiul tremurând.

Mi s-au zidit multe obstacole în cale, dar le-am spulberat pe toate cu un gând, o idee ori o privire. Am trecut pe lângă tot cu ochii absenţi, gândind doar la ce mă aştepta să văd, nu ce puteam vedea până acolo. Şi timpul a trecut în zbor pe lângă mine, aşa cum zburam şi eu pe lângă el. Am mizat pe un joc simplu, cu sfârşit previzibil, dar a ieşit remiză şi m-am văzut sosit în doi... sau două.

Odată ajuns, ţi-am zărit chipul înroşit de frig şi timiditate şi privirea vioaie scrutându-mă. M-am apropiat apoi şi ţi-am cuprins mâna tremurândă. Iar tu mi-ai sorbit fiecare cuvânt de pe buze şi mi-ai ghicit fiecare gând, deşi privirea mea era absentă – curios, până atunci nu băgasem de seamă nimic dimprejur, însă în clipele acelea totul părea ciudat de înverzit sub mantia albă de zăpadă şi gheaţă. Însăşi cerul părea albăstrit, deşi norii grei îşi cerneau, supăraţi, făina rece asupra păcatelor oamenilor.

Noi ne plimbam nepăsători printre toţi şi toate şi căutam doar gândul. Iar el şi-a aruncat curând sâmburele în minţile noastre. A zăbovit el o clipă, dar s-a încălzit şi a încolţit. S-a înălţat rapid vlăstarul şi a înflorit sub privirile noastre, ocrotit de şoapte calde, iubit de suflete îngheţate şi dorit de inimi frânte. Desigur, ce s-a zvonit apoi nu ne-a interesat. Eram mai presus de vorbe şi de fapte, deşi puteam fi acuzaţi de o căldură nespus de arzătoare. Şi atunci ne-am dat seama că focul care ardea nu ardea între noi, ci în noi...

Am lăsat totul în urmă şi pe tine odată cu el întorcându-mă. Acum îmi aminteam doar privirea ta şi oricât de multe lucruri îmi ieşeau în cale, nu mă atrăgeau câtuşi de puţin. Nu mai zburam pe lângă timp, ci el zbura pe lângă mine. Peste mine îngheţau secundele şi amintirile, dar îmi continuam drumul cu aceeaşi căldură încă în suflet. Dar drumul nu mai era vesel, căci destinaţia nu mai era nici nouă, nici cunoscută. La capăt mă aştepta acelaşi eu ruginit...

Alte evadări găsiţi în tabelul Psi

Mai mult

Idilă Nudă

Astăzi plouă şi în camera mea e întuneric semiobscur,

Dar asta nu mă opreşte să studiez totul împrejur...

Te văd întinsă pe pat, aşa cum îţi place ţie

Şi mă chemi şi îmi spui că îţi este frig

Şi că ai vrea să îţi împarţi căldura cu mine.

Mă aşez lângă tine şi îţi sărut mâna creatoare,

Iar tu îmi zâmbeşti şi îmi desenezi un apus pe mare...

Îl văd în distanţă, dar ca gândul zboară

Şi ne lasă în întuneric şi îmi spui că îţi este teamă

Şi că ai vrea să te îmbrăţişez şi să fac teama să dispară.

Te îmbrăţişez şi îţi simt inima caldă bătând cu putere,

Dar asta nu mă opreşte să-ţi simt în minte ascunsele mistere...

Încerc să le descifrez, aşa cum vrei tu să ne jucăm

Şi mă îmbii şi îmi spui că mă aşteaptă o răsplată

Şi că ai vrea ca în taina lor să ne sărutăm.

Mă aplec asupra ta şi te sărut pe frunte, apoi pe buze,

Iar tu îmi zâmbeşti şi sufli din palma ta două frunze...

Le privesc în zborul lor, dar ele parcă mai mult dansează

Şi ne invită în dansul lor şi îmi spui că vrei să dansăm

Şi că ai vrea să te port în paşi de dans până la amiază.

Te ridic pe braţe şi îţi simt sângele clocotind în vene,

Dar asta nu mă opreşte să-ţi simt amintirile transpuse în desene...

Le văd pe fiecare, aşa cum ai dorit să le ilustrezi

Şi mi le arăţi şi îmi spui că vrei să le înnoieşti

Şi că ai vrea să te visez în timp ce mă visezi.

Mă învârt cu tine pe acordurile inimilor noastre în dansul lin,

Iar tu mă săruţi şi îmi şopteşti vorbe dulci în glasul tău calin...

Le ascult pe fiecare, aşa cum numai tu poţi să le spui

Şi mi le repeţi şi îmi spui că vrei să le zugrăveşti

Şi că ai vrea să ne iubim până la sfârşitul timpului.

Te dezbrac şi îţi simt sufletul plin de căldură şi bunătate,

Dar asta nu mă opreşte să-ţi simt frământările pline de greutate...

Le simt pe fiecare, aşa cum le gândeşti, confuză

Şi te fereşti şi îmi spui că vrei să le laşi în urmă

Şi că ai vrea ca eu să te iubesc fără vreo clauză.

Continui să te dezbrac şi îţi studiez liniile fine dintre emoţii,

Iar tu te descoperi şi îmi şopteşti că faţă de mine nu ai reţineri...

Le cercetez pe fiecare, aşa cum le simţi, amestecate

Şi mi le oferi şi îmi spui că pot fi ale mele toate

Şi că ai vrea să fim împreună pentru eternitate.

Acum eşti nudă, lipsită de secrete ori apărare,

Dar asta nu mă opreşte să te descopăr în continuare...

Îţi studiez fiecare gând, fiecare formă, aşa cum se frâng ori unduiesc

Şi tu îmi zâmbeşti, satisfăcută, şi mi le povesteşti

Şi aş vrea să te văd în fiecare dimineaţă şi să îţi spun că te iubesc.

Mai mult

Loc Lipsă

Mă trezesc din nou în dimineaţa eternă. Fiecare zi vine şi începe mereu în acelaşi fel. Te văd în faţa ferestrei. Ochii tăi zâmbesc în faţa răsăritului. Şi dacă ochii mei nu zâmbesc? Dar de ce ar conta asta... soarele roşiatic se ascunde azi printre nori, aşa cum te ascunzi şi tu printre gânduri. Am avut atât de multe cuvinte, dar mi-a lipsit curajul. Acum l-am căpătat, dar am pierdut cuvintele. Însă cuvintele nu mai au valoare.

Mai ţii minte ce mi-ai spus când ne-am despărţit?

„Aş putea spune că toamna este departe. Probabil că nimic din ce a fost nu se mai întoarce, deci cred că doar viitorul ne-a mai rămas, adică fericirea aşteaptă să fie descoperită. Poate că iubesc tot ce mă înconjoară, fiindcă sunt doar un copil ce descoperă diverse sentimente. Dacă ele există, înseamnă că am sa le găsesc şi eu. Desigur, nu trebuie să ne batem capul cu astfel de probleme. Fireşte, nu trebuie să avem probleme, clar, trăim într-o lume în care toamna este departe, nimic din ce a fost nu se mai întoarce şi privim în viitor plini de fericire şi iubire, ca un copil ce caută şi speră ca împărăţia fericirii să existe... şi plini de probleme aşteptăm să iubim...”

Ei bine, acum ştiu ce ar fi trebuit să îţi răspund...

„Aş putea spune că totul s-a terminat de mult. Probabil că ştiam amândoi asta, dar am preferat să ne minţim frumos în continuare... deci cred că uneori minciuna durează mai mult decât adevărul. Adică noi am reuşit să prelungim ceva ce părea imposibil de la început... Poate că ar fi fost mai bine sa nu ne minţim? Fiindcă ştiu că mi-ai spus cândva că vrei să ne minţim sincer... dacă există aşa ceva. Desigur, timpul ne-a demonstrat că nu există. Fireşte, noi suntem mai mici decât el... e clar că nu aveam de unde să ştim asta, nu aveam cum să vedem... Nu ştiu însă de ce am început să umplem locul lipsă din minciuni cu adevăr...”

Poate că ai avut dreptate. Poate că amândoi eram doar doi copii care căutau împărăţia fericirii. Poate că iubirea noastră era o enigmă cu multe piese lipsă, iar noi am distrus tabloul final cu încercări şi intuiri eronate. Poate că părea a fi ce ne doream, dar ştiam amândoi că aparenţele înşeală. Poate că am alergat atât de mult după ce ne lipsea, că am uitat să vedem ce aveam deja. Iar acum degeaba mai căutăm. Ne-a rămas doar un pumn de amintiri din care se scurge cenuşa manuscrisului poveştii noastre, scris de mâini reci cu litere de foc pe hârtie ruptă într-un... loc lipsă.

în colaborare cu Mădălina

Mai mult