luni, 9 iulie 2012

Vocea Constiintei

-Hei! Ce faci?
Se uita in jur, dar nu descoperi o eventuala sursa a sunetului. Isi spuse in minte ca i s-a parut si isi intoarse din nou privirea obosita catre ecranul televizorului. Privise pana atunci cu interes, dar nu pentru ca era un program interesant, ci pentru ca in spatele ecranului se derulau diverse amintiri si vise intr-un cinematograf nostalgic. Dar vocea persista:
-Nu vrei sa vorbesti cu mine?
Din nou, se uita in jur cu mirare. Opri televizorul cu gandul ca poate era un bruiaj. Verifica si casetofonul, dar era scos din priza. Laptop-ul era si el oprit, astfel ca nu putea emite sunete. Fereastra era inchisa, iar in camera nu mai era nimeni. Ba chiar verifica si dulapul, dar tot nu descoperi ceva ce putea vorbi.
-Cand vei obosi cautandu-ma, sa stii ca imi poti raspunde – se auzi din nou vocea.
Inima incepu sa ii bata din ce in ce mai tare. Cu un nod in gat si privirea tremurand, ii raspunse:
-Dar... ci-cine esti?
-Ma dezamagesti... sunt cu tine de cand te stii. Nu ma mai cunosti?
-Nu cred... ca am cum – raspunse si mai gatuit. Nici macar nu te pot vedea, ca sa stiu cine esti...
-Normal ca nu poti. Ce e cu tine? Obisnuiai sa crezi fara sa vezi...
-Sa cred ce!?
-In primul rand, sa crezi... ai gasi tu in ce sa crezi, nici o grija. Cat despre mine, eu sunt... tu.
-Cum sa fii... eu!? Eu sunt eu! cati de „eu” pot exista!?
-Paaai... unul singur, ce-i drept, dar si eu fac parte din tine – se auzi vocea, dezamagita.
-Serios!? Ce e asta, vreo gluma proasta? E vreo camera ascunsa pe aici? Nu imi plac chestiile astea, te rog sa incetezi!
Relua cautarile, dar de data aceasta cu ceva mai multa atentie, scotocind fiecare ungher. Deschise toate cutiile, scutura toate hainele, cartile si hartiile din camera, arunca tot din dulap pe jos si incepu sa mute mobila. Dupa cateva minute, oboseala isi spuse cuvantul si se prabusi rasufland greoi in mijlocul haosului din camera.
-Gata, renunti? se auzi din nou vocea.
-Renunt! Cine esti!? ii raspunse pe un ton nervos.
-Sunt constiinta ta. Credeai cumva ca sunt vreun pitic infiltrat in camera ta? Ai uitat de mine? Obisnuiam sa purtam lungi discutii pana sa ma dai la o parte.
-Eu nu te-am dat la o parte – o intrerupse. Tu ai ales sa dispari!
-Ba nu, tu m-ai dat la o parte cand ai decis ca nu mai ai nevoie de nimeni sa iti spuna ce ai de facut! Iti amintesti?
-Nu, nu imi amintesc! Dar ce rost au toate astea!?
-Pai au rost. M-am saturat sa te vad cum fugi de oameni. M-am saturat sa te ascunzi de ei. M-am saturat sa ma alungi si pe mine din mintea ta si sa iti pui tot felul de masti pentru a-i atrage pe altii doar ca sa te razbuni pe ei! Uite si tu in ce stare ai ajuns!
-In ce stare am ajuns? o intreba cu mirare.
-Te uiti la televizor sambata seara! Pai tu erai sufletul petrecerii!
-Eram – sublinie cu o profunda gravitate. Vremurile acelea au trecut, constiinta sau cine esti tu. Acum am alte lucruri mai bune de facut decat sa fiu „sufletul petrecerii” – adauga rotindu-si ochii in semn de dezaprobare.
-Da, erai – continua vocea – si nu te opreste nimeni sa mai fii inca!
-Ba da... ma opreste faptul ca nu mai am prieteni. Sau asta nu stii?
-Stiu, cum sa nu stiu!? Altfel ce ai fi cautat in cocina asta? Uite si tu ce ai facut aici!
Pentru cateva momente, se asternu tacerea. Privirea ii fu atrasa de cateva fotografii cazute dintr-un album langa o cutie veche si prafuita. Le ridica si incepu sa le priveasca succesiv, incercand sa isi aminteasca momentele in care erau realizate. Isi aminti cu placere de prima zi de scoala, de primul premiu I, de prima nota mica, de prima iubire... si acolo se opri. Chipul din fotografie parea inocent, dar in memorie era un pic diferit. Isi aminti ca avea impresia ca isi gasise sufletul pereche si pentru asta mintise de multe ori ca ii citea gandurile, desi in realitate gandea mai mereu altceva. Dar avea nevoie de un suflet pereche... avea nevoie sa creada in acea iubire.
-Vremuri frumoase, nu? se auzi din nou vocea.
-Da, frumoase, dar trecute – spuse incercand sa uite ce vazuse.
-Trecute? Pai mie mi se par destul de vii in gandurile tale, nu crezi?
-Ce-ti pasa tie!? Ce vrei acum? se rasti fara sa isi dea seama ca tocmai aprobase.
-Imi pasa pentru ca nu sunt singurele amintiri peste care nu poti trece. Eu te-am iertat, tu de ce nu te poti ierta?
-Ce sa iert?
-Serios??? Ce sa ierti? De parca tu nu ai sti cat de mult te certi in gandurile tale. De cate ori te-au intrebat altii ce se intampla cu tine si tu taceai? De cate ori nu se citea razboiul launtric pe chipul tau? Vrei sa spui ca ai uitat toate astea!?
-Nu... nu am uitat. Dar tu... tu de ce mi le amintesti?
-Pai... tocmai pentru ca nu are cine. I-ai gonit pe toti din viata ta, ai uitat? Le-ai zis ca nu te vor cunoaste niciodata, ca nu te vor intelege... ca nu au cum sa stie ce gandesti.
-Pai nu au, chiar nu au... si nu ma vor intelege vreodata, numai daca le voi permite o pot face!
Privirea ii reveni asupra fotografiilor si albumului. Se intreba daca nu cumva era mai mult acolo si dadu la o parte capacul cutiei vechi si prafuite. Gasi alte fotografii de familie, cateva jucarii vechi, niste desene, cateva casete, un trandafir din plastic si agende vechi. Acea cutie, un adevarat „cufar al amintirilor”, ii era straina. Era ca si cum o descoperea pentru prima oara si nu putea intelege unde fusese ascunsa pana atunci.
-Pai da, ai ingropat-o si pe asta ca pe mine! reveni vocea constiintei.
-Dar nu am ingropat pe nimeni. De unde ai astfel de idei!?
-De la tine! Ti-am zis ca eu sunt tu, deci raspunde fara ajutorul meu.
-In fine, conteaza mai putin... spune-mi de ce crezi ca mi-am alungat prietenii si de ce nu ar trebui sa ma uit sambata seara la televizor.
-Pai... raspunsul e simplu: ai vrut sa fugi de toti si toate, crezand ca asa iti va fi mai usor. I-ai lasat sa creada ca te cunosc in timp ce iti construiai mastile cu care sa ii manipulezi. Te-ai razbunat pe ei atunci cand se asteptau mai putin, chiar daca meritau sau nu. Te deranja fericirea lor, asa ca nu ai vrut sa ii mai vezi. Iar cand in sfarsit parea ca te linistesti, ai inceput sa te urasti si sa iti urasti viata atat de mult, incat ura ti-a scapat de sub control si s-a revarsat asupra tuturor. Ca doar toti sunt la fel pentru tine, nu? Dar te inteleg, ti-era teama. Dezamagirea si oboseala te cuprinsesera si ai incetat sa mai lupti pentru adevar...
-De unde stii toate astea?
-Chiar nu intelegi? Eu sunt constiinta ta! Stii ce este constiinta?
-Stiu...
-Si atunci ce e cu toate intrebarile astea stupide?
-Nimic...
Luand una dintre casete, o introduse in casetofon si apasa butonul de redare. Suieratul specific se prelungi intr-un scurt delir al gandurilor. Tot ce ii spunea constiinta era adevarat. Dar cum putea fi adevarat, totusi? Intotdeauna avusese impresia ca ceilalti se feresc, fug, se ascund, dezamagesc, tradeaza, distrug si sunt nepasatori. Acum insa, toate acestea erau spulberate dintr-odata de un sentiment nefiresc de vina. Isi aminti multe momente in care raspunsese la intrebarea „ce ai?” cu un simplu si sec „nimic”, zambind. Momente in care se rastise la ceilalti, desi nu ii facusera nimic rau. Momente in care zambea cu indiferenta, lasandu-i pe ceilalti sa creada ca au dreptate. Momente in care incerca sa le castige increderea cu scopul de a-i lovi cat mai puternic. Momente in care gandurile nu ii dadeau pace si se trezea ca intr-un alt film alaturi de persoane despre care nu avea nici cea mai vaga idee cine sunt. Momente in care... dar gandurile se intrerupsera, auzind niste versuri vechi, uitate:

„Viata e un meci la categoria grea
Cea mai buna lovitura ramane eschiva
Ai o singura repriza, n-are cine sa te-ascunda
Tragi cu dintii pana in ultima secunda”

Le repeta obsesiv in minte si isi spuse ca asta era: toata viata se luptase cu totul.  Oamenii, intamplarile, imprejurarile, vremea, viitorul, trecutul, amintirile, iubirea, ura, furia, depresiile... toate ii fusesera impotriva pana atunci. Dar in clipa aceea realiza poate cel mai important lucru: sinea sa fusese impotriva tuturor si de fapt cu ea se luptase mereu. Iar cu aceasta idee, toate gandurile capatau un alt sens, toate amintirile deveneau altceva si toate problemele isi gaseau o rezolvare. Si chiar daca vocea constiintei tacuse din nou, stia ca tacuse doar pentru ca era ocupata sa zambeasca, bucurandu-se...


Articol inscris in Blog Power, editia 30 dupa o tema propusa de mine: Monologul interior – oricat de mult am analiza oamenii, nu vom sti niciodata cu adevarat ce gandesc ei.
Ce fac oamenii cand sunt singuri in mintea lor?
Putem citi gandurile oamenilor sau doar ne permit ei sa le intuim?
Oamenii se lupta cu viata sau doar cu sinea lor?
Multumesc inca o data tuturor celor care m-au votat si le urez succes tuturor participantilor. Alte articole: Dialog cu gandul, Esti sigur de ceea ce vezi?, Unui strain, Nu ma inteleg nici eu, In mintea omului, Eu cu mine, tu cu tine, Post-it pentru oglinda, In goana lumii mele.

sâmbătă, 7 iulie 2012

Eliberare

Seara. O camera semintunecata in care doar o lumanare veghea panzele uitarii asternute de paianjenii mari si aramii. O silueta statea aplecata pe fereastra, privind in sus catre cerul prafuit cu stele si patat de o luna sangerie. Un vant lenes, duhnind a caldura apasatoare, se plimba printre salcii. Sub ramurile lor, lacul oglindea perfect baldachinul ceresc.
Suspinand, silueta se intoarse catre camera. Luand un stilou murdar de cerneala si o coala ingalbenita de trecerea timpului, se apuca sa scrie cu litere mari si apasate. Iar din scrisul imprastiat de tristete si emotii, se putea intelege: „daca ai fi fost aici, ti-as fi cantat despre tine si ochii tai caprui”. Dar carti intregi nu ar fi putut exprima cuvintele acelui cantec tainic, cunoscut doar de inima... se spune ca sufletele pereche, odata legate, nu se mai despart vreodata. Dar cantecul acela ar fi facut si corzile sa planga durerea despartirii.
Lacrimi nu mai curgeau de mult. Se uscasera in seceta si se impietrisera in durere. Ochii se adancisera in orbite, fugind de vazul unei lumi nepasatoare. Iar sufletul... sufletul plecase in vacanta, lasand inima sa se zbata intre constiinta taioasa si privirile arzatoare, curioase si sfidatoare. Fericirea doare atunci cand este vazuta la altii... si cea mai mare durere este aceea de a sti ca fericirea altora putea fi fericirea proprie.
Dar cuvintele continuau sa se astearna pe hartie. La inceput, timid: „mi-e dor de tine si de ochii tai... mi-e dor de felul in care ma priveai, facandu-ma sa inteleg ca sunt totul pentru tine... mi-e dor sa te mai tin de mana, plimbandu-ne sub cerul insorit sau instelat, in ploaie sau in ninsoare, cu zambete sau lacrimi pe fata”. Literele mangaiau hartia veche, iar cerneala ii alina zgarieturile lasate de penita hotarata a stiloului. Apoi totul se inflacara in iubirea patimasa: „mi-e dor de serile in care ne acopeream trupurile doar cu imbratisarile noastre... de noptile in care ne incalzeam cu sarutari fierbinti... de zilele in care ne lasam purtati de inimile noastre dornice... de toate clipele in care eram impreuna, uniti in ganduri si sentimente”. Iar literele se incovoiau unele peste altele si stiloul murdar dansa pe coala de hartie. Atunci insa totul se destrama ca visele in roua diminetii, trezind monstrul manios si nesatul – ura: „ah... de-ai sti cat imi lipsesti! De-ai sti cat mi-as dori sa te revad! Dar mai bine nu te-as mai vedea vreodata! Te urasc, sa stii! Te-as ucide de o mie de ori asa cum m-ai ucis si tu cand ai plecat! Tu stii cat imi doresc sa nu te fi cunoscut? Cat imi doresc sa mai pot fi asa cum eram? Tu stii cum sunt in lipsa ta? Tu stii cine sunt eu fara tine? Mai stii macar cine eram? Cred ca nu... si ar fi mai bine. Am sa te uit si eu candva... dar nu te voi ierta niciodata!”
Un fulger brazda cerul, oprindu-se intr-un paltin batran. Tunetul insasi se opri sa asculte geamatul bietului copac frangandu-se sub naprasnica lovitura. Stiloul murdar cazu pe podeaua lustruita cu ceara, oglindindu-se mirat. Varsa cateva lacrimi de cerneala albastra, in asentiment cu mugetul tanguitor.  Hartia zbura in bataia vantului nervos si se opri in panzele uitarii, ascunse in ungherele intunecate ale camerei. Lumanarea se stinse de spaima, dar lumina fulgerului fu mai mult decat suficienta pentru a face sa straluceasca fiecare fir de praf din camera. Paianjenii aramii se retrasera in cuiburile lor, cutremurand panzele uitarii. Iar tunetul cutremura totul, trezind chiar si cel mai impietrit perete, facandu-l sa tresara si sa se intrebe ce s-a intamplat.
„Perfect!” isi spuse in minte silueta. „Pana si cerul te uraste”, continua ca si cum inca ar fi scris. „Oare unde esti tu acum? Sper ca auzi... sper ca vezi si sper ca simti. Cu o mie de voci te striga... cand ai de gand sa raspunzi? Cand vei plati pentru toata suferinta provocata? Ah, oare cum am putut sa te iubesc, demon ce esti!? Ti-am oferit sufletul fara sa stiu ce vrei sa faci cu el... m-ai tradat, sarpe ce esti! Dar nu-i nimic... candva ma voi razbuna pentru toate lacrimile amare ce mi-au inecat inima. Candva... curand!”
Gandurile i se oprira asurzite de grindina si ploaie. Iesi afara, in mijlocul intemperiilor. Loviturile naprasnice ale bucatilor de gheata nu le simtea catusi de putin... se bucura din plin de stropii mari si reci care se spargeau violent peste tot trupul, apoi imbratisa torentii de apa care se prelingeau pe haine si piele. Simtea ca pluteste printre toate acelea si ar fi zburat pana deasupra norilor sa priveasca in tihna spectacolul. Asa ar fi putut afla ce face fosta-i iubire... dar se razgandi, nu voia sa stie. Pentru prima oara, simtea libertatea... lasa ura sa se verse la fel ca lacrimile reci din cer... si lasa iubirea sa se sparga la fel ca cioburile de gheata care cadeau fara oprire.
Cateva ore mai tarziu, soarele rasarea. Ultimii stropi de apa se scurgeau incet printre ramurile salciilor. Cu toate ca vantul se oprise, oglinda lacului era tulburata de valuri line care se mistuiau incet langa malul nisipos. In mijlocul lacului, o silueta plutea miscand din cand in cand bratele intr-un ritm curios. Privirea ii era atintita asupra baldachinului perforat al cerului, observand stelele care licareau din ce in ce mai palid in petecele albastre dintre nori. Iar norii risipiti se imbratisau, luandu-si adio dupa o reprezentatie pe cinste a fortelor naturii. Dar nu erau singurii care isi luau adio. In apele lacului, silueta isi lua si ea adio de la o naluca, o amintire, o dara de praf din memorie si inima care o inlantuise prea mult timp. Dulce este razbunarea, dar mai dulce este uitarea...

vineri, 6 iulie 2012

Despre „Friendzone” si Alte „Nebunii”

Am sa fac o exceptie de la regula pentru a scrie acest text. Citind recent un articol mai mult sau mai putin justificat despre prieteniile dintre baieti si fete care degenereaza in „indragosteala”, am ramas putin confuz in fata felului in care erau percepute astfel de situatii. Si am sa va spun cateva lucruri despre astfel de situatii... pentru ca fetele sustin mereu ca baietii sunt misogini, cand tot ele ii acuza ca sunt „porci”. Si nu, nu voi lua apararea baietilor, sper sa va dovedesc ca pot fi foarte obiectiv (si am destule exemple reale pe care le cunosc si poate chiar le-am trait) cand discut despre astfel de lucruri.
Prietenia este o relatie intre doua persoane cu personalitati similare si interese comune, bazata pe cooperare, respect, sinceritate, incredere, loialitate si o buna cunoastere intre persoanele implicate. Prietenii sunt cei pe care te poti baza cand ai nevoie de ceva si totodata cei care te ajuta chiar si cand nu ai nevoie, fie si prin simpla lor prezenta. Sunt cei care te sprijina indiferent de ce ai vrea sa faci si care iti sunt mereu alaturi, indiferent de circumstante. Si chiar daca multi ar spune ca astfel de persoane nu mai exista, vom presupune, fie si prin absurd, ca ele exista.
Calitatea de „prieten” o putem atribui unei persoane care ne cunoaste destul de bine intr-o perioada indelungata de timp. Ne intelege, ne ajuta si ne face sa ne simtim bine chiar si atunci cand suntem intr-o stare foarte proasta. Are aceleasi gusturi si preferinte si de obicei participa la aceleasi activitati ca si noi; ne poate de sfaturi sau ne poate intelege cand avem probleme si in general, este acea persoana in care putem avea incredere ca nu ne va rani si speram sa ii oferim tot ce avem mai bun.
Dar uneori se intampla ca prietenii sa observe ceva mai mult decat personalitatea celuilalt. Dorinta de a oferi tot ce avem mai bun, simpatia, increderea, sinceritatea, intelegerea, respectul, loialitatea, cunoasterea, toate acestea dar si altele se acumuleaza si constituie o baza solida care ne face sa simtim altfel de lucruri pentru prietenii nostri, pe care incepem sa ii vedem ca pe niste persoane speciale, unice. In momentul acela, pentru noi, ei devin mai mult decat prieteni, chiar daca stim ca riscam ca sentimentele sa nu fie reciproce. Desigur, in acel moment, ar trebui sa ne intrebam in primul rand cat de justificate sunt acele sentimente. Iar raspunsurile nu ar trebui sa fie „sunt pentru ca ne cunoastem de mult timp” sau „sunt pentru ca e o persoana speciala”. Ar trebui sa fie mult mai complexe si mai elocvente. Stiu ca iubirea nu se explica, dar cum poti explica unei persoane ce simti pentru ea daca tu insuti nu stii?
In cazul in care sentimentele sunt justificate, asa cum spunea si articolul pe care l-am citit apar urmatoarele situatii:

o               daca ne exprimam sentimentele in fata persoanei respective si primim o reactie favorabila, este foarte posibil sa inceapa o relatie; dar trebuie avut grija si la cat de solide sunt argumentele celeilalte persoane, pentru ca daca nu sunt la fel de bune ca ale noastre, acea relatie poate pleca din start cu un handicap care se va agrava in timp, conducand la destramarea ei; daca totul este bine, aceasta este cea mai fericita situatie, pentru ca o relatie astfel inceputa are cele mai multe sanse sa dureze;
o               daca ne exprimam sentimentele in fata persoanei respective, dar aflam ca ea nu simte la fel si totusi vrea sa ramanem doar „prieteni”, este evident ca nu va fi o situatie prea fericita, iar pentru multi este destul de greu de acceptat; unii vor spune ca sentimentele nu se pot schimba si ar avea dreptate – nimeni nu poate controla inima si ce simte ea – dar poate folosi ratiunea pentru a mai taia din elanul sentimentelor si pentru a putea mentine legatura cu realitatea, iar daca prietenia este reala, cei doi pot continua relatia de prietenie; insa nu toti se pot comporta astfel si apar doua extreme – prima in care se invinovateste persoana care respinge pentru ca nu poate intelege sentimentele si a doua in care se autoinvinovateste persoana respinsa pentru ca a inceput sa simta ceva pentru o persoana care nu simte la fel; vina ar fi totusi a ambelor persoane, dar cu precadere a persoanei care simte ceva, pentru ca riscuri exista in orice relatie si nu intotdeauna celalalt este obligat sa iti explice ca ceea ce simti/vezi/crezi nu este tocmai conform cu realitatea;
o               daca ne exprimam sentimentele in fata persoanei respective, dar aflam ca ea nu simte la fel, putem alege sa ne retragem din viata acelei persoane; dar in acest caz, inseamna ca nu prea am fost prieteni cu persoana respectiva, pentru ca prietenia presupune loialitate si nu putem fugi la prima neintelegere si cu atat mai mult nu putem fi prieteni cu cineva doar in speranta ca vom deveni mai mult de atat;
o               daca ne exprimam sentimentele in fata persoanei respective, dar aflam ca ea nu simte la fel, uneori putem solicita sau chiar primi o sansa de a incerca o relatie, ceea ce ar putea fi considerata o dovada de prietenie; insa si aici sunt doua extreme care se pot crea – prima in care primim sansa de a incerca o relatie, dar ne simtim ofensati stiind ca nu este nimic altceva decat o iluzie si a doua in care solicitam sansa de a incerca o relatie, persoana respectiva face acel sacrificiu pentru noi si in final nu este nici unul fericit pentru ca noi stim ca suntem mintiti, iar persoana respectiva se simte nefericita fiind obligata sa ne faca pe plac;
o               daca nu ne exprimam sentimentele in fata persoanei respective, putem continua relatia de prietenie cu sau fara speranta ca vor aparea sentimente si din partea celeilalte persoane, caz in care unii sunt capabili sa reziste ani intregi fara sa isi dezvaluie sentimentele; dar in final, nimeni nu se poate ascunde la nesfarsit si faptul ca noi oferim tot ce consideram de cuviinta poate durea cand vedem ca persoana cealalta prefera sa fie ranita de niste „straini” (asa cum ii vedem noi) in loc sa mearga pe mana noastra, care pentru noi pare „sigura”; ca aceasta este sau nu o dovada de prietenie, este discutabil... dar noi avem impresia ca putem oferi cele mai bune lucruri acelei persoane tocmai pentru ca o cunoastem atat de bine si i-am fost alaturi mereu, chiar daca este gresit sa asteptam ceva in schimbul prieteniei noastre.

Exista exceptii de la aceste situatii si este foarte posibil ca si situatiile sa fie mai multe, dar le-am enumerat pe cele mai importante. Unele persoane, in special apartenentele genului feminin au tendinta de a considera ca prietenii nu pot deveni iubiti tocmai pentru ca le cunosc prea bine. Daca asta inseamna ca sunt orgolioase sau doar protective, nu sunt in masura sa decid. Dar cat de corect este daca prietenul respectiv considera ca o astfel de fata merita sentimentele lui? Cine are dreptul sa decida in numele altcuiva ce sa simta si cat sa simta? Iar daca unii baieti flirteaza cu toate prietenele lor, asta nu inseamna ca isi doresc neaparat acelasi lucru de la toate. Exista persoane cu un caracter debordant ale caror gesturi si cuvinte pot fi interpretate in diverse sensuri, chiar daca ele isi asuma sau nu raspunderea pentru ceea ce spun sau fac. Daca se intampla ca totul sa functioneze si sa se inteleaga bine, evident ca poate apare si o relatie... dar daca nu exista interes, persoanele respective vor spune ca au fost simple glume, mai mult sau mai putin vinovate. Si nu in ultimul rand, ambele genuri confunda foarte usor sentimentele mari cu simplele nevoi personale, atribuind calitati exagerate persoanelor atente la nevoile lor. Faptul ca nu pot intelege ce inseamna iubirea nu este o scuza, dar nici o vina, pentru ca mediul in care traim este unul foarte complex si greu de inteles in special in contextul in care fiecare om are propria opinie despre oameni si sentimente.
O relatie bazata pe prietenie este o relatie care incepe bine, dar exista si persoane care se „schimba” total atunci cand lucrurile se complica. Ghilimelele sunt intentionate pentru ca nu mereu oamenii se schimba, ci exista posibilitatea ca doar noi sa avem impresia ca s-au schimbat datorita faptului ca nu i-am cunoscut in situatii asemanatoare. Si cu siguranta aici veti spune (unii dintre voi) ca „nu cunosti un om intr-o viata”. Este adevarat, multi oameni nu reusesc nici macar ei insisi sa se cunoasca. Dar atunci cum se mai justifica relatiile care dureaza zeci de ani, in ciuda tuturor obstacolelor? A fi prieten sau iubit nu inseamna intotdeauna a cunoaste cel mai bine cealalta persoana, ci mai degraba a o intelege. Daca putem intui comportamentul ei in anumite situatii, nu este bine sa profitam de aceste previziuni, ci sa ne bucuram ca le avem si ca putem intelege mai bine acea persoana, mai ales stiind ca in cazul in care vor aparea probleme, va fi mai usor sa le rezolvam stiind la ce sa ne asteptam.
Din nou, acestea sunt doar exemple... si nu spun ca toti gandesc astfel. Personal, m-am situat in ambele parti ale „baricadei”, fiind pus atat in situatia de a fi refuzat, cat si de a refuza relatii cu unele persoane. Motivele sunt relativ simple – sentimentele nu au parut destul de justificate in majoritatea cazurilor. Dar au existat si cazuri in care persoanele respective au sustinut ca „nu vor sa strice prietenia” care exista deja. Desi, in principiu, acele prietenii oricum s-au stricat ulterior, din lipsa de comunicare. Probabil ca doare sa simti ceva pentru cineva si sa nu simta la fel, dar deranjeaza cand cineva simte ceva pentru tine si nu e ceea ce iti doresti. Dar fiecare are dreptul sa obtina ce isi doreste, orice ar fi, asa cum fiecare are libertatea de a alege. Problema cu drepturile si libertatile este ca dreptul si libertatea unei persoane se termina acolo unde incep ale celeilalte. Sa nu intelegeti gresit, nu instig la constrangere, din contra, incerc sa evidentiez ca unii oameni nu inteleg aceste lucruri. Considera ca atunci cand simt ceva pentru cineva acea persoana li se cuvine asa cum considera ca nu pot accepta nimic mai prejos decat persoana la care viseaza. Si este valabil pentru multe persoane, indiferent de gen, care nu inteleg ca relatiile cu oamenii sunt riscante si nu trebuie sa ai asteptari de la ei pentru ca risti sa fii dezamagit. Iar ceea ce pare corect pentru unii nu este corect pentru toata lumea, indiferent cine ar fi acele persoane si ce autoritate ar avea.
Unii numesc aceste refuzuri „friendzone”, carevasazica acea zona de prietenie in care esti oarecum blocat pentru ca nu detii calitatile necesare pentru a deveni mai mult. Exista un argument si pentru aceasta, si anume ca unele apartenente ale genului feminin pot pretinde ca isi doresc un mascul tandru, sensibil, intelegator etc, dar sar in bratele primului necunoscut arogant si plin de sine pe care il intalnesc. Insa exista si acei apartenenti ai genului masculin care nu sunt capabili sa isi exprime sentimentele si sa isi faca cunoscute  intentiile fata de genul opus.
Altii sustin ca este doar un joc in care poti castiga sau pierde... asta cam exclude din start ideea de prietenie, pentru ca prietenia nu are ca scop alte relatii si nici nu presupune din start ca se poate transforma in altceva. Nu poti fi prieten/a cu o persoana in speranta ca veti deveni iubiti, pentru ca deja atribui acelei relatii o calitate pe care sa te axezi, iar daca persoana respectiva observa ca lucrurile merg intr-o anumita directie, se poate retrage foarte usor sau te poate considera un pic cam... ciudat/a.
Exista insa si multe persoane care pur si simplu se ataseaza foarte mult de oamenii din viata lor. Ele si cele care flirteaza mult ar trebui cumva sa aiba relatii paralele cu toti oamenii din viata lor? In primul rand, nu poti fi prieten/a cu toata lumea. In al doilea rand, chiar daca te consideri prieten/a cu toata lumea, daca simti ceva pentru mai mult de o persoana la un moment, ar trebui sa te intrebi serios ce simti, de fapt. Iubirea nu poate aparea pentru mai mult de o persoana odata. Cel putin nu iubirea aceea din povesti. Poti iubi parintii, copiii sau alte rude, poti iubi prietenii, dar poti iubi o singura persoana pe care sa o poti numi „iubit/a”.
A te indragosti de cel mai bun prieten/cea mai buna prietena este, intr-adevar, o nebunie. Uneori este una fericita, alteori nu... totul tine de fiecare dintre cei implicati si de cat de bine se cunosc/inteleg. Este foarte greu sa declari iubirea unei persoane pe care o cunosti doar din perspectiva pe care ti-a transmis-o asa cum este foarte greu sa accepti ca cineva te iubeste daca ai o parere foarte proasta despre tine. Iar atunci cand persoana respectiva iti este si prietena, cu atat mai mult nu vrei sa o ranesti. Dar pare un concurs deja pierdut, pentru ca oricare situatie o poate rani. Uitam insa ca persoana respectiva si-a asumat riscul si e constienta de eventualele consecinte. Uitam chiar si ca suntem prieteni si ne cunoastem, asa ca stim la ce sa ne asteptam. Si cel mai important, uitam sa ne punem intrebarea daca noi meritam sa decidem pe cine sau daca pot iubi ceilalti (asta, desigur, daca ei chiar iubesc) si daca nu cumva refuzam o sansa pe care altii o asteapta o viata – aceea de a fi iubit/a sincer.
Nu putem grabi iubirea, nu o putem forta, nu o putem dezactiva... iar in fata unor astfel de situatii, nimeni nu este perfect echilibrat sau nevinovat: fiecare creeaza oportunitati pentru celalalt si fiecare exagereaza uneori oportunitatile oferite de celalalt. A da vina pe cineva pentru ceea ce simte sau nu simte este ca si cum ai da vina pe un copil pentru ca s-a nascut si nu pe cei care l-au conceput. Sentimentele nu apar de nicaieri (repet, cand sunt justificate) si oamenii nu sunt masini care sa le comande. Nu putem spune ca cineva ne-a obligat sa simtim ceva si nici ca cineva e rau daca nu simte ceva. Iubirea poate fi naiva si oarba, dar nu este si proasta. Iar ignoranta nu este fericire... nu poti ignora sentimentele nimanui, cu atat mai mult pe ale tale.
Dragostea care nu se bazeaza pe prietenie este ca un castel de nisip: poti sa il inalti oricat de mult si oricat de frumos, dar se va demola la primul val. Prietenia este ca iubirea: nu cere nimic in schimb, accepta defectele si accentueaza calitatile. De la prietenie la iubire este un pas mic, dar important. Insa iubirea si prietenia sunt doar doua concepte depasite si supraestimate in aceasta lume superficiala...

joi, 5 iulie 2012

Omul cu O Mie de Fete

Intr-un timp traia un om care fabrica masti. Ii placea sa dea forma oricarei idei, desi el sustinea ca „faureste chipuri”. Iar toate mastile sale aveau ceva unic, nemaintalnit. Una avea un zambet larg, alta avea un nas exagerat, alta avea obrajii colorati si tot asa. Nici o masca nu era la fel si tocmai acesta era farmecul lor. Iar mastile omului erau foarte cautate. Clienti din toata lumea il vizitau si ii cumparau creatiile si nimeni nu se plangea vreodata.
Singur la parinti, fusese foarte dorit si invatat de mic cu toata caldura si aprecierea pe care o putea primi un copil de la familia lui. Crescuse intr-o casa pe care o putea numi cu drag „acasa”, astfel ca era obisnuit ca toata lumea sa se poarte frumos cu el, iar el le oferea in schimb tot ce avea mai bun, fie ca erau dulciurile pe care le primea cadou sau rezultatele la invatatura sau concursuri.
Dar copiii cresc, iar fabricantul de masti nu fusese vreo exceptie. Pe masura ce anii se adunau in numarul varstei, relatiile lui cu oamenii se intensificau si inmulteau. Insa nu toate capatau un sens pozitiv si nu de putine ori generozitatea si bunavointa ii erau rasplatite cu indiferenta sau chiar dusmanie. Asa ca bietul om s-a vazut nevoit sa isi schimbe comportamentul pentru a nu risca sa atraga doar oameni lacomi si profitori in jurul lui.
Dar schimbandu-si comportamentul, omul a descoperit ca isi pierdea vechii prieteni si primea reprosuri de la cunoscuti, chiar si de la familie. Apoi descoperi el insusi ca nu ii placea omul pe care il vedea in oglinda dimineata. Vechea zicala „ochi pentru ochi si dinte pentru dinte” i-ar fi sugerat sa rasplateasca totul asa cum primea de la ceilalti. Ura, lacomia, minciuna, aroganta, indiferenta... toate acestea le vedea in fiecare zi si se obisnuise cu ele. Dar nu stia cum sa le raspunda astfel incat sa nu deranjeze echilibrul si sa nu supere pe cei care chiar contau.
Intr-o zi, purtand o discutie cu cineva, persoana respectiva ii spuse parerea ei despre oameni: „toti oamenii poarta masti”. Aceste cuvinte i-au ramas intiparite in minte si se gandea foarte mult la ele. Atat de mult incat uneori simtea ca sunt scrise cu litere de foc si il ard. Se intreba cum este posibil, cand lui ii pareau cu totii la fel. Nu vedea diferente si nu concepea cum ar fi putut purta oamenii masti cand el observa mereu acelasi chip la fiecare persoana. Fiind o persoana sincera, nu prea intelegea minciunile si vorbele cu inteles ascuns...
Asta pana cand intr-o seara, mergand la teatru, ideea il lovi ca un trasnet: mastile pe care le poarta oamenii nu sunt mastile pe care le vazuse el la teatru, ci cu totul diferite. Mastile pe care le poarta oamenii sunt identitatile pe care le pot folosi, calitatile pe care si le pot atribui, vulnerabilitatile pe care le pot ascunde sau pur si simplu scutul lor impotriva rautatilor oamenilor. Realiza ca oamenii au multe motive pentru a purta „masti”: vor sa para ceea ce nu sunt, isi ascund vulnerabilitatile sau defectele, se transforma in masini pentru a se razbuna, in ingeri pentru a fi iubiti si in demoni pentru a face rau...
Atunci omul se hotari sa poarte si el o masca. Zile intregi se gandi cum trebuie sa arate, memorand fiecare detaliu, iar intr-o dimineata, trezindu-se, privi chipul lui reflectat in oglinda si isi spuse in sine: „de astazi port masca”. Zis si facut, din acea zi incepu sa se poarte diferit cu cei pe care nu ii considera „prieteni” sau familie. Era mai rece, mai indiferent, mai ascuns si mai pragmatic. Unii observau, altii nu. Dar descoperi curand ca oamenii care nu il cunosteau nici nu mai aveau interesul sa o faca. Asa ca se gandi sa creeze o masca si pentru ei. Apoi, si pentru cei care il cunosteau, dar uitau de el. Si pentru cei care incercau sa il cunoasca, dar nu il intelegeau. Si pentru cei care ii facusera rau candva si incercau sa se intoarca in viata lui. Si pentru cei pe care ii cunoscuse si avea inca legaturi sporadice cu ei. Si pentru cei care ii erau inamici, sefi, subordonati etc...
Curand, omul se trezi ca are prea multe masti si nu mai stia pe care si cand sa o poarte. Iar totul culmina cu dimineata urmatoare casatoriei lui, cand sotia lui, privindu-l cum fuma indiferent, ii spuse pe un ton grav: „cateodata ma intreb cine esti tu cu adevarat si daca m-am casatorit cu tine sau doar cu cel care cred ca esti... e ca si cum ai avea o mie de fete, iar eu trebuie sa imi dau seama care este a ta”. Plangand, ii povesti sotiei sale despre cuvintele care ii schimbasera viata si cum isi crease cate o masca pentru fiecare persoana din viata lui, fara sa isi dea seama ca nu facea altceva decat sa fuga. O asigura ca este asa cum il credea ea si ii spuse ca din ziua aceea, va renunta la toate mastile. Avea nevoie sa se elibereze de toate acele iluzii si minciuni si sa fie el, cel care fusese candva. Stia ca daca nu este el, nu va fi nimeni in locul lui.
La inceput ii fuse greu sa se „demaste” si sa se lase descoperit. „Mastile” devenisera fetele pe care le vedea in fiecare zi in oglinda si nu le putea smulge pur si simplu. Dar apoi ii veni ideea sa creeze cate o masca reala din fiecare dintre „mastile” lui imaginare. Si pe masura ce le transforma in obiecte, se simtea eliberat de ele. Iar mastile pe care le crea erau spectaculoase, pline de detalii atent prelucrate si idei neobisnuite. Intotdeauna fusese un om atent la detalii si daca ceva nu iesea corect, spargea masca si o refacea integral pentru a fi multumit. Dar cei mai multumiti erau clientii care ii cumparau mastile, pentru ca aveau ceva unic, sublim, ce nu mai putea avea nimeni in lume. Multi erau doar vanituosi si lacomi, bucurandu-se ca pot fi speciali posedand acele masti unice. Dar lui nu ii pasa cine le cumpara, atat timp cat scapa de ele.
Cand cineva l-a intrebat de unde are inspiratie pentru creearea mastilor, omul ii raspunse: „am trait toata viata printre masti; am invatat sa le studiez, sa le apreciez si sa le evaluez”. Atunci, omul il intreba de ce crede ca au oamenii nevoie de masti. Fara sa ezite, raspunse: „oamenii nu au nevoie de masti, ci doar se ascund de ei insisi”. Povesti apoi cum si el se ascunsese in spatele „mastilor” lui virtuale care il ajutau sa creeze diverse caractere pe tiparul persoanelor cu care intra in contact. Insa persoana respectiva, curioasa din fire, il intreba de ce creeaza masti daca nu considera ca oamenii au nevoie de ele. Cu un regret vizibil, omul ii raspunse: „frumusetea invelisului nu garanteaza si frumusetea continutului...”

Articol inscris in Blog Power editia 29, dupa o tema propusa de Sorina: 
„Iluzii/măști: adesea oamenii aleg să își ascundă sentimentele. Mulți vor să pară altcineva și mulți oamenii își poartă propria mască.”
  • Care sunt motivele pentru care cineva ar alege să-și poarte propria mască?
  • De ce ar avea nevoie cineva să se elibereze de propria mască?
  • Ce s-ar întâmpla dacă oamenii care poartă o mască ar renunța la ea și ar alege să nu se mai prefacă?

duminică, 1 iulie 2012

File de Jurnal (III)

(continuare de aici)

6 iunie

Da... chiar sunt anormal. Si uit sa fiu asa cum se asteapta ceilalti. De fapt, nici nu stiu cum se asteapta ei sa fiu. Oare tu ma mai intelegi, jurnalule?

7 iunie

Fierb iarasi... si de caldura, si de nervi. Oare chiar nimeni nu ma intelege? Cu ce am gresit eu oamenilor!? Imi aduc iar aminte de ea... dar ea nu mai e aici. Duca-se! De fapt, sa se duca toti. M-am saturat de ei!

9 iunie

Cald, foarte cald, si mai cald. Parca totul arde. Numai oamenii raman inghetati...

10 iunie

Azi sunt fericit. Am distrus o masina parcata in fata unei strazi. M-am simtit bine, a fost dulce razbunarea. As putea face asta in fiecare zi. Dar nu ar fi bine. Cred ca o iau razna...

11 iunie

Furtuna in suflet si afara. Ce bine! Chiar aveam nevoie de o zi ca asta.

17 iunie

Ma tem ca am innebunit. Incerc sa o caut pe singura care ma intelegea. Si imi pare ca o vad la fiecare colt, in fiecare loc, e peste tot... dar nu e ea. Am baut din nou. Dar nici vinul nu ma mai ajuta sa uit de realitate.

18 iunie

Ah, jurnalule! Cat de norocos esti ca nu te-ai nascut om! Daca ai stii tu cat de prosti sunt oamenii... au totul sub nasul lor, totul ii striga si ii indeamna sa fie fericiti, dar ei alearga intotdeauna dupa ce vad inaintea ochilor, nu sub privirea lor. Sau poate se uita mereu prea sus. In orice caz, isi merita soarta!

19 iunie

Am scris azi cateva scrisori. Una pentru ea, una pentru familie si una pentru cei pe care ii consideram candva „prieteni”. Imi place ce a iesit, sper sa inteleaga toti ce am vrut sa spun. M-as simti tare impacat daca le-ar citi. Maine le pun la posta.

24 iunie

Inca nu am primit vreun raspuns la scrisorile mele. O fi din cauza ca inca nu au ajuns la destinatari. Sau poate le-au citit si nu mai vor sa imi raspunda. Oare i-am suparat? Sau poate nu le pasa de mine... ah, la naiba! Chiar sunt singur...

25 iunie

Oare cum se simt cei care isi risca viata zi de zi, desi stiu ca viata este cel mai pretios dar? Cum se gandesc sa infrunte pericolul stiind ca ii asteapta cineva, undeva?  Astazi am incercat si eu aceasta senzatie. Am scapat ca prin minune sa nu fiu lovit de o masina. Si pentru o clipa, m-am intrebat ce s-ar fi intamplat daca as fi murit. Dar cine mi-ar fi dus mie dorul? Poate numai tu, jurnalule...

26 iunie

Si totusi, cum ar fi sa dispar? Cine m-ar cauta? Da, nimeni. Urasc lumea asta! De fapt, imi urasc viata... sau nu, ma urasc! Trebuie sa DISPAR!

30 iunie

Draga jurnalule, a fost o calatorie lunga. Citind acum paginile tale, mi-am adus aminte de multe momente frumoase... dar si mai multe triste. Imi pare rau ca am rupt paginile in care scrisesem despre ea... stiu ca te-a durut si nu ar fi trebuit, dar nu voiam sa mai aud de ea. Acum nu vreau sa mai aud de mine. Si asa e cel mai bine. Sa nu te superi pe mine ca te voi arunca in foc, dar nu trebuie sa afle nimeni gandurile mele, ti-am mai zis. Imi pare rau ca se termina totul astfel... imi pare rau ca nu ti-am oferit amintiri demne de paginile tale frumoase. Si imi pare rau ca ai incaput pe mainile mele, un biet muritor lipsit de orice talente... as fi vrut sa am talentul de a infrumuseta cuvintele si de a sufla aur peste litere, dar se pare ca singurul meu talent este sa distrug totul, inclusiv pe tine. Dar nu-i nimic, maine nu va mai exista nimic din toate astea. Adio, dragul meu jurnal!

sâmbătă, 30 iunie 2012

Ultima Ora

Iunie... vara... ultima ora din aceasta luna. Nu am sa va retin prea mult de data aceasta. Mai am doar cateva clarificari de facut, asa ca sper sa cititi totul cu atentie.
De multe ori nu reusesc sa ma exprim foarte bine, nici in scris, nici in vorbire. Si multe persoane nu inteleg foarte bine ce am de spus. Am mai sustinut si in alte randuri si repet: poate logica mea difera fata de logica altor persoane. Am fost obisnuit sa gandesc intr-un anumit mod si imi este greu sa ma despart de el pentru ca nu ma pot adapta fiecarei persoane in parte. Asta pentru ca in general functioneaza, dar nu si cand vine vorba de lucruri mai personale.
In postarea precedenta, am folosit persoana I pentru a scrie unele lucruri. Ceea ce am transmis (sau ceea ce credeam ca transmit) a fost destul de diferit fata de ceea ce am primit ca opinii, desi textul pare destul de evident. Este corect ca majoritatea persoanelor care citesc acest blog nu ma cunosc foarte bine, dar am scris de foarte multe ori in paginile lui ca nu este bine sa judecam fara sa cunoastem si chiar postarea continea fraza „nu este totul ceea ce pare”. Cu toate acestea, am primit reactii oarecum contradictorii.
Unii dintre cei care citesc acest blog stiu deja ca evit sa scriu la persoana I tocmai din cauza acestor discrepante intre ceea ce incerc sa transmit si ceea ce inteleg altii. Nu ma deranjeaza ceea ce se spune. Ma deranjeaza insa ca toti se grabesc la concluzii. Daca eu as scrie „am ucis o persoana”, probabil ca a doua zi as deveni subiectul unei anchete pentru ca oamenii ar crede ca eu chiar am ucis pe cineva... repet: nu este totul ceea ce pare. Iar pana la alte lamuriri, ma voi abtine sa mai scriu folosind persoana I sau perspectiva proprie.
Am simtit nevoia acestei justificari pentru ca de multe ori sunt intrebat de ce nu scriu despre mine sau de ce nu particip in diverse activitati care ar presupune sa scriu despre mine. Iar unii dintre cei care au mai citit, in trecut, acest blog stiu ca au existat si alte postari care au generat conflicte. Probabil ca generalizand, oamenii inteleg mai bine mesajul, asa ca de acum incolo sa va asteptati la astfel de postari. Pana atunci, va invit sa cititi parerea Stefaniei despre bloguri, parere cu care sunt intru totul de acord.

Catre Cineva

Draga cineva,

Candva reprezentai totul pentru mine. Poate chiar mai mult. Dar in timp am invatat ca nu este totul ceea ce pare si pe masura ce ma apropiam mai mult de tine, vedeam tot mai mult. Si cu cat vedeam mai mult, cu atat imi placea mai putin ce vedeam. Stiu, nimeni nu este perfect si nu are dreptul sa critice atat timp cat nu isi vede intai propria reflectie in oglinda, sa isi afle defectele si greselile.
Sunt un simplu pacatos si nu am pretins niciodata ca as fi mai bun. Mi-am vazut de drumul meu asa cum am considerat. Unii mi s-au alaturat, altii au plecat. Nu stiu de ce. Si nu invinovatesc pe nimeni. Nu incerc sa par bun, nu sunt. De multe ori am fost dezamagit de ceilalti. Si nu spun ca nu as fi dezamagit si eu pe altii la randul meu. Dar as fi vrut ca macar unii dintre ei sa nu faca asta. Si nu neaparat cei la care am tinut cel mai mult. Poate ca multi mi-au fost indiferenti asa cum si eu am fost majoritatii. Mi-a placut intotdeauna sa-i ajut pe ceilalti si nu am cerut nimic in schimb. As fi vrut sa pot primi si eu unele lucruri de la altii. Poate am fost egoist si mi-am dorit prea mult, poate altii au fost si nu au vrut sa imi dea... cert e ca nu am primit prea mult din ce mi-am dorit. Insa am continuat sa sper, sa visez...
Visele astea... sunt atat de ciudate, stii? Unii viseaza la viitor, altii la bani, altii la iubire... altii pur si simplu la fericire. Dar, draga cineva, afla ca eu nu visez la fericire. Tu stii ca am cautat fericirea? Am cautat-o peste tot. La mine, la tine, la altii... acasa, la scoala sau in parc. Am cautat chiar si pe Google. Stiai ca daca vrei sa cauti „fericire” pe Google, obtii cam 1.600.000 rezultate? Orice om, mai ales optimistii, ar spune ca este mai mult decat suficient pentru oricine acest numar. Dar pentru mine, e un simplu numar. Pentru ca – vezi tu – fericirea pentru mine nu se masoara. Nu pot spune ca am o mie de bucati de fericire. O mie de fragmente. O mie de piese pe care sa le asamblez. Si daca o mie sunt prea multe, ce zici de una? Nu am nici macar o bucata de fericire.
Nu am fericire nu pentru ca nu stiu sa o gasesc. O gasesc. Dar nu intr-un loc anume, ci peste tot. Fericirea e compusa din toate lucrurile marunte care ne inconjoara. Rasaritul, apusul, florile, pasarile, norii, primavara, toamna, iarna, sarbatorile, oamenii, copiii, animalele... totul ne poate face sa zambim asa cum ne poate face sa plangem. Este un paradox, stiu... dar e realitatea. Realitatea este diferita de vise.
Si visele... visele schimba totul. Sunt abstracte, de neinteles. In vise oamenii sunt altfel, lucrurile arata altfel, locurile sunt altfel... totul e altfel. Si chiar daca tot ce visam, draga cineva, e ireal, realitatea il genereaza. Si visele pot genera realitatea. Unii ar crede in convingerile astea mai mult decat oricine si si-ar urmari visele dincolo de oricare limita. Iar cu ambitie, orice vis se poate realiza.
Ma uit pe geam si imi amintesc de tine. Inca o noapte in care nu am dormit. Nu din cauza ta, stii ca eu nu dorm de obicei. Nimic anormal, totul e obisnuit. Chiar si tu, draga cineva. Nu te-ai schimbat deloc. Nici nu stiu daca te vei schimba vreodata. Poate ca nu iti pasa, poate ca nu te intereseaza. Poate ca nici nu ai timp sa te gandesti la astfel de lucruri. Cine te-ar invinovati? De multe ori am spus lucruri si mai rele si probabil ca multi s-au obisnuit sa nu ma mai asculte. Iar altii poate ca nici nu au rabdare sa imi gasesc cuvintele. Da, parca toti sunt preocupati cu ceva, numai eu cu tine, draga cineva...
Nu cred ca ti-as mai spune ceva oricum. Ai plecat mereu cand ai vrut si m-ai lasat singur cu vina si visele mele. Apoi te-ai intors ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Ai avut pretentia sa fim fericiti cand noi ne-am facut, reciproc, cel mai mult rau. Ai avut pretentia sa ne prefacem cand noi puteam fi doar sinceri. Iar eu am avut pretentia sa ma asculti, nu doar sa auzi... sa ma intelegi, nu doar sa intelegi... si sa fii tu asa cum esti. Poate ti-am cerut prea mult. Poate ai vrut prea mult de la mine. Poate intre noi au fost prea multe... sau poate prea putine. Dar – draga cineva – as fi vrut ca macar o data sa fim noi, sa fim... fericiti.
Stii... as fi vrut sa fiu un caine. As fi iubit oamenii neconditionat si nu mi-ar fi pasat de cat de multe lucruri rele fac ei pentru ca s-ar fi purtat frumos cu mine. Si tu, draga cineva, m-ai fi vazut altfel. Poate ca nu m-ai fi respins, poate ca nu m-ai fi judecat, poate ca nu m-ai fi criticat. Si nu mi-ar fi pasat daca as fi fost cainele din coltul strazii pe care l-ai fi injurat cand latra noaptea stricandu-ti somnul sau daca as fi fost cainele tau pe care l-ai fi luat la suturi cand ar fi facut mizerie in casa pentru ca nu ai avut timp sa-l plimbi. Da, te-as fi dezamagit si atunci, ca si acum, ca si oricand... Oricine greseste. Dar oare nu ar fi fost frumos ca apoi sa ma ierti si sa te joci cu mine pentru ca ti-ar fi placut? Nu ti-as fi adus macar un strop de fericire? Eu as fi fost foarte fericit...
Draga cineva, e iarasi noapte. Poate ca „latratul” meu te deranjeaza... promit sa nu te mai deranjez. Incerc sa dorm pentru ca atunci pot visa. Si in vise, totul e mai frumos. Cine stie, poate cand ma voi trezi, nu va mai fi astfel. Poate visul va deveni realitate. Stai, nu te grabi sa imi spui ca suna prea bine. Suna atat de bine pe cat suna si cuvintele tale, draga cineva... dar intre vorbe si fapte e un pas mare.
Sa nu uiti, draga cineva, ca ai puterea de a face visele cuiva posibile. Poate ca nu pe ale mele, poate ca nu pe ale tale, poate ca nu pe ale noastre... dar vei face pe cineva fericit. Si poate ca altcineva iti va face visele posibile. Poate ca si pentru mine va exista cineva. Altcineva...
Stii, draga cineva, undeva este o raza de soare. Undeva este un copil. Undeva este o floare. Undeva este un curcubeu. Undeva este un suflet cald. Undeva este ceva bun. Acolo voi gasi mereu puterea sa zambesc. Si poate ca tot acolo voi gasi uitarea. Dar numai pentru mine... nu si pentru tine. Tu nu trebuie sa uiti. Nu ai de ce.
Curios... acum cred ca nici nu te cunosc. Sau poate ca tu nu ma cunosti? Dar cum ar fi posibil? Avem atatea amintiri dulci, avem atatea planuri mari, avem atatea vise frumoase! Dar si visele, si planurile, si amintirile, si optimismul se spulbera in fata indiferentei, draga cineva! Am sa ofer zambete si sfaturi oricui le-ar cere. De la tine am primit fericirea, nu pe bucati, ci intreaga. Dar am pierdut-o. Si acum nu o mai gasesc... m-ai putea ajuta, insa de ce ai face-o, nu-i asa? Stiam...

Al tau, eu...
Nimeni

marți, 26 iunie 2012

Cafeneaua Timpului

Era o seara ploioasa de duminica. Cu toate acestea, pretutindeni in oras era liniste. Parca si ploaia respecta aceasta liniste, cazand tacticos. Cadea linistita de cateva ore, fara vant si fara fulgere. Suvoaiele de apa se prelingeau de pe acoperisuri si masini pana pe strazi, unde se acumulau in parauri reci si monotone, scurgandu-se in canale. Frunzele copacilor si firele de iarba imbratisau stropii reci si cristalini ca pe niste diamante nepretuite. Se aplecau sub greutatea lor pana cand se desparteau, leganandu-se si reunindu-se ca intr-un vals lent.
In centrul vechi, un loc destul de frecventat de public, era pustiu. Apa era singura care se plimba pe stradutele intortocheate, printre terasele si firmele diverselor taverne si hanuri. Dar pe una dintre stradute, se auzeau pasi. Dupa sunet, pareau a proveni de la o pereche de pantofi cu tocuri, deci era o femeie. Una cu mersul intepat, chiar! O prezenta destul de incantatoare: o tanra cu par lung saten, buze rosii, un pardesiu scurt si rosu, o fusta scurta evazata de culoare inchisa, cizme lungi din piele neagra, cu tocuri si o umbrela neagra si larga, ascunzand o pereche de ochi mari pe un ten aproape alb, nemachiat.
In contrast cu ploaia, tanara parea grabita, cautand probabil un local. Si dupa cateva minute de umblat prin ploaie, timp in care apa se prelingea pe umbrela ca si cum ar fi incercat sa patrunda prin ea si sa o mangaie pe femeie, aceasta se opri in fata unei cafenele vechi. Intra hotarata, incantata de muzica din interior, inchizand umbrela si scuturand-o in prag.
-Teribila ploaie! Se adresa barmanului, ca si cum se cunosteau.
Privind-o cu atentie, barmanul, vizibil surprins de prezenta ei, ii raspunse calm:
-Cu o vreme ca aceasta, nici clienti nu mai avem...
-Nici nu ma mir, il intrerupse tanara. Credeam ca nu mai ajung, era sa cad de cateva ori si apa mai are putin si imi ajunge pana la glezne!
-Atunci, permiteti-mi sa va servesc cu un ceai fierbinte din partea casei, replica barmanul zambind.
Pentru cateva clipe, tanara nu ii raspunse. Isi agata umbrela in cuier, se dezbraca de pardesiu si se aseza la masa in fata barului. Apoi isi trase manecile puloverului din casmir turcoaz peste maini si ii spuse barmanului:
-Nu, nu cred ca un ceai fierbinte mi-ar prinde bine. In fond, nu e chiar atat de frig. Deocamdata adu-mi o cafea tare, te rog.
-Urmeaza o noapte lunga? Intreba, curios, barmanul.
-Nu, nu chiar. Dar este una dintre acele seri pe care le-as derula pe repede inainte, atat de mult ma bucur de ea!
-Cu totii avem astfel de momente, se auzi o voce din coltul incaperii.
Indreptandu-si privirea catre locul din care venise vocea, tanara observa un om tinand in mana o harta veche. Il privi impaturind-o atent, iar cand o lasa din mana, observa un tanar inalt, invaluit de fum de tigara, cu palarie, sacou, camasa alba si cravata. Era brunet, cu ochii albastri si avea o mustata neagra asa cum mai vazuse doar in filme. Parea destul de ingrijit, iar hainele erau vizibil croite pentru el. Dupa ce il studie indelung, tanara ii raspunse:
-De obicei, oamenii vor sa se intoarca in timp si sa schimbe ceva. Mie imi place cum decurge, dar astfel de seri sunt plictisitoare. Nu sunteti de acord, domnule?
-Ba da, domnisoara. Imi cer scuze pentru intrerupere. Permiteti-mi sa ma prezint: Tom.
In clipa aceea, tanarul era in drum spre masa ei. Barmanul ii asezase cafeaua in fata si se intorsese la bar, ca si cum nici nu observase prezenta domnului acela. Iar cand ajunse langa ea, tanarul se apleca si ii saruta mana, intreband-o, in timp ce o privea insistent in ochi ca si cum o cerceta:
-Iar dumneavoastra sunteti...?
Tanara, stanjenita, ii raspunse imbujorata:
-Victoria. Imi pare bine... dar sunteti sigur ca nu ne cunoastem deja? Imi pareti foarte cunoscut, domnule Tom...
-Spuneti-mi simplu „Tom”, va rog... si daca imi permiteti, ma voi adresa si eu cu „Victoria”.
-Desigur, nici o problema, Tom...
-Multumesc, Victoria. „Victoria” – ce nume interesant... dar pe masura prezentei tale, pot spune. Te-am privit de cand ai intrat, sa stii. Am vazut cum ai scuturat umbrela, ti-am citit nemultumirea din ochi in timp ce vorbeai despre vreme, am vazut cu cat tact ti-ai agatat umbrela in cuier, cum ai ales masa cea mai apropiata de bar si cum te-ai asezat ca si cand toate privirile erau atintite asupra ta. Pari obisnuita cu atentia, nici macar nu ai aruncat o privire in salon.
-Cata atentie, draga Tom... este trist daca ai fost atat de plictisit incat ai stat sa ma studiezi...
-Nicidecum, o intrerupse el, eu eram atent la harta mea pana sa apari.
-Ei bine – continua ea – nu stiu la ce erai atent si imi cer scuze daca ti-am intrerupt activitatea. Sunt obisnuita cu atentia, ai intuit bine. Defect profesional. Vezi tu, sunt o artista condamnata sa ii incante pe altii, dar sa nu aiba parte de incantare... iar seara aceasta este una dintre cele mai bune dovezi. Trebuia sa am un concert, dar s-a amanat din cauza ploii. S-au primit multe telefoane, s-au adunat multe voci si uite cum trebuie eu acum sa cant saptamana viitoare, cand saptamana viitoare puteam avea alt contract.
-Nu prea iti place sa pierzi timpul, nu-i asa?
-Nu, draga Tom, deloc chiar. L-as folosi pe tot daca as putea, dar uite ca vremea nu tine cu mine.
-Dar orice om are nevoie si de odihna, Victoria! Tu nu dormi? raspunse tanarul, mirat.
-Nu, Tom. Somnul este pierdere de timp. Si daca as putea castiga timpul pe care a trebuit sa il pierd dormind, l-as folosi ca sa recuperez astfel de seri in care totul este monoton.
-Si eu sunt monoton? Intreba Tom, oarecum ingrijorat.
-Poate ca esti, poate ca nu esti... depinde. Ce vrei de la mine?
-Eu? Nimic.
-Nimic!?
-Nimic.
-Cum asa!? Intreba Victoria, mirata.
-Uite asa... cred ca tu ai fi interesata de ceea ce am eu sa iti ofer.
-Si ce ai tu sa imi oferi?
-Ei bine, ce ai zice tu, Victoria, daca ti-as spune ca eu pot face ca timpul sa se supuna vointei tale?
-As zice ca asta este cel mai original text de cucerire pe care l-am auzit pana acum. Dar cred ca si cel mai aberant. Nu vad sensul, sincer... uimeste-ma, cum poti face tu asta si de ce?
-Nu te grabi sa judeci cartile dupa coperta, Victoria. Harta pe care o studiam este harta destinului tau. Stii ce m-a intrigat la ea? Ca se opreste aici, in cafeneaua asta. Ai fi putut alege oricare alt loc, dar l-ai ales tocmai pe acesta. De ce?
-De ce nu, draga Tom? Crezi ca pentru mine are totul o explicatie? Atunci explica-mi tu de ce ploua in aceasta seara si de ce nu mi-am putut eu sustine concertul.
-Nu am cum sa iti explic lucruri pe care nici eu nu le cunosc, Victoria... eu controlez timpul, nu vremea si nici oamenii. Poti alege sa ma crezi sau poti alege sa ma consideri nebun, e alegerea ta. Dar eu zic sa te gandesti bine: iti ofer ocazia sa castigi tot timpul pe care l-ai pierdut, sa il poti derula pe cel pe care il ai si chiar sa ajungi in viitor, oricat de indepartat ar fi.
-Ce pot spune, Tom... e o oferta avantajoasa, dar mama m-a invatat ca totul are un pret in viata... Care este pretul tau, draga Tom?
-Evident, esti o femeie desteapta. Dar pretul meu nu este mare. Tot ce iti cer in schimbul acestei ocazii este o alta ocazie: acorda-mi ocazia de a-ti fi alaturi.
-Dar nici nu ma cunosti, Tom... si apoi, nici eu nu te cunosc – adauga pe un ton mirat, ca si cum avusese o revelatie.
-Te cunosc, Victoria.
Se intoarse la masa de unde venise si ridica harta veche. Venind cu ea catre masa Victoriei, o desfasura, povestind:
-Aici vad cum te-ai nascut intr-o zi la fel de ploioasa ca aceasta, in acest oras. Cum ai ajuns acasa si mama ta a trebuit sa redecoreze camera pentru ca ea crezuse ca vei fi baiat. Cum ai crescut alaturi de ea dupa ce tatal tau v-a parasit pe cand aveai trei ani. Cum ai mers la scoala de fete visand sa fii baiat. Cum ai inceput sa canti in corul scolii si ti-a placut atat de mult, incat ti-ai promis sa devii cantareata. Cum te-ai mutat la liceu, indragostindu-te de baiatul din prima banca pe care il ocoleau toti. Cum te-ai sarutat cu el sub un castan inflorit in primavara care a urmat. Cum ti-ai promis singura ca nu vei mai iubi pe nimeni atunci cand l-ai prins cu prietena ta cea mai buna furisandu-se la petrecerea de ziua ta. Cum ai inceput apoi sa scrii cantece despre iubirea ta. Si in final, cum ai ajuns sa canti prin localuri, delectand oamenii, asa cum ar fi trebuit sa faci in seara aceasta...
Iar atunci se apleca in fata ei peste masa si zambind pe sub mustata, ii spuse pe un ton cald:
-Stiu totul despre tine, scumpa Victoria... totul mai putin motivul pentru care te afli aici.
Femeia, care il ascultase atenta pana in acel moment, se ridica speriata. Imbraca in graba pardesiul si lasa cateva monede langa ceasca de cafea, ca plata. Apoi, privindu-l pe barbatul misterios, ii spuse in timp ce se indrepta catre cuier sa isi ia umbrela:
-Nu stiu cine esti tu, Tom, si de unde stii atat de multe despre mine, dar treaba asta nu imi place! Ceva nu e corect aici... si pana imi voi da seama ce, am sa merg acasa sa ma culc. Poate sunt prea obosita si asta este doar un vis urat, iar maine ma voi trezi si nimic nu va fi existat din toate acestea. Noapte buna, Tom!
-Cum crezi, ii raspunse el. Dar sa stii ca nimic nu e ceea ce pare, maine iti vei dori sa imi fi acceptat oferta... Noapte buna, Victoria!
-Stai linistit, nu sunt eu cea care va regreta!
Si spunand acestea, iesi furioasa din cafenea, deschizand umbrela. Merse cateva minute cu umbrela deschisa, fara sa isi dea seama ca ploaia se oprise. Se intreba cine era acel om si ce cautase acolo. De unde stia el atat de multe despre ea? Sa ii fi citit jurnalul? Dar nu avea cum, acolo nu scrisese despre cum plecase tatal ei... Sa fi discutat cu mama ei? Dar mama ei ii povestea despre fiecare baiat care o curta, si-ar fi amintit despre unul atat de bizar.
„E clar ca visez” – isi spuse in mintea ei. Inchise umbrela si grabi pasul. In curand ajunse acasa. Incerca sa aprinda lumina, dar in clipa urmatoare totul se stinse. „Pana de curent, fir-ar!” – continua in gand, frustrata. Se dezbraca lent, cu grija sa nu se loveasca de mobila si se tranti in pat. Se mai gandi pentru cateva minute la omul acela, apoi adormi.
In dimineata urmatoare, Victoria se trezi mahmura. Nu mai stia cum ajunsese acolo, iar camera ei parea straina, desi unele lucruri ii erau cunoscute. Cauta sa se imbrace, dar hainele nu ii mai veneau. Se ingrasase si obsevand mai bine, parca si pielea ii imbatranise. Fugi la oglinda si cand vazu imaginea din ea, trase un tipat. Apoi fugi in baie, la oglinda de acolo, cu gandul ca poate ea nu va confirma cele vazute. Dar revazu aceeasi imagine, facand-o sa tipe din nou. Se ciupi in speranta ca era doar un vis urat, dar nu era. Femeia pe care o vedea in oglinda nu mai era ea, ci o versiune mult imbatranita a ei. Avea tenul rozaliu si brazdat de riduri, parul albit si mainile aspre, iar in loc de dinti purta proteza. Isi aminti imediat ultimele cuvinte ale lui Tom: „maine iti vei dori sa imi fi acceptat oferta”. Cu ele in minte, se imbraca rapid cu haine din sifonierul prafuit si iesi din casa cu gandul sa-l regaseasca pe barbatul misterios.
In strada, totul era schimbat. Soare, praf, multe masini bizare, oameni care o priveau ciudat, aglomeratie, diverse cladiri noi printre cele vechi. Incepu sa intrebe cum poate ajunge in centrul vechi, dar nu mai cunostea nimeni acea sintagma. Cateva persoane ii spusera ca centrul nu are cum sa fie vechi, pentru ca fusese reconstruit. Se gandi ca tinerii nu au cum sa stie, asa ca se orienta catre cei batrani. Cativa isi aminteau vag despre cladirile vechi, dar nu ii puteau oferi indicatii, nestiind unde se afla. In sfarsit, un domn in varsta ii spuse ca centrul vechi pe care il cauta ea era la cateva minute distanta, dar sa nu se astepte sa mai gaseasca mare lucru, caci trecerea timpului si indiferenta oamenilor lasasera urme adanci peste oras. Si intr-adevar, multe cladiri pareau abandonate. Stateau insa langa cladirile noi, semete, ca si cum le sfidau.
Isi aminti drumul pe care il parcursese cu o seara inainte si cu ajutorul altor catorva indicatii, ajunse in centrul vechi al orasului. Intreband de cafeneaua veche, nu primi nici un raspuns. Insista si la un moment dat, un batran ii spuse ca el fusese barman acolo cu multi ani in urma, dar localul se inchisese demult. Ii indica o cladire veche, cu acoperisul prabusit. Firma ramasese la intrare, dar multe dintre geamuri erau sparte si porumbeii isi facusera cuibar inauntru. Obosita si intristata, Victoria se indrepta catre acel loc. Privind de afara, isi aminti de seara de duminica in care intrase in acea cafenea, cunoscandu-l pe Tom. Pentru ea, era ca ieri. Pentru ceilalti oameni insa, trecusera zeci de ani de atunci. Totul ii parea rece si strain acum.
Pentru o clipa, privind cladirea veche si parasita, avu impresia ca vede o lumina inauntru. Isi spuse ca poate mai era cineva pe acolo care sa ii poata da informatii despre Tom, asa ca se hotari sa intre. Isi facu putin curaj si puse mana pe clanta. O izbi din nou amintirea acelei seri si muzica pe care o auzise pe treptele cafenelei cand se oprise sa isi scuture umbrela. Deschise larg usa producand un scartait macabru. O izbi un miros ranced si aproape ca nu ii mai veni sa intre, dar curiozitatea o impinse mai departe. Podeaua era roasa de sobolani si acoperita de mizerie si cuiburi de pasari. Barul era aproape intreg la locul lui, iar cateva sticle goale inca mai zaceau pe rafturi. O ceasca sparta pe o masa prafuita, un scaun cu trei picioare si un candelabru spart erau tot ce mai ramasese din frumusetea acelui loc. Cu lacrimi in ochi, Victoria pasi printre ele. Dupa cativa pasi insa, o bucata de podea se prabusi si zeci de pasari incepura sa zboare speriate prin incapere, doborand-o pe biata femeie.
Cateva ore mai tarziu, era intuneric. Victoria se trezi din somn. Era din nou in camera aceea necunoscuta, dar care totusi ii apartinea. Avea veioza aprinsa, iar dinspre bucatarie se auzeau sunete, ca si cum cineva era acolo.
-Cine-i acolo!? Striga ea, cu glasul sfarsit.
Nu primi nici un raspuns. Incerca sa se ridice, dar durerea de cap nu ii permise. Se lovise in cadere. Isi aminti imediat cladirea parasita si de ce intrase acolo. Si pe cand incepea sa planga din nou, fu intrerupta de o aparitie stranie: silueta unui barbat venea pe hol cu o tava in maini catre ea. Apropiindu-se, spuse zambind:
-Sa stii ca m-ai surprins. Nu ma asteptam sa te mai vad vreodata si totusi ai revenit.
-Cine esti? intreba Victoria.
-Ma asteptam sa ma recunosti destul de usor. La urma urmei, sunt cel pe care l-ai blestemat toata viata dupa seara aceea in care ne-am intalnit. Am aici harta destinului tau.
-Tom? Tu esti? Dar... cum este posibil!?
-Victoria, Victoria... nu ti-am spus eu ca nimic nu este ceea ce pare? Este posibil pentru ca te-ai hotarat sa imi accepti oferta. Altfel de ce te-ai fi intors sa ma cauti?
Privindu-l, Victoria observa acelasi barbat inalt si prezentabil, cu mustata. Nu mai avea palaria pe cap si renuntase si la sacou si cravata, probabil pentru a se descurca mai usor in bucatarie. Ii adusese un pahar mare cu suc de portocale, preferatul ei, o bucata de branza, cateva masline, o bucata de sunca, o farfurie cu omleta, paine, croasante si lapte.
-Astea sunt tot ce am gasit prin frigider, sa stii... nu ti-ai mai facut piata in ultima vreme – ii spuse el, zambind.
-Care vreme, Tom!? Pentru mine totul a fost ieri, dar pentru ceilalti au trecut 48 ani! Care vreme? Repeta ea, obsesiv...
-Cum spuneam, am aici harta destinului tau... dupa ce ai plecat din cafenea, nu ai vrut sa mai dai ochii cu nimeni timp de o saptamana. Ti-era teama ca nu cumva sa te urmaresc. Apoi ai revenit la cariera ta de cantareata, stii tu, concertul amanat din cauza ploii si asa mai departe. Dar ani de zile ai evitat cafeneaua aceea si de cate ori auzeai despre ea, schimbai subiectul. Ai devenit celebra, ai inceput sa canti pe marile scene ale lumii, dar nu ai plecat din acest oras. Nu te-ai mutat nici macar din aceasta casa. Si totul a mers bine cativa ani pana cand... intr-un timp ai inceput sa te intrebi tot mai des daca aceea era viata pe care ti-ai dorit-o. Toata lumea te iubea si te aprecia, dar tu nu ai putut iubi pe nimeni. Si pana la urma, ai ajuns sa te intrebi ce s-ar fi intamplat daca mi-ai fi acceptat oferta. Daca m-ai fi lasat sa-ti fiu alaturi intr-o calatorie prin timp. Si se pare ca pana la urma te-ai intors...
Dupa ce ascultase cu atentie, Victoria ramasese confuza.
-Tom! Tu nu intelegi... pentru mine intalnirea noastra a fost ieri, nu imi amintesc nimic din tot ce imi spui tu, dar pana ieri-seara cand am adormit imi amintesc totul perfect. Ce s-a intamplat? Cum am ajuns aici?
-Tocmai ti-am povestit, Victoria... daca nu iti mai amintesti se intampla pentru ca nu vrei viata asta. Nu vrei sa fii o cantareata singura blestemata sa ii incante pe altii, dar sa nu aiba parte de incantare... nu-i asa?
-Nu stiu, Tom... tot ce stiu e ca vreau sa revina totul la normal... sa fie totul asa cum a fost pana aseara.
-Victoria... ti-am mai spus, nimic nu e ceea ce pare. Nu mai poate fi totul la fel ca pana aseara pentru ca tu ai ales sa intri in acea cafenea. Nimic nu este intamplator. Iar faptul ca m-ai cunoscut cu atat mai mult nu este o simpla coincidenta. Stiu ca nu ma cunosti, dar crede-ma, eu stiu totul despre tine si cu cat stiu mai mult, cu atat as vrea sa stiu mai mult. M-am indragostit de tine, Victoria. E absurd si nefiresc, dar iubirea insasi e nebunie. Si stiu ca nu iti sunt indiferent, am vazut asta. Am vazut cum m-ai privit in seara aceea si inca se vede ceva in privirea ta... Daca ti-as spune ca mai ai de trait trei zile, m-ai crede? Si ce ai face cu ele? Le-ai petrece aici? Sau cu mine, calatorind prin timp?
-Decat aici, mai bine moarta! Raspunse Victoria, disperata.
Incepuse sa planga, amintindu-si de viata ei si de cat de frumoasa era. Isi blestema soarta si detesta chipul hidos si imbatranit pe care il privise in oglinda. Ura cafeneaua in care il cunoscuse pe acel barbat si blestema minutul in care alesese sa intre tocmai acolo. Dar acest barbat misterios... oricat ar fi incercat sa il deteste, nu reusea. Privindu-l atenta, observa ca el nu se schimbase deloc. Ba chiar observa aceeasi privire care o cerceta, cerandu-i parca raspunsuri.
-Serios? continua ea. Chiar mai am trei zile de trait?
-Nu – raspunse Tom, razand – dar am spus asta ca sa te fac sa ma iei cu tine.
-Dar Tom, pe tine nu te-a invatat mama ta, in cei sapte ani de acasa, cele trei cuvinte magice care iti pot face rost de tot ce vrei?
-De unde vin eu, mamele nu prea isi petrec mult timp cu copiii. De fapt, eu nu vad timpul asa cum il vezi tu. Pentru tine timpul este o masura. Pentru mine, este aceasta harta pe care o vezi aici.
Scotand din nou harta, incepu sa ii indice diverse locuri:
-Astazi pot fi aici, cu tine, in punctul acesta. Maine pot fi acolo, fara tine, in punctul acela. Si tot maine, daca ma plictisesc, as putea ajunge in alt punct. Iar cand ma plictisesc, mai despaturesc putin harta si aleg un punct si mai indepartat. Cam asa merge treaba.
Atenta la indicatiile lui, Victoria, cu mana tremuranda, cuprinse mana lui si o aduse deasupra cafenelei in care il cunoscuse. Cu emotie in glas, il intreba:
-Crezi ca aici putem ajunge ieri?
-Cred ca putem ajunge oriunde vrei, daca ma intrebi pe mine. Dar esti gata pentru calatorie?
-Numai daca spui cele trei cuvinte, Tom – raspunse ea, zambind.
-Bine. Te rog frumos sa mananci, nu m-am chinuit degeaba sa iti aduc masa la pat. Si te rog frumos sa ma iei cu tine in calatoriile tale prin timp. Se poate?
-Desigur, dragul meu Tom!
Cateva minute mai tarziu, terminase de mancat. Tom se imbracase din nou si arata ca in seara in care il cunoscuse. Ea se forta si ea sa incapa in vechile haine si acum stateau amandoi cu harta in fata. Nerabdatoare, il intreba:
-Trebuie sa spun ceva special ca sa functioneze?
-Nu, doar sa ma anunti cand esti gata – raspunse Tom, zambind.
-Pai ce mai astepti!? Sa mergem!
Pana sa apuce sa mai spuna ceva, se trezi in bratele lui, cu harta in mana. Privea un punct mare si rosu.
-Am ajuns? intreba ea.
-Da, priveste, ploua si e seara. Duminica seara – adauga, zambind.
Privind in jur, Victoria descoperi totul asa cum si-l amintea. Se uita la mainile ei. Erau din nou albe si fine. Si parul ei parea colorat din nou. Isi uitase umbrela, dar nu mai conta. Paltonul lui Tom ii acoperea pe amandoi, iar el parea foarte vesel sa il imparta cu ea. Il imbratisa si pentru prima oara se simti in siguranta in bratele unui strain. Dar parca il cunostea de undeva...
-Intram? intreba el, zambind pe sub mustata.
-Sigur. Dar trebuie sa renunti la mustata aia, e prea caraghioasa, spuse ea, razand.
-Toate la timpul lor, Victoria – raspunse Tom, razand si el. Sa stii ca ai un zambet frumos, ar trebui sa zambesti mai des.
Privi spre usa si isi recunoscu chipul tanar zambind. Pentru o clipa, avu impresia ca e frumoasa, ceea ce nu se mai intamplase pana atunci. Dar Tom ii deschise usa si o pofti inauntru. Abia acum observa si ea firma de deasupra usii: „Cafeneaua Timpului”. „Asa se explica totul” – isi spuse in minte. Dar fu intrerupta de barman:
-Teribila ploaie, domnule si domnisoara! Cu o vreme ca aceasta, nici clienti nu mai avem...
-Sa nu ne ingrijoram prea tare – raspunse Victoria. Nimic nu e ceea ce pare, are si ploaia frumusetea ei. Nu-i asa, draga Tom?
-Asa e, scumpa Victoria – spuse Tom. Iar intorcandu-se catre barman, adauga:
-Mai bine mai tarziu decat niciodata, domnule. In fond, suntem si noi doi clienti. Si va asigur ca suntem clienti fideli, indiferent de vreme.
-Sunt sigur de asta – raspunse barmanul. Cu ce sa va servesc?
-Pai... doua cafele tari – raspunse Victoria. Urmeaza o noapte lunga.
-Doua cafele, imediat – spuse barmanul. E una dintre acele nopti?
-Nici nu aveti idee – raspunse din nou Victoria. Nu-i asa, draga Tom?
-Asa e, scumpa Victoria! Urmeaza o noapte foarte lunga...