Astenie De Toamnă

Vara și-a luat adio într-un apus sângeriu,

Te-a luat fără a-mi spune vreun cuvânt

Și mi-a lăsat doar curiosul, rece început

Al unui anotimp necunoscut…

E un anotimp pe care nimeni nu-l știe,

Îl întreb și răspunsuri nu primesc,

Suntem doi străini într-o lume confuză

Ca două raze într-o reflexie difuză…

Dar dacă mă întrebi, poate ai să râzi,

Toamna îmi place, sincer să fiu,

În dansul frunzelor și melancolia ei

Găsesc liniștea ochilor mei…

Și îmi amintesc de tine când mă trezesc

În sunetul ploii care bate în ferestre,

În șoaptele vântului care mă îmbrățișează

Și privind frunzele care dansează…

Devine simplu, chiar prea ușor de intuit

Oricât de scurte ar fi zilele reci,

În căldura nopții singur număr stelele

Și știu că și tu privești spre ele…

Pictez în fiecare zi câte un tablou cu tine,

Ești mai frumoasă în fiecare dintre ele

Dar oricât de frumoasă te-ar înfățișa tablourile, ție

Nu îți poate reda frumusețea nici o simfonie…

Îmi este dor, însă aștept cuminte să te întorci,

Cu tot cu jumătate de inimă îmi lipsești

Și poate te-am corupt deja, dar nimeni nu știe,

Că în secret ne place a toamnei astenie…

Mai mult

Un Joc De-a Șoarecele Și Pisica

Binecunoscutul motan Escu se plimba într-o zi în căutarea fericirii – redundant, cum ar fi spus el însuși dacă nu ar fi fost prea absorbit de alte gânduri. Redundant pentru că vremea îi era potrivnică, pentru că oamenii îl priveau ciudat și pentru că și el, simandicos și mizantrop cum era, nu știa exact ce caută și nu putea găsi un mod de a opri ploaia de afară și furtuna din gândurile lui…

Escu adulmeca iarba, dar aroma ei crudă nu îi inspira nimic, câtuși de puțin… Urme de pași se iveau din când în când, amintindu-i motanului că unii dintre cei pe care îi întâlnise trecuseră prin viața lui cu bocancii, imprimând urme destul de adânci în iarba sufletului său. Și oricât de mult încerca să uite, amintirile reveneau gata să îi dovedească întotdeauna că trecutul nu se uită, ci se îngroapă. Se îngroapă așa cum îi îngroapă oamenii cu bocanci pe cei prin viețile cărora mărșăluiesc călcând totul în picioare… Printre stropii de ploaie, o lacrimă se strecură în iarba crudă…

Călător printre iluzii, domnul Escu nu-și putea ierta un singur lucru: de fiecare dată când sfârșea dezamăgit o cursă, își promitea că a fost ultima și că nu va mai alerga după himere. Dar viața e plină de mistere și oferă întotdeauna opțiuni, chiar și în cele mai disperate situații, astfel încât bietul motan se găsea mereu rătăcit printre nimicuri… Își reproșa în sinea lui că era vinovat și își jura că următorul vis va fi unul realizabil și serios, dar cădea apoi în propria capcană, crezând că va fi distractiv. Însă distractiv era doar felul în care viața îi juca feste. Și încă o lacrimă se strecură în iarba crudă…

Trist și abătut cum era, motanul se izbi nas în nas cu un șoarece fără să bage de seamă. Își ceru scuze solemn, în stilul caracteristic:

- Mă scuzați, vă rog! E vina mea, nu am fost atent…

- Ba chiar deloc, domnule! – răspunse șoarecele cu o voce pițigăiată. Vina îmi aparține în totalitate și vă rog să mă iertați.

Dacă nu ar fi fost atât de pierdut printre gândurile proprii, Escu ar fi râs. Însă nu era cazul:

- Insist, stimabile, e vina mea… Se prea poate să nu știu să interacționez cu străinii, de ce să vă asumați un asemenea accident stupid provocat de lipsa mea totală de atenție?

Șoarecele, confuz, îl privea deja nedumerit. Încerca să înțeleagă dacă acea creatură albă din fața lui încerca să îl ademenească într-o cursă ori chiar era atât de absentă cu mintea încât nu realiza situația în care se află. Observând, totuși, că sorții îi erau oarecum favorabili și avea alternative la îndemână, șoarecele întinse coarda:

- Ei… dacă insistați, atunci să știți că vă accept scuzele și totodată vă rog ceea ce îmi reproșez mie însumi – în viitor să fiți mai atent…

Abia în acel moment auzi și Escu vocea pițigăiată a șoarecelui și îl privi mai îndeaproape. Desigur, micuțul șoarece, sfrijit și cenușiu cum era, încerca să pară cât mai demn în fața reputabilului partener de discuție… însă asta îl făcea cu atât mai caraghios cu cât vocea lui nu inspira nici pe departe demnitatea pe care se străduia să o afișeze. Așa că motanul pufni în râs, fără să realizeze…

Micuțul, și mai confuz, își calculă din nou toate traiectoriile posibile de evadare, apoi începu să râdă și el, deși nu știa de ce. Desigur, râsul său pițigăiat stârni și mai multe hohote din partea motanului și curând bietul șoarece realiză că el era ținta, simțindu-se jignit:

- Dar se poate, domnule? Vă rog să vă abțineți… eu v-am respectat suficient încât să nu râd de neatenția dumneavoastră… dumneavoastră de ce nu puteți menține un ton cuviincios?

La auzul unor asemenea cuvinte, Escu pufni și mai violent în râs, apoi se calmă brusc și pe un ton grav îi spuse:

- Mă scuzați, domnule, doar că situația… vedeți dumneavoastră, avem în față o situație inedită și cred că sunteți de acord…

- Desigur – încuviință șoarecele, oarecum cu un nod în gât… dar asta nu vă dă dreptul să… râdeți… de mine…

- Nu judecați pe cineva doar pentru că păcatele sale sunt diferite de ale dumneavoastră, stimabile…

- Dar nu judecam, domnule… vă atrăgeam atenția doar…

- Même chose… nu contează ceea ce spuneți atât timp cât folosiți un ton condescendent… peiorativ, dacă îmi permiteți, stimabile domn…

- Aveți dreptate – se scuză șoarecele. Îmi cer scuze. Dar totuși, ce făceați?

Motanul păru abătut din nou pentru o clipă, apoi îi răspunse extrem de misterios:

- Număram cele șapte lacrimi ale zeului exilat.

Șoarecele rămase perplex.

- Evident, nu aveți de unde să știți despre ce vorbesc – adăugă Escu, după un timp. Însă aceasta este o poveste pentru altă dată și altă vreme… poate într-o zi cu soare…

- La soare… nu prea ne mai putem aștepta de-acum… - bâigui șoarecele, de parcă ar fi vrut totuși să spună altceva.

- Ba da, stimabile… soarele strălucește întotdeauna dincolo de nori. Dacă vrem sau nu să îl vedem, depinde doar de noi.

Apoi Escu rămase pe gânduri. Șoarecele, văzând că motanul este din ce în ce mai tulburat, o zbughi fără să stea pe gânduri. Într-un târziu observă și motanul lipsa lui. „Teribilă cursă”, își spuse în gând, râzând. „Deși e firesc, desigur” – continuă el – „eu sunt un motan, el este un șoarece…”. Își aminti apoi că nu era singurul care îi scăpase din gheare: „întreaga viață este o cursă în care alergăm să prindem ceva… întocmai ca un joc de-a șoarecele și pisica…”

Mai mult

Să Te Văd Din Nou

Se spune că trebuie să cultivăm fericirea precum am cultiva o grădină: cu dedicare, cu intenție și peste toate cu disponibilitatea de a o lăsa să crească de la sine. Dar fericirea e scumpă pentru sufletele sărace și nu de puține ori tot ce ne omoară ne face să ne simțim atât de vii… nu de puține ori primim o singură șansă, apoi începe furtuna.

Iar în liniștea dinaintea furtunii, îmi lipsește zâmbetul tău care luminează chiar și cele mai întunecate gânduri, îmi lipsesc ochii tăi care topesc chiar și cele mai înghețate inimi, îmi lipsesc buzele tale care îndulcesc chiar și cel mai amar venin și cel mai mult îmi lipsești tu, cea care face totul mai frumos chiar și din nimic. Ești mai frumoasă decât prima rază de pe cerul trandafiriu al dimineții, iar mie îmi este dor să îți simt îmbrățișarea caldă și să-ți văd chipul strălucind mângâiat de soare.

Plouă și parcă-s toate anotimpurile într-o singură zi… în toate mă regăsesc, dar nu te găsesc pe tine. Și nu știu unde duce drumul meu, dar e mult mai frumos când merg cu tine de mână. Tu ești o visătoare cu aripile frânte și lumea pe lângă tine e doar un petec de catifea din ciocolata neagră a nopții, cu aromă delicată de vanilie. Doar tu știi să conturezi poezia formelor ei și fără tine totul e în scurtcircuit.

Dar oricât ar ploua, dorul din mine rămâne nestins și aș vrea să storc din mine tot amarul. Aș vrea să fie doar un vis și să mă trezesc pe o plajă scăldată de valuri de azur, iar lângă mine să fie doar umbra ta și un castel de nisip. Însă te aștept precum un zeu in exil, privat de puteri și lăsat doar cu singurătatea nemuririi. Te aștept în nopțile stinse atât cât stelele luminează deasupra ta și în zilele triste atât cât soarele te mângâie cu razele lui blânde. Și tot ce îmi doresc e doar să te văd din nou…

Mai mult

Când Ești Prost

A fi erou nu este ceva pentru toată lumea. O știe oricine, dar cu precădere o știu aceia care chiar sunt eroi, fie chiar și pentru o singură clipă din întreaga lor existență. Firește, este de la sine înțeles că povestea unui erou nu poate fi dezvaluită de către eroul însuși, căci asta l-ar transforma într-un simplu avid de faimă, la fel ca mulți alții. Trebuie să înțelegeți însă circumstanțele în care eroul devine erou și totodată de ce unii eroi trebuie să își spună povestea.

Într-una din numeroasele sale aventuri nocturne, domnul Escu, motan alb, simandicos, de origini obscure, se afla în cimitirul de la marginea orașului. Îi plăcea să viziteze des locul, era liniștit și nu de puține ori regăsea printre luminile de la capetele mormintelor lumina propriei inspirații. Morbid, dacă doriți, însă cumva firesc, având în vedere că pisicile sunt singuratice și greu de descifrat pentru muritorii de rând. Iar aceștia – muritorii – se regăseau în rânduri mari în cimitir, însă cu greu s-ar putea crede că ar mai fi avut vreun interes pentru tagma pisicească.

Revenind la domnul Escu... era una dintre serile în care norocul nu prea îi surâdea și hrana părea să se ascundă. Așa că domnul Escu ronțăia plictisit o portocală pe care o subtilizase discret din piață, de după-amiază... dar un motan ronțăind o portocală, după cum vă puteți imagina, nu era cu nimic mai ciudat decât cel care îl observa: printre cruci și ramurile sălciilor o umbră se adăpostea în alte umbre, privind cu atenție. Iar când în sfârșit îndrăzni să iasă la lumină, ciudata apariție era tot timidă. Avea chip de om și o scufie țuguiată pe cap, roasă de viemi și negura timpului. Din haine nu se mai distingea mare lucru și creatura tremura de frig din toate încheieturile.

Domnul Escu, mizantrop de fel, nu se sperie de creatura întunericului, ba chiar continuă să soarbă cu poftă din portocala coaptă și zemoasă. Apoi, când se plictisi complet, făcu o mutră acră precum coaja portocalei și își salută privitorul:

- Presupun, amice, din privirile tale insistente, că nu ai mai văzut pisici albe până acum…

Stafia îl privi cu atenție. Își ridică scufia, se scărpină în cap, apoi ridică din umeri. După un timp, îi răspunse cu o voce stinsă:

- Dar matale… ce cauți pe aici?

Motanul nu se pierdu cu firea și răspunse cu sarcasmul său tipic felin:

- Ziua de ieri, că prea a fost frumoasă! Aș putea să te întreb același lucru…

Umbra se puse din nou pe gânduri…

- Aș vrea eu să știu răspunsul – îi spuse după un timp. Era mai simplu când ceilalți se speriau și fugeau. Dacă aș fi știut de ce sunt aici, nu cred că am fi avut această discuție aici și acum…

Escu îl privi cu atenție, apoi îi răspunse:

- De parcă eu am cerut să îți aflu istoria…

- Dar nu poți ști răspunsul întrebării dacă nu știi și cauzele lui… - se tângui stafia.

- Même chose, mon ami, même chose… - pufni Escu. Dar pentru că insiști, haide, spune-mi: care e povestea ta? Și de ce tremuri în halul ăla?

- Ei bine, „mon ami” – umbra se strădui să îl imite – tremur pentru că e al naibii de frig aici, între lumi. Despre mine… m-am născut cu mulți ani în urmă într-o familie simplă; nu am avut cea mai fericită copilărie, dar nici nu mi-am dorit mai mult; am ajuns apoi „om mare”, așa cum speră toți copiii să ajungă, deși habar nu au despre ce îi așteaptă…

- Până acum – observă Escu – ai descris aproape toți oamenii. Ceva mai… concret?

- Păi… să spunem că am încercat să fiu un om bun. I-am ajutat pe toți când au avut nevoie sau mi-au cerut, am încercat să îndrept tot răul pe care l-am văzut, am reparat tot ce era stricat, am făcut tot ce puteam face azi „azi” și nu „mâine”… și într-o bună zi m-am văzut aruncat ca un gunoi sub câțiva metri de pământ…

Motanul analiză puțin cele auzite, apoi spuse:

- Carevasăzică, mon ami, tu ai fost un erou, nu alta! Apoi ai murit și toată lumea a realizat asta, mai puțin tu…

- Da, pisoiule, cam așa…

- Escu – se recomandă motanul.

- Sunt forțat să spun că îmi pare bine, domnule Escu…

- Nu face nimic, îmi cer scuze pentru întrerupere.

- Revenind: am fost un prost, asta o pot spune sigur, domnule Escu…

- După cum spuneam – zâmbi trufaș motanul – même chose, mon ami… toată lumea a realizat că ai murit, mai puțin tu. La fel că ești prost…

- Da, pisoiule… și am crezut, chiar am crezut că fac bine și că ajutându-i pe ei mă ajutam pe mine…

- Păi te-ai ajutat, amice. Ți-ai cumpărat singur o eternitate de regrete, după cum observ. La ce altceva ți-a folosit să fii erou?

- Ei… domnule Escu, am avut și satisfacții… îmi părea bine să pot ajuta și cel mai fericit eram când alții erau fericiți datorită mie. Păcat că această fericire nu durează niciodată. Ah, de-aș mai trăi o dată…

Escu își răsucea mustățile… se gândi un timp, apoi răspunse:

- Observ, prietene, că tu nu prea cunoști noțiunea fericirii. Știi ce este aceea fericirea?

- Sigur că știu, pisoiule.

- Ba nu! Nu știi. Știi de unde știu că nu știi?

- De unde!? – întrebă stafia, uimită.

- De aici, prietene: tu stai să bântui ca o umbră prin cimitir regretând viața ta perfectă în loc să ai grijă ca măcar acum să te bucuri de o umbră de fericire. Așa că permite-mi să-ți adresez o întrebare: dacă trăiești ajutându-i pe ceilalți, ești un erou și ești fericit cu meritele tale; ce te faci când ești prost?

Umbra însă nu îi mai răspunse. Se evaporase în întuneric, odată cu răspunsul. „Même chose” – își spuse încă o dată, în gând de data aceasta, domnul Escu, în timp ce își spăla aroma de portocală de pe labe, fericit pentru că măcar avea burta plină…

Mai mult

Dimineață Stinsă

Dimineața bate în geam cu aer rece și nori grei, cenușii. Vântul agită cenușa de țărână și totul se apleacă în calea lui. Dar totuși parcă nu e timp și parcă nu e zi, parcă totul e mort sub apăsarea norilor cenușii... numai dansul nebun al vântului mai însuflețește peisajul. Și fereastra se deschide, permițând suflării reci să îmi amorțească simțurile. Închid ochii și pentru o secundă totul se estompează. Liniștea mă cuprinde, dar neființa din ea îmi amintește de ce am evadat din realitatea normală a dimineții stinse și mă trezesc din nou.

Acum e soare și ciripitul păsărelelor inundă camera cu sunete plăcute. Fereastra e încă deschisă și câțiva nori amintesc de furtuna din noaptea trecută. Visul meu întrerupt pare la fel de real, dar parcă nu a fost. „Unde sunt? De unde sunt? Ce am făcut? De ce?” – sunt întrebări ale eu-lui la care nici măcar eu nu pot răspunde. Uneori sunt doar un nimeni într-un bar obscur. Alteori sunt o celebritate pe o stradă aglomerată. Lumea e un amalgam în care mă pierd și mă regăsesc constant doar pentru a nu mă putea identifica vreodată. Mă ascund în ea și ea se ascunde în mine, mă ridic și mă prăbușesc, fug de tot ce-a fost vreodată doar ca să o iau de la capăt. Și lumea mă minte, mă înghite și mă soarbe, mă scuipă și mă aruncă, apoi mă caută și mă dorește. Suntem interdependenți, asemeni unui cerc vicios în care fiecare verigă e slabă, dar împreună sunt puternice.

Însă eu îi cunosc păcatele și ea le intuiește pe ale mele. Eu o privesc ca pe o sticlă goală în timp ce ea mă bea ca pe un coniac ieftin la bodega din colț, printre fumuri de țigară și cuvinte fără rost. Îi detest muzica destrăbălată așa cum ea îmi detestă dreptatea nefiltrată și realitatea ne pune mereu în conflict. Dar e un război pe care nu îl putem câștiga, nu avem cum. Lumea moare înaintea mea, dar eu sunt doar un trecător prin ea. Uneori timpul trece prin viata și uneori viața trece prin timp. Așa că închid din nou ochii, așteptând ca totul sa dispară, dorind să uit de tot și toate așa cum doresc toți betivii, neînțeleși de umanitate, de la bodega din colț. Și știu că tot ce spun acum voi uita până mâine, că tot ce mă frământă va rămâne în mine, că totul pleacă doar pentru a se întoarce și că viața nu se negociază, dar nici nu se vinde.

Mă trezesc din nou in grabă și parcă nimic nu s-a schimbat: soarele inundă camera, păsările ciripesc și o căldură plăcută mă învăluie. Însă camera îmi este străină și nimic în jur nu e la fel. Dansul orelor pe cadranul ceasului s-a schimbat, lumina se plimbă pe alți pereți și ecoul inimii mele nu mai e singur. Îmi întorc privirea și în fața mea se ridică mii de șosele către fericire peste un deal la răsărit. Deasupra lor tronează falnic un munte semeț în calea timpului care veghează atent totul. Îmi întind mâna spre el și îl dau la o parte. Trupul ei se întoarce atunci, iar cu un zâmbet cald mă privește și îmi spune „bună dimineața!”

Miile de șosele coboară și mă îmbrățișează delicat cu zeci de brațe din șuvițe pufoase, în timp ce o pereche superbă de ochi mici, somnoroși, mă privește atent, cu un surâs discret schițat pe buzele-i moi și dulci. Le sărut cu grijă, ca nu cumva să le pricinuiesc vreo pagubă și îmi așez din nou capul pe pernă. Întrebările eu-lui se întorc, dar nu le mai aud. Poate că nu o merit, poate că nu voi urma vreodată una dintre șoselele ei spre fericire până la capăt, dar până atunci sunt aici, lângă ea, iar ea e lângă mine. Și las totul să se stingă în cuvinte nerostite și aburi de cafea. A fost doar un vis ciudat într-o dimineață aprinsă.

Mai mult

Pierdut

Fiecare strop de ploaie își scrie cu grijă povestea în țărâna care nu-i este prietenă, dar îl îmbrățișează cu drag. Cerul plânge și pământul se bucură. Sunt două spirite cuprinse de frenezie, unite violent într-un dans cadențat. Se unesc fără să se cunoască pentru că au nevoie unul de celălalt și pentru că împreună învață pași noi în direcții noi. Doar Soarele rămâne martor mut, privind timid printre norii zdrențuiți de potop.

Plouă și în sufletul meu, dar după atât de mult timp plouă în sfârșit cu stropi de fericire. Iar eu dansez printre ei, sub ei și cu ei până te întâlnesc. Te iau de mână și vreau să te port în lumea mea, dar tu mă porți deja prin lumea ta. Și ploaia care cade e formată din stropii de rouă care se scurg din petalele tale, trandafirul meu.

Aș vrea să îți dau drumul, dar nu pot. Mă tem că vei zbura cu vântul de lângă mine și mă voi trezi din nou singur. E vară și totul miroase frumos în jur, dar eu prefer parfumul tău de cireșe coapte. Aș vrea să te devorez cu poftă, dar tu ești deja înăuntrul meu, așa cum și eu sunt înăuntrul tău. Însă nu avem perspective diferite – vedem amândoi prin prisma iubirii, visul meu dulce.

Suntem doi străini, dar ne cunoaștem atât de bine, încât ai putea fi regina mea din Egiptul Antic, iar eu sunt servitorul tău umil... pielea mea tânjește după fiecare unghie a ta, buzele mele tânjesc după fiecare crăpătură a buzelor tale, ochii mei tânjesc după fiecare contur al chipului tău și mâinile mele tânjesc după catifelarea trupului tău. Pentru fericirea ta nimic nu va fi prea mult ori prea puțin, căci cel mai de preț dar pe care mi-l poți face e însuși zâmbetul tău. Suntem două spirite cuprinse de frenezie, unite în același dans. Și învățăm împreună pași noi în direcții noi, dar când mă privești zâmbind, sunt pierdut...

Mai mult

Regretul Furtunii

Plină de invidie pentru blândul Soare al verii, într-o zi Furtuna se porni din senin prin lume. Oraşele se cutremurau, pădurile se înfiorau şi apele se învolburau. Furtuna era nestăvilită în prăpădul ei. Ploaie şi vânt, fulgere şi tunete, toate completau stihia şi desăvârşeau dezastrul. Însă în mijlocul intemperiilor, pe un câmp, un Stejar îndrăzni să stea drept în faţa Furtunii.

- Eşti nebun!? – îl întrebă aceasta, înverşunată.

- Nu sunt cu mult mai smintit decât tine, veche inamică – îi răspunse acesta, senin.

- Atunci prefă-te că nu ne-am mai întâlnit şi apleacă-te înaintea forţelor mele.

- Dar te cunosc prea bine – îi spuse el. Eşti la fel de nerăbdătoare ca oamenii pe care îi dispreţuieşti. Te aprinzi uşor şi arzi intens, iar după ce ai trecut, Soarele străluceşte în continuare şi uită cu toţii de „vizitele” tale.

- La fel de nerăbdătoare ca oamenii? Pfff! Ha! – râse Furtuna. Cred că i-am răbdat destul. Ce ştiu ei? Nu ştiu nimic şi nu apreciază nimic. Au impresia că deţin controlul, dar se lasă atât de uşor manipulaţi... şi ador să îi văd fugind neputincioşi din calea mea.

- Cât de uşor judeci – observă Stejarul. Şi ce vrei să câştigi, când tu mai mult pierzi?

- Dar nu pierd nimic, dragul meu tovarăş de singurătate – îi răspunse ea. Tu şi eu semănăm mai mult decât ai crede... Suntem amândoi singuri şi ne măsurăm forţele cu Soarele şi Timpul... pe amândoi ne pândesc oamenii, aşteptând să ne distrugă, dar ştiu că au încă nevoie de noi.

- Cât poţi greşi, stimată doamnă... nu semănăm câtuşi de puţin – răspunse amărât Stejarul. Eu îmi pun forţele într-un scop nobil şi chiar de-ar fi să cad cândva, lemnul meu va lua diverse forme utile oamenilor. Pe când tu, Furtună, cu toată forţa ta, vii şi pleci şi doar distrugi. Nu laşi nimic în urmă, nu creezi nimic. Cât despre oameni, nu sunt toţi aşa cum spui. Câţi crezi că au o inimă de piatră şi înnegrită precum a ta?

Furtuna se opri puţin din freamăt, îl privi şi îi răspunse:

- Inima mea nu este neagră, prieten drag, aşa cum nu este de piatră. Iubeşte şi tânjeşte după iubire ca oricare alta. Doar că e o inimă rebelă şi nu se bucură de mulţi prieteni. Inima mea este albastră precum cerul din care a luat fiinţă şi regretul care creşte în ea...

Mai mult

Anotimpul Meu

Pe acoperişuri de şindrilă plutesc cu vântul în miez de noapte, numărând raze de lună şi sclipiri de stele printre găurile produse de timp şi vânt... E cald şi umed şi gândul îmi zboară la o noapte liniştită din India. Cerul îmi pare un sari în culoarea safirului, iar stelele-i sunt giuvaiere. În mijloc, Luna tronează ca o prinţesă în palatul ei de cristal. De jos, de prin grădini, parfumurile florale îmi ameţesc simţurile şi feeria mă poartă spre locuri noi, dar familiare...

Chiar dacă aş fi la zeci de lumi distanţă, tot în braţele tale m-aş simţi ca acasă. Eşti copilul liniştit al ploii şi parfumul dulce al verii, fulgul jucăuş de zăpadă şi briza răcoroasă a primăverii şi sub privirea ta aş creşte de zeci de ori mai mare şi mai puternic, dacă nu aş fi doar un biet pom aflat la mila vremii. Dar tu eşti blândă şi mângâierea ta voluptoasă mă ocroteşte şi mă desfată deopotrivă. Dacă ai trece doar din zare în zare, te-aş urma fără regrete peste mii şi mii de paşi, prin lumi necunoscute şi pe căi nebănuite.

Fiecare zi e o temniţă al cărei prizonier bucuros sunt, căci apusul te aduce înapoi în braţele mele. Vreau mereu să îţi spun cât mă bucur să te revăd, dar cuvintele sunt de prisos – tu mă înţelegi doar din priviri. Şi mă pierd în ochii tăi aşa cum o picătură de ploaie se pierde în ocean. Acum ştiu unde îmi era locul şi nu vreau să mai plec vreodată. Fiecare noapte e o altă zi în paradis, căci răsăritul îmi aduce tot ce nu speram nici măcar în visele mele să primesc. Vreau mereu să îţi mulţumesc pentru tot ce îmi oferi, dar gesturile sunt inutile – tu trăieşti ca să mă faci fericit. Şi mă pierd în braţele tale aşa cum o plută se pierde pe un râu învolburat. Acum ştiu unde trebuia să caut fericirea, dar nu mai are rost să o caut...

Mi-am petrecut ziua visând la noaptea aceasta şi acum, că e aici, pare totuşi mai departe ca niciodată. Sari-ul s-a stins, pietrele scumpe au căzut şi numai Luna palidă mai străluceşte. O privesc şi îmi aminteşte de zâmbetul tău imaculat. Ascult greierii şi îmi doresc să învăţ să dansez în ritmul inimii tale, dar până atunci sar peste şindrile, fericit că te voi vedea din nou. Acum înţeleg că eu nu număr găuri, număr paşii pe care i-au făcut şi alţii înaintea noastră şi zâmbesc gândind că mai sunt câţiva până la tine, anotimpul meu preferat...

Mai mult

O Zi de Vară

Astăzi suntem mai aproape cu un ieri de mâine. Şi plouă cu secunde peste tot în jurul nostru, dar soarele ne mângâie cu raze blânde şi nori din vată. Suntem doi copii ai timpului, însă zâmbetul tău străluceşte mai puternic decât soarele şi în părul tău se împletesc legende topite de demult. Eşti mai frumoasă ca o zi de primăvară...

Astăzi suntem mai departe cu un ieri de alaltăieri. Şi ninge cu minute peste tot în jurul nostru, dar soarele ne încălzeşte cu amintiri frumoase şi zâmbete largi. Suntem doi copii ai timpului, însă privirea ta e mai caldă ca soarele şi în ochii tăi strălucesc toate frumuseţile sufletului. Eşti mai frumoasă ca o zi de iarnă...

Astăzi suntem mai fericiţi cu un ieri decât eram. Şi cad ore ca frunzele peste tot în jurul nostru, dar soarele ne adăposteşte cu umbra nucului şi apusul violaceu. Suntem doi copii ai timpului, însă părul tău e mai moale decât cel mai pufos nor şi pe umerii tăi cresc cele mai dulci fructe. Eşti mai frumoasă ca o zi de toamnă...

Astăzi suntem mai în urmă cu un ieri faţă de vară. Şi raze de zile cad leneşe peste tot în jurul nostru, dar soarele ne îmbie cu cer senin şi flori parfumate. Suntem doi copii ai timpului, însă în braţele tale mă simt ca acasă şi la pieptul tău ai strâns toată căldura. Eşti mai frumoasă ca o zi de vară...

Astăzi suntem cu un ieri mai mult în spate. Şi tot astăzi suntem cu un mâine mai mult înainte. Astăzi suntem doi copii. Şi tot astăzi suntem unul. Vântul ne e leagăn şi soarele ne veghează, un covor de flori şi iarbă se întinde la picioarele noastre şi timpul ne stă pod peste râul-curcubeu. Astăzi e doar o zi de vară...

Mai mult

Vis de Dimineaţă

Vălătuci prelungi din fire subţiri de mătase mângâie chip suav de bibelou cu ochii mari, cu sprâncene de cărbune şi buzele mieroase, gropiţă în bărbie şi zâmbetul de cristal. Dimineaţa i se scurge delicat pe buzele ca două fragi moi şi timpul se aşează cuminte lângă pat, privindu-i somnul dulce şi uşor. Pe geana dimineţii se înveleşte cu un sărut, şi e deja cald şi inima în piept arde; parcă a fost aievea ori de necrezut, dar e tot acolo şi îi sunt buzele calde...

Ce îi datorează ziua nopţii? Dacă întunericul nu ar fi, lumina nu ar putea străluci, nici soarele n-ar putea încălzi. Ce îi datorează iernii vara? Dacă frigul nu ar exista, nu ar mai putea renaşte natura, nici florile n-ar mai colora lumea. Ce îi datorează primăvara toamnei? Dacă nu ar exista arămiul ei, n-ar mai răsări apoi în câte-un crâmpei nici verdele, nici blânzii ghiocei. Ce îi datorează ziua nopţii? Căldura visului şi liniştea şoaptei.

Se spune că adeseori omul îşi întâlneşte destinul pe drumul pe care îl apucă pentru a-l evita. Şi destinul nu este calea care îi este dată, este calea pe care o alege el însuşi. Aşa că încercând să nu iubeşti, sfârşeşti prin a iubi şi mai mult. Cu cât suferi mai mult, cu atât arăţi mai mult că îţi pasă. Astăzi îţi vinzi sufletul, mâine cumperi puţină iubire şi parcă numai ieri le aveai pe toate. Totul se schimbă atât de repede încât lumea îţi pare un fulg de nea pe un ocean de intemperii. Şi ce rost mai au cuvintele, atunci?

Înapoi la dimineaţă, între şoaptă şi vis, amintire şi realitate, iad şi paradis... e greu să nu visezi, imposibil să decizi ce visezi şi inutil să încerci să uiţi. Crezi şi te dedici cu toată fiinţa, ştii, aştepţi şi îţi dai silinţa, dar timpul parcă nu mai vrea să treacă şi cel mai greu e să priveşti cum mereu pleacă... Ai mai întâlnit situaţia, sigur o ştii de undeva şi a fost făcută pentru tine, dar când te gândeşti nu poţi apela la raţiune şi oricât îţi spune conştiinţa că învaţă, inima trăieşte acum şi lasă lecţiile pentru altă viaţă. Şi totul e doar un vis de dimineaţă...

Mai mult