duminică, 16 septembrie 2012

Raspunsul Tau

Ma bucur ca scrisoarea mea ti-a pricinuit motive de bucurie si ca ai gasit de cuviinta sa imi raspunzi. Cu siguranta ca imi doresc sa te cunosc asa cum esti, iar randurile tale m-au bucurat nespus! In spatele lor se ascund multe, dar le voi descoperi in pas cu timpul. Pana atunci, toata lumea este plina de surprize pentru ca niciodata nu trebuie sa avem asteptari de la oameni, dar noi le avem.
Nimeni nu este capabil de a face fericiti alti oameni daca acei alti oameni nu sunt capabili de a fi fericiti. Cu totii alegem sa pastram langa noi anumite figuri familiare sau nu, despre care spunem ca ne fac sa zambim. Adevarul este insa ca acele figuri ne permit sa fim noi asa cum suntem. Si daca dam la o parte mastile si toate ideile preconcepute ale societatii in care ne-am nascut si traim, ar trebui sa ramanem doar cu ceva bun. Cu noi asa cum suntem. Dar noi suntem principalii nostri critici, de cele mai multe ori.
Poate ca viata este dura. Poate ca nu ne permite sa fim fericiti. Poate ca nu ne permite sa pastram langa noi oamenii pe care ii vrem. Poate ca nu ne permite sa ne bucuram. Si poate ca ne aduce doar suferinta. Dar astea nu inseamna ca viata ne pedepseste. Noi insine ne pedepsim. Poate ca noi suntem cei care ii lasam pe altii sa plece, pentru ca acel „adio” nu este atat de dorit de nici unul dintre noi. Poate ca noi suntem judecatorii si calaii in acelasi timp.
Imi pare rau ca nu pot fi mai aproape de tine. Si stiu ca a trecut ceva timp de cand nu ti-am mai scris. Nu te-am uitat, chiar daca uneori mi-as fi dorit. Dar nu pentru ca asta meritai, ci pentru ca asa ar fi fost mai usor. Da, poate sunt egoist. Sau poate chiar nu am fost suficient pentru cineva. Nu cred ca ar trebui sa isi bata capul cineva cu mine. Dar nu pot decat sa ma bucur afland ca nu ai plecat, ca esti inca acolo si ca mai tii la mine. Inseamna foarte mult pentru mine.
Cuvintele sunt intotdeauna de prisos. Faptele conteaza mai mult. Iar intr-o lume in care  imaginea este mai presus de cuvinte, chiar nu isi au rostul. Insa iti jur ca as vrea sa fiu orb doar ca sa te pot auzi mereu, pentru ca numai vocea ta imi rasuna mereu in minte. Si doar cuvintele tale imi canta in suflet si in inima. As vrea sa le pot auzi mereu, dar as fi si mai egoist. Asa ca pot doar sa ma predau. Nu mai vreau sa ma ascund, nu mai vreau sa alerg, nu mai vreau sa ma prefac.
Vreau sa aud cum inimile noastre bat ca una singura. Sa nu ne mai uitam inapoi, sa uitam de tot si toate si sa fim doar noi si nimic altceva. Si chiar de nu ar fi just, vreau sa continue. Sa fiu acolo cand dormi, sa iti mangai parul in somn si sa iti sarut ochii cufundati in vise. Sa zbor in visul tau si sa ne trezim imbratisati stiind ca nu a fost doar un vis.
As vrea sa stii ca esti speciala. De fapt, as vrea sa crezi, pentru ca stii. Sa crezi ca poti fi fericita si fara sa iti dea cineva o sentinta sau o comanda. Sper sa fii, pentru ca meriti. Si nu stiu daca eu te merit, dar sa stii ca alaturi de tine sunt foarte fericit si nu imi lipseste zambetul. Nici de pe buze, nici din suflet. Poate ca sunt doar un om. Si poate ca ma vei uita candva. Dar sa nu uiti niciodata ce insemni pentru mine. Astept ziua in care te voi strange in brate.

Cu drag,
Acelasi eu din spatele cuvintelor

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Visul Sfarsit

(continuare de aici)

De multe ori voiam sa plec in visul meu, chiar daca nici nu aveam unde sa merg. Ma oprea gandul ca m-as fi putut intoarce candva. Si ar fi fost urat sa plec cu ambitii, orgolii, regrete... si cine stie ce as fi lasat in urma? Pentru ca ce as fi luat cu mine oricum nu ar fi fost suficient. Timpul se schimba, locurile se schimba, oamenii se schimba... da, chiar asa, toate se schimba! Timpul: iarna se cerne lent, primavara alearga zburdalnica, vara trage un pui scurt de somn iar toamna plange melancolic. Locurile: casele cad, natura evolueaza sau dispare, orasele se construiesc sau sunt parasite, familiile se aduna sau se destrama. Oamenii: in fel si chip. Nostalgiile nu isi au rostul, regretele apasa prea greu, orgoliile sunt orbitoare iar ambitiile - stupide.
Am realizat in timp ca mama nu este neaparat acea fiinta care da viata unei fiinte, caci poate apoi uita de progenitura ei. Am realizat si ca tata nu este neaparat acel om care trebuie sa fie sprijinul copilului, pe care sa se poata baza si care sa ii explice cum stau lucrurile in viata. De fapt, am invatat ca desi familia este un dar de pret al vietii, este poate cea mai mare surpriza pe care ti-o rezerva. Si nu este intotdeauna o surpriza placuta.
Am invatat ca prietenii sunt cei pe care ii alegi, dar asta nu inseamna ca si ei te aleg pe tine. Cel putin nu din acelasi motiv. Ca poate nu degeaba se spune ca „mai usor te feresti de dusmani decat de prieteni”. De fapt, am invatat ca aparentele inseala si oamenii sunt maestri ai iluzionismului. Si chiar daca spectacolul este frumos, la sfarsit te intrebi intotdeauna care a fost scamatoria si daca nu cumva ai pierdut mai mult decat ceasul de la mana – timpul.
Am vazut ca in spatele sinceritatii se pot ascunde ura, minciuna si trufia, pentru ca nu mereu cel mai prietenos zambet este si cel mai binevoitor. Am vazut si ca cei de la care nu te-ai fi asteptat te pot lovi pe neasteptate, zambindu-ti ca si cum ti-ar fi facut cel mai frumos cadou. De fapt, am vazut ca rautatea are infinit mai multe infatisari decat bunatatea si te poate ispiti atat de usor, incat nici nu stii cand ai plecat pe drumul pierzaniei. Si chiar daca pare drumul cel bun, te poti rataci usor si se poate sfarsi foarte rau.
Am aflat ca politica schimba popoarele, chiar daca ele se opun schimbarilor. Am aflat si ca interesele stau mai presus de onestitate, demnitate sau buna-vointa. De fapt, am aflat ca orice obiectivitate este subiectiva prin insasi prisma observatorului. Si observatorii nu coincid intotdeauna, astfel incat conflictele pot aparea chiar si intre cei care nu sunt implicati, dar sustin tabere diferite.
Am inteles ca iubirea pura exista doar in basme, fiindca numai acolo printesa se indragosteste de print fara sa il intrebe cate palate, cati cai sau cati supusi are. Am inteles si ca nimeni nu traieste fericit impreuna cu altcineva pana la adanci batraneti. De fapt, am inteles ca iubirea este doar un altfel de scamatorie de-a oamenilor, ceva mai complicata – ce-i drept. Si pare sa merite orice ai fi dispus sa dai pentru ea, dar nu poti sa nu observi ca in final nu ai primit altceva decat o inima franta.
Oare mai stii cum a fost primul inceput? Iti mai amintesti primul pas? Mai stii care a fost primul lucru pentru care ai luptat cu toata fiinta? Iti mai amintesti gustul victoriei? Nu, evident ca nu... regretele ti-au intunecat si tie mintea, asa cum au facut si cu mine. Dupa toate astea, am ales sa intrerup visul meu. Ce rost avea sa mai visez, daca nu era un vis frumos? Probabil ca as mai fi putut pierde ceva timp intr-o lume virtuala, dar in acel timp traiam inconstient o viata. Si cand m-am trezit, m-am intrebat cine o fi trait in locul meu, ca ala sigur nu era filmul pe care il vazusem pana atunci. Dar... surpriza! Visul nu mai era acolo, pe cine sa intrebi?
As fi preferat sa fiu prost. Da, chiar asa... cel mai prost dintre toti prostii! Stii de ce? Pentru ca ignoranta este fericirea suprema. „Ce nu stii nu te doare”. Cu ce rost sa stii toate lucrurile, daca unele dintre ele dor atat de mult, incat le eclipseaza pe cele bune si bucuriile pe care ti le aduc ele? „Informatia iti da putere”, se spune... dar nimeni nu iti spune ca puterea iti da in cap si iti fura fericirea, apoi te lasa intins pe jos, sa te trezesti naclait intr-o balta de regrete, cu inima sfasiata si sufletul dezbracat. Totusi, mai trebuie sa te si trezesti, nu?
Si parca as vrea, tare mult as vrea sa fiu ca ceilalti. Dar ceilalti ma ignora pentru ca oricum nu dau nici doi bani pe filosofia si ratiunea mea atat timp cat nu stiu sa fiu un sacal ca ei sau un naiv care sa le ofere totul pe tava fara sa puna prea multe intrebari. Nu am fost creat in imaginea lor. Si atunci as vrea sa fiu propriul Dumnezeu, sa mai trasnesc pe cate unul si sa imi construiesc lumea mea, in care eu sa fiu stapanul absolut. Uite asa incep visele... dar visul asta care incepe este deja de mult sfarsit...

miercuri, 5 septembrie 2012

Citatul Zilei

Cine ma cunoaste stie ca nu am vrut niciodata sa transform blogul intr-un jurnal personal. In cele ce urmeaza am sa incerc sa evidentiez cateva lucruri care sper sa intre in atentia celor care citesc acest text, nu pentru ca le scriu eu, ci pentru ca sunt probleme des intalnite pe care aproape toata lumea le ignora fara sa constientizeze gravitatea sau cauzele lor.
Am avut ocazia sa cunosc, prin imprejurari extraordinare, un om in adevaratul sens al cuvantului, asa cum imi place mie sa spun de multe ori. Iar acest om a spus urmatoarea fraza: „Atat timp cat vom privi lucrurile cu ura si patima, nu vom reusi sa inregistram nici un progres.”
Desigur, primul context care poate trece cuiva prin minte in ultima perioada este contextul politic. Nu are rost sa mai mentionez cine se lupta cu cine sau de ce, asta decide fiecare dupa cum considera. Problema este fix aceasta: de ce trebuie sa ne implicam noi, oamenii de rand, in astfel de conflicte? De ce trebuie sa injuram politicienii in loc sa gasim metode prin care sa ii sanctionam? De ce trebuie sa alegem intotdeauna intre doua rele aceea mai putin grava? Si de ce trebuie sa ne intereseze pe noi conflictele din politica, sustinand activ o tabara sau alta?
S-a tot vehiculat ca n milioane de oameni au stat acasa la referendum, fiind vazuti ori ca sustinatori ai unei tabere, ori oameni lipsiti de interes sau constiinta. Gresit, stimati cititori. Oamenii care au stat acasa au realizat ca implicarea din partea lor nu face altceva decat sa alimenteze conflictele de pe scena politica. Si voi sustine aceasta idee intotdeauna: sa punem benzina pe foc poate fi amuzant, dar nu este util. Au fost oameni care au iesit in strada. Au fost oameni care au facut greve, proteste... singurul lucru pe care l-au rezolvat a fost probabil de a umple buzunarele celor care au fost insarcinati sa ii supravegheze, iar aici ma refer atat la organele de control (politie, jandarmerie etc) cat si la formatiunile politice care au incercat sa profite de capitalul politic pe care il ofereau acesti oameni. Asadar, implicarea oamenilor de rand nu a facut altceva decat sa deserveasca interesele oamenilor politici conform nevoilor lor. In ambele tabere, indiscutabil.
Mutand discutia din sfera politica, total neinteresanta, ajung la oameni. Si cati dintre ei nu se plang, cu fiecare ocazie posibila, de vietile lor insuportabile, mizere si asa mai departe? Cati dintre oameni nu se plang ca muncesc prea mult si castiga prea putin? Cati dintre oameni nu se plang ca nu sunt respectati de catre ceilalti? Cati dintre oameni nu se plang ca nu au prieteni sau parteneri de viata? Cati dintre oameni nu se plang ca nu reusesc sa iasa din anumite situatii in care au intrat cu sau fara voia lor? Dar, cel mai important, cati dintre oameni fac cu adevarat eforturi pentru a schimba ceva in vietile lor? Veti observa, cu siguranta, ca proportia dintre primele intrebari si cea din urma este covarsitoare, dar ca dificultatea in a raspunde acestor intrebari este inversa. Cu alte cuvinte, este mai usor sa te plangi decat sa rezolvi ceva.
Am sa va prezint un exemplu al unui om tipic. Sa zicem ca acest om s-a nascut intr-o familie banala, fara legaturi sus-puse sau un nume cu rezonanta. A copilarit intr-un cartier de blocuri in care multe dintre comoditatile vietii erau de lux, iar conditiile de viata nu erau cu mult mai bune decat un acoperis deasupra capului, o masa pe care sa poti manca, un pat pe care sa poti dormi, o baie in care sa te poti spala si – de la caz la caz – televizor, poate si telefon sau alte mijloace de comunicare. Un astfel de om a avut parinti care munceau 8, 10, poate chiar 12 ore pe zi pentru un salariu care de multe ori le permitea doar sa isi asigure traiul de la un termen de plata la altul. A avut prieteni ai caror situatii semanau foarte mult cu a lui, astfel ca a considerat ca asa este normal si asa traieste toata lumea. A mers la scoala, apoi la liceu (daca a ajuns si pana acolo) si apoi a realizat ca trebuie sa munceasca daca vrea sa traiasca mai bine. A renuntat la o educatie buna (fie de tot, fie partial prin alegerea unui profil de seral sau tehnologic) si s-a angajat pe un post nu foarte apreciat remunerat cu un salariu destul de mic, dar convenabil pentru cineva care nu are experienta in „campul muncii”. A avansat pe scara profesionala (cu putine eforturi), dar nu prea mult. Si-a adaugat cateva beneficii la care visa, cum ar fi un concediu de doua zile la munte sau la mare, cate o iesire saptamanala intr-un restaurant sau intr-o cafenea, poate si un viciu ocazional, niste haine „de firma” si altele asemenea. Si astfel a descoperit ca in viata nu le poti avea pe toate si trebuie sa faci si unele compromisuri.
Iata-l pe omul nostru pus in situatia in care, intr-o zi de odihna, este sunat de catre seful lui si chemat la munca. Are optiunea sa accepte sau sa refuze. Daca accepta, pierde o zi de odihna dupa ce munceste – probabil – 6 zile din 7 pe saptamana. Daca refuza, pierde aprecierea sefului si in cel mai rau caz chiar si locul de munca. Si se intampla – curios – ca, de cele mai multe ori, omul nostru sa aleaga sa se prezinte la munca, fara comentarii sau obiectii.
Se mai intampla ca acel om, dupa ce munceste saptamani intregi, sa fie anuntat ca „sunt ceva probleme financiare la firma” si salariul lui va mai intarzia. Omul are optiunea sa obiecteze sau sa continue sa lucreze ca si pana atunci, in speranta ca eforturile sale vor fi apreciate pe masura. Bineinteles, alege a doua varianta si macar isi recupereaza banii, daca nu cumva ramane si fara demnitate si fara bani.
Uneori, omul acela poate fi pus in diverse situatii despre care stie ca nu sunt corecte sau firesti si poate face plangeri sau poate ignora situatiile. Plangerile ar atrage dupa sine dispretul celor care savarsesc faptele respective sau chiar o reputatie proasta de „persoana careia nu ii convine nimic”. Ignoranta ar atrage dupa sine repetarea faptelor sau situatiilor nefiresti si de multe ori si responsabilitatile complicitatii, pentru ca in momentul in care se ignora o situatie sau o fapta incorecta se accepta, considerandu-se o aprobare tacita. Bineinteles, omul, de buna credinta, alege sa ignore, sperand ca astfel contribuie la „bunul-mers al lucrurilor”. Evident ca lucrurile numai bine nu merg in astfel de cazuri.
Astfel, omul pe care l-am descris, desi are intotdeauna cele mai bune intentii, pateste diverse lucruri pe care nu le merita. Si se poate plange oricat de ele, avand dreptate. Dar cat de corect este sa se planga din moment ce el insusi a acceptat toate aceste situatii? Si de ce trebuie sa gandeasca intotdeauna ca are doua optiuni rele dintre care trebuie sa o aleaga pe cea mai putin rea? Consecintele pot fi de foarte multe ori la fel de grave, asa ca ce l-ar retine ca macar uneori sa ia si alte decizii? Probabil ca raspunsul ar fi obisnuinta sau firea sau caracterul omului...
Dar nu este nimeni obligat sa ia deciziile pe care le ia. Chiar si cand aleg sa nu ia o decizie, este tot o optiune. Iar de multe ori constrangerea este virtuala pentru ca, in fapt, singura constrangere este cea oferita de logica sau ratiunea oamenilor. Insa ei se multumesc sa spuna „asta e, asa e viata” si repeta greseli colosale in speranta ca rezultatul acelor eforturi va fi altul. Problema este ca acele eforturi sunt la fel de virtuale ca si constrangerea de a lua deciziile care impun astfel de eforturi – repetarea unor greseli. Si este total gresita credinta conform careia oamenii au destinul scris si nu il pot evita, ci il pot accepta.
Jean-Paul Sartre a spus ca „existenta preceda esenta sau scopul”. Asadar, oamenii nu exista pentru ca le-a fost dat un scop, ei exista pentru a-si face singuri un scop. Cu siguranta ca nu vor putea deveni cu totii politicieni, figuri impozante, oameni bogati si asa mai departe. Dar nu ii obliga nimeni, nu le spune si mai ales nu le implementeaza nimeni in cap ipoteza conform careia „asta e viata” si trebuie sa accepte orice situatie pe care o intalnesc pentru ca „altfel” exista doar pentru altii. Si chiar daca solutiile nu vin la prima cautare sau prima idee, asta nu presupune ca ele nu exista. As spune ca nu se fac destule eforturi pentru descoperirea lor. Si sunt printre persoanele care detesta expresia „asta e”. Nu pot accepta o astfel de expresie tocmai pentru ca ea presupune renuntarea la orice efort si acceptarea oricarei situatii, indiferent de gravitatea ei.
Iar acum ma intorc la citatul pe care vi l-am dat la inceput. De multe ori, oamenii care se plang isi urasc seful, prietenii, viata... poate chiar pe sine. Iar patima este evidenta, atat intensitatea cu care traiesc acele situatii si cu care rabufnesc atunci cand nu le mai suporta, cat si suferinta pricinuita de ele. Si nu pot sa nu ma intreb: cum suporta astfel de oameni acele situatii? De ce? Si pana cand? Ce rost are sa acceptam ceva rau, stiind ca nu poate fi bine vreodata? Si ce s-a intamplat cu oamenii care faceau eforturi sa se schimbe pe sine, sa schimbe omenirea, sa lase ceva in urma? Chiar traim intr-o lume in care „asta e”?
Poate ma veti intreba ce eforturi am facut eu, personal. Si am facut, incepand de la simplele eforturi de a invata mai bine pana la cele mai complicate de a tine in functiune o familie, un grup de prieteni sau o comunitate. Uneori am esuat, uneori am reusit. Dar acestea conteaza mai putin. Pentru mine conteaza mai mult ca de cele mai multe ori am observat, cu regret, ca ratiunea mea difera fata de cea a majoritatii. Iar acest lucru nu il pot schimba. Ar insemna sa gandesc ca restul si asta chiar nu pot face. Este trist pentru mine ca logica mea este limba straina pentru altii, dar traiesc cu speranta ca pot gasi (inca) persoane care sa o inteleaga. Iar acest blog a fost intotdeauna mesagerul acestei ratiuni.
Am scris aici cu speranta ca cei care vor citi vor observa si ei lucrurile pe care incerc sa le arat si vor incerca sa schimbe macar o rotita din acest mecanism ruginit care incepe sa se prabuseasca. Pentru ca eu unul nu mai vad vreun progres la lumea in care traim. Mi se pare ca se detaseaza tot mai mult de umanitate si de valorile ei. Si mi-ar placea sa fiu singurul sau printre singurii care cred asta, iar lumea sa se indrepte, de fapt, intr-o directie buna. Dar mi-e teama ca lumea in care traim imi insufla acest pesimism, atat mie cat si altora care gandesc astfel. In acest caz, nu stiu cat de mult este un efort din partea mea sau doar o plangere ca oricare alta. Tot ce stiu este ca am incercat. Si voi continua sa incerc, atat cat voi putea. Intrebarea mea este: sunt chiar singurul care vede toate acestea? Si daca nu, unde sunt eforturile celorlalti pentru a schimba ceva? Sper totusi sa nu fiu singurul care observa aceste probleme si ca macar uneori sa reuseasca si altii sa iasa din „asta e” si sa se intrebe „totusi, cum mai poate fi?”...

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Jocul

„Vreau sa iti propun ceva: sa jucam un joc. E un joc interesant. Plin de suspans, dar si ironie. Plin de umor, dar si tragedie. Plin de eforturi, dar si recompense. E un joc de lumini si umbre, de a vedea soarele si luna, cerul si stelele, noaptea si ziua, rasaritul si apusul. Un joc de culori si forme, cu galben si portocaliu, rosu si verde, auriu si cenusiu, roz si albastru, patrat si rotund, ascutit si neted, drept si unduit... O sa primesti ratiune, dar si sentimente. O sa ai putere, dar si slabiciuni. O sa vezi multe, dar o sa si inchizi ochii. O sa fie frumos, vei vedea!”
Habar nu avea ca aceste cuvinte ii vor aduce tot ce promiteau si multe altele... nasterea unui copil este inceputul vietii, un inceput pe care il acceptase atat de usor, manat de mirajul acelor promisiuni. Un copil zburdalnic, plin de energie, care se avantase cu elan in acest „joc”, se bucurase de imbratisarea delicata a parintilor, de rasul bunicilor cand facea cate o trasnaie, de joaca lui nevinovata, de prima zi de scoala, de primul examen reusit, de emotiile primei iubiri, de rasul cu lacrimi... uneori totul parea exact asa cum i se promisese.
Dar nu de putine ori se gandea la grijile zilei de „maine”, chiar daca nici „azi” nu parea in siguranta. Urmau apoi plimbarile lipsite de griji in care parca nimic nu mai conta. Soarele cald si zambitor lasa loc furtunilor reci si nemiloase. Seceta arzatoare sfarsea mereu sub curcubeul unei ploi calde. Bucuriile si zambetele se stingeau deseori cu lacrimi... era un amalgam continuu de alb si negru care se desfasura cu o viteza atat de ametitoare, incat devenise un gri halucinant, iar copilul crescuse intr-un adult dezamagit de promisiunile pe care le acceptase cu atata inconstienta.
„Este atat de ciudat cum oamenii accepta de fiecare data sa intre in jocul meu. Eu le explic totul, dar ei inteleg doar ce vor. Desi ii previn de la bun inceput, ei tot pe mine dau vina... ce sa fac sa ma inteleaga ca nu poate fi totul cum vor ei? Daca le-as oferi doar bucurie, ceilalti ce ar primi? Bucuria se imparte intre toti... dar fiecare vrea cat mai multa! Grea misiune mai am si eu... sa ma joc mereu cu ei si tot eu sa fiu vinovata cand nu le convine...”
Nu stia nimeni ca viata nu avea un plan pentru fiecare, ci ii lasa pe oameni sa isi aleaga singuri regulile si premiile. Era acolo cand ei visau, dar tot acolo era si cand ei renuntau la visele lor. Era acolo cand copiii zburdalnici alergau, dar si cand cadeau. Era acolo cand visau la prima iubire si tot acolo cand isi cereau persoanele iubite in casatorie. Era acolo cand isi faceau griji ca nu vor avea o farfurie de mancare calda, dar si cand se plimbau pe bulevard seara, lipsiti de griji. Era acolo cand munceau campul in bataia razelor fierbinti ale soarelui, dar si cand dansau si cantau in ploaie sau zapada. Era acolo cand cineva drag pleca de langa ei, dar si cand ei promiteau altora ca vor fi impreuna pe veci.
Viata ii urmarea pe toti crescand, bucurandu-se de jocul ei. Ii urmarea pe toti cazand atunci cand nu mai stiau ce sa faca sau conditiile deveneau prea dificile. Se aseza cuminte langa fiecare, asteptand in pauza sau startul intr-o noua cursa. Se intrecea cu oamenii pana cand ei nu o mai ajungeau din urma sau pana cand, obositi din cauza alergaturii, se asezau si preferau sa astepte. Simtea alaturi de ei fiecare emotie, fiecare vibratie, fiecare cuvant...
Dar nu de putine ori era invinovatita ca face numai rau, ca e prea ironica sau prea nemiloasa, ca e prea dura sau ca e prea rapida, ca e prea lunga sau prea scurta... nu intelegea cum oamenii, paradoxuri vii, indrazneau sa o acuze pe ea. Oricat ar fi incercat sa ii inteleaga, nu reusea. Ii era imposibil, pentru ca exact atunci cand credea ca mai invatase ceva, oamenii isi schimbau parerile sau ideile si trebuia sa o ia de la capat si sa se adapteze noilor reguli. Si de unde atatea schimbari, in fond? Chiar nu putea nimeni sa inteleaga ca totul este doar un joc!?
Oamenii se nasc mici si nestiutori. Pe masura ce cresc, copiii alearga tot mai mult catre ceea ce inseamna pentru ei „maturitate”. Ii atribuie puterea cunoasterii si drepturile „oamenilor mari”, uitand ca ele vin odata cu responsabilitati si sarcini de care trebuie sa se achite. Isi doresc pe cat posibil un trai linistit alaturi de persoanele dragi, uitand ca trebuie sa munceasca pentru a putea construi relatii. Se simt nedreptatiti atunci cand planurile si visele lor esueaza, uitand ca ei sunt cei care permit astfel de intamplari. Si ajung undeva pe la finalul acestui joc sa realizeze ca au pierdut atat de mult timp alergand si facand eforturi pentru diverse lucruri lipsite de bucurie, incat au uitat sa se opreasca putin si sa se bucure de cat de departe au ajuns si ceea ce aveau langa ei. Uita ca, de fapt, totul era doar un joc in care nu conta doar sa castige...

joi, 30 august 2012

Visul

Visul meu s-a terminat. Cine sunt eu? Descopera! Care a fost visul meu? Pai hai sa iti spun... dar inainte trebuie sa incep cu realitatea, ca orice vis pleaca din realitate, nu? Da, stiu, realitatea mea e construita din fum si oglinzi. Din parfum prafuit si panze de paianjen. Din cerneala de sange amestecat cu lacrimi si zambete impletite cu dragoste. Din sperante naive si iluzii necrutatoare. Din muzica muta si cuvinte surde. O realitate complicata, dar atat de simpla! Toti pretind ca o stiu... dar nu multi mi-au vizitat sufletul, nu mi-au cunoscut secretele si nu au fost acolo cand construiam toate aceste ansamble.
Realitatea este mai dura decat orice fictiune pentru ca realitatea inspira fictiune. Caz in care trebuie sa te intrebi: ce te poate determina sa concepi o fictiune mai dura decat realitatea? Raspunsul ar fi ca realitatea nu iti ofera destule provocari, probabil. Ca te simti limitat de propria ta lume, chiar daca stii ca esti liber sa o modifici dupa bunul plac. Ca te simti constrans de ceea ce te inconjoara, chiar daca ai dreptul sa evadezi din stransoare si sa te desfasori.
Dar de ce sa creezi un pandemoniu in locul in care ar trebui sa se afle motorul principal al fiintei tale – sufletul? Pai... sa nu te mire ca atunci cand crezi ca stii totul, atunci cand crezi ca traiesti intre bine si adevar, intre iubire si bunatate, intre prieteni si semeni, atunci cand ai face orice pentru altii, atunci sa se intample ceva rau, sa gresesti sau sa pierzi, iar ei sa iti rada in nas. Este in natura oamenilor sa faca asta. Astfel de situatii descatuseaza forte necunoscute anterior, greu de controlat si imprevizibile. Sa te mai mire ura care te cuprinde? Oboseala care te secatuieste de puteri? Pesimismul care iti fura speranta? Confuzia care iti ucide visele? Nu, pentru ca ai tot dreptul la ele. Si nu numai...
Uneori e greu sa stiu unde sunt. Nu imi dau seama daca sunt sus, peste mine, sau jos, sub toti ceilalti... e o enigma pe care nimeni nu o poate intelege. Cu totii ratacim prin realitate si ne regasim in vise. Tuturor ne este teama, dar avem curajul sa mergem mai departe. Pierdem totul pe drum si ne pierdem si pe noi insine pentru ca apoi sa refacem totul si la sfarsit vechiul „eu” sa ne zambeasca si sa ne imbratiseze de bun-venit. Ne place sa ne plangem, da... atat de mult! Dar din cand in cand mai trebuie si sa luam totul in propriile maini. Nu, destinul nu este planul ala exhaustiv pe care ti l-a pus viata in brate cand te-ai nascut. Este coala de hartie pe care poti scrie tot ce iti trece prin cap, deci nu da vina pe nimeni daca in capul tau sunt prea multe regrete si prea putin loc pentru viitor. Eu am descoperit toate acestea in realitatea mea...
De ce am lasat Visul sa imi ocupe timpul? Pai... cand totul se prabuseste, esti mereu obligat sa inveti. Sa inveti din greseli. Sa inveti tot ce nu stiai, dar ai aflat. Si nimic nu e mai frumos decat lumea prabusindu-se peste tine. Atunci vezi toate redundantele pentru care ai investit resurse si eforturi degeaba si te apasa cu greutatea inzecita – a lor si a regretelor. Atunci vezi tot ce a disparut din structura de rezistenta a lumii tale si cat de putin rezista ea fara acele lucruri. Atunci afli cat de mult insemnau oamenii care te-au ajutat sa o construiesti si cat de greu este fara sprijinul lor. Si ramai cu vreo cateva variante... dar numai doua importante: prima si parca cea mai la indemana – te multumesti sa spui ca totul s-a terminat, asta e, esti un ratat; a doua, ceva mai dificila – iti spui ca oricum era timpul pentru o schimbare, asa ca iti aduni fortele si o iei de la capat.
Insa printre celelalte variante se prefigureaza si aia in care o iei de la capat... virtual. Iti faci o schita, o lume fictiva in care testezi diverse ipoteze. O lume virtuala guvernata de propriile tale planuri. Esti un mic zeu si ai drept de viata si de moarte asupra ei. Dar, regretabil, lumea aceea e doar un vis. Si nu prea te fereste de nebunie, ba parca o invita la tine, chiar! Este totusi util visul... macar pentru ca nu produce pagube iremediabile. Cand se termina, te trezesti, iti dai doua palme, te intrebi serios cine a trait viata in locul tau, constati ca s-au schimbat multe pe acolo... si incepi sa te lupti sa schimbi si tu ceva.
Visul meu s-a terminat... asa ca iata-ma! Ma arunc in mare. Ma avant printre valuri si ma scufund pana in cel mai adanc abis. Nu stiu daca voi mai vedea soarele... sau daca voi mai pune piciorul pe tarm. Eu zabovesc mereu prea mult, destul de mult incat sa stric totul. Dar chiar de-ar fi sa ma ingrop sub ape, sunt destule epave pe aici. Am sa ma ridic candva, stralucind ca nou, cu toata viteza inainte. De ma va urma vreo flota sau voi fi singur ca si pana acum conteaza mai putin. Va conta doar ca atunci nu voi mai visa, ci voi construi o realitate care sa ma indemne la alte vise. Voi iesi din adancuri fara sa ma uit in urma, caci intunericul va fi cimitirul gandurilor mele, ospatul regretelor si furiei si casa trecutului. Voi iesi din adancuri pentru ca ma voi elibera de sub greutatea lor, a tuturor lucrurilor care ma apasa. Iar tu... poate ma vei astepta... sau poate nu. Dar nu mai conteaza... lumea viseaza...

marți, 28 august 2012

Un Om Modest

El nu fusese vreodata un om de cuvinte mari. Nu ceruse atentie si nu cautase afirmare. Era obisnuit sa aprecieze lucrurile marunte, fara a avea pretentii la valori si merite necuvenite. Nici macar nu credea ca este demn de aprecierile cuiva. Asa ca a fost foarte uimit ca intr-o zi sa afle ca exista o persoana care il aprecia. Acest lucru nu era posibil.
„Esti special, esti demn de admiratie, te respect foarte mult si iti admir munca.” Aceasta fraza il lasase fara cuvinte. O recitise de multe ori in intimitatea camerei lui, de teama ca nu cumva sa afle ochii iscoditori despre acele cuvinte. Incercase sa o inteleaga, dar de fiecare data descoperea ceva nou, care trecuse neobservat, si parca totul capata alt sens. Nu stia cum ar fi putut crea cuiva o astfel de impresie, cum ar fi putut starni o astfel de simpatie, cum ar fi putut castiga un asemenea respect si o asemenea admiratie. Acest lucru nu era posibil.
„Eu chiar cred ca esti un om bun, cine nu vede asta nu stie sa aprecieze corect oamenii.” Acum privea curios cuvintele, incercand sa inteleaga daca aceasta fraza era un afront pentru altii sau poate doar o lectie amara al carei gust il incercase si el, de multe ori. Pentru toti ceilalti era un simplu om, o persoana obisnuita ghidata de propriile ratiuni si sentimente, coordonate de o logica aparte, nu neaparat intr-un sens bun – pentru ca de multe ori avea impresia ca logica lui este straina de a altora. Ar fi vrut sa fie si el ca toti ceilalti, ignorant si indiferent... dar nici acest lucru nu era posibil.

***

El nu mai era cel care fusese. Anii intregi de ignoranta din partea celorlalti il transformasera intr-un egoist notoriu, un morocanos care se razbuna pe oricine indraznea fie doar sa ii adreseze un cuvant nepotrivit si un escroc avid care ar fi profitat fara mila de naivitatea oricui. Devenise la fel ca cei pe care ii observase mare parte din viata lui. Se catarase pe un piedestal unde era imposibil sa intre cineva in gratiile lui fara sa ii adreseze elogii si ofrande nenumarate. Iar cei care il cunoscusera inainte de transformare il regretau pe cel care fusese candva si ar fi vrut sa revina. Acest lucru nu era posibil.
Toti oamenii au suisuri si coborasuri. Toti oamenii sunt indestructibili. Toti oamenii sunt fragili. Toti oamenii sunt vulnerabili. Toti oamenii pot fi loviti. Toti oamenii pot fi vanduti. Toti oamenii pot fi doborati. Iar el, cu aroganta lui, nu era vreo exceptie. Odata ajuns regele junglei, era constient ca nu isi putea mentine pentru prea mult timp pozitia. Degeaba incerca sa elimine toate verigile slabe din jurul lui. Degeaba incerca sa se dezica de toti cei pe care ii cunoscuse candva. Degeaba incerca sa stearga dovezile existentei unui alter ego anterior. Acest lucru nu este posibil.
Nu mai era un om bun si incerca sa demonstreze asta cu orice pret. Se dovedea nemilos de cele mai multe ori, lipsit de scrupule si ipocrit peste masura. Ignorant si arogant, parea imposibil de atins, indestructibil si impenetrabil. Dar vulnerabilitatea lui era deja instalata. Fusese acolo tot timpul, inauntrul lui. Il macinase adanc, asteptand precum o furnica razboinica sa se prabuseasca inamicul colosal. Era chiar constiinta lui, dusmanul lui de moarte. Purtase lupte crancene cu ea, incercand sa o elimine... dar nici acest lucru nu era posibil.

***

Posterioritatea era confuza incercand sa si-l aminteasca. Unii spuneau ca nu stiu cine fusese. Altii spuneau ca il regreta. Altii erau bucurosi ca nu mai exista. Nici macar el nu ar fi stiut cum vrea sa ramana in amintirea lumii. O singura persoana si-l amintea doar ca pe „un om modest”. Dar fusese patat, manjit, murdarit si terfelit de lumea in care traise. Ar fi vrut sa ii recastige demnitatea... dar nici acest lucru nu era posibil.

vineri, 24 august 2012

Doua Sute

Poate ca unii dintre voi au mai citit aceasta postare. Modificarile din ultima vreme au schimbat un pic ordinea pe aici, astfel incat aceasta postare a necesitat republicarea. Nu stiu daca ati observat noile pagini: despre mine si widget-ul cu fotografii de pe Flickr, iar prefata, ca si cele doua pagini deja mentionate, poate primi comentarii. Citatul Zilei a primit o "casa" noua, multumesc tuturor celor care au participat pana acum la aceasta rubrica, comentariile lor se regasesc pe blogul nou. Motivul acestei relocari a fost supra-aglomerarea acestui blog. Sper sa urmariti cu acelasi interes ca si pana acum rubrica.
Iata-ma ajuns la postarea cu numarul 200 pe acest blog. Nu as fi crezut ca va ajunge atat de departe, la un an si noua luni de la inceputul lui timid, pe care nu cred ca si-l aminteste cineva dintre cei care il citesc astazi.
A fost o perioada indelungata cu probleme pe masura. Uneori am absentat, motivat sau nu, drept pentru care vreau sa le multumesc celor care au avut rabdare cu mine si au asteptat mereu sa scriu. Uneori am avut dificultati de ordin tehnic si pentru scurte perioade s-au schimbat unele lucruri pe aici, dar am incercat de fiecare data sa revin la stilul initial si sa elimin cat mai mult din eventualele confuzii. Am avut si mici conflicte cu alti utilizatori de blog pe aici, dar din fericire toate par sa fi trecut si sa fie liniste, cel putin momentan.
Vreau sa va multumesc tuturor celor care cititi aceste randuri, celor care cititi articolele de pe acest blog, celor care va exprimati opiniile in legatura cu ceea ce scriu, celor care m-au sustinut si ma sustin inca, celor care m-au criticat si m-au ajutat sa descopar din greseli sau defecte. Va multumesc si voua, celor care vizitati blogul pentru prima data sau l-ati descoperit de curand. Dar totodata va invit pe toti, absolut toti, sa continuati sa cititi articolele de pe acest blog si mai ales sa va exprimati opiniile despre ele. Nimic nu conteaza mai mult decat sa vad ca am atins cititorii intr-un fel sau altul. Sper ca a fost o lectura placuta si va astept sa (re)veniti si la Citatul Zilei si la postarea anterioara! Pana atunci, sa ne citim cu bine!

Toamna

„A fost odata ca niciodata”... astfel incepe orice poveste. Nici o poveste nu spune „este acum ca niciodata”. De ce toate povestile trebuie sa aiba un sfarsit? De ce nu se poate opri timpul, macar pentru o secunda? De ce nu putem avea mereu soare? De ce nu ne putem plimba mereu sub clar de luna? De ce trece vara atat de repede? Prea multe intrebari si prea putine raspunsuri. Realitatea este mai frumoasa decat orice fictiune, dar mai dura decat orice dusman.
Mai tii minte cand stateam intinsi pe plaja si priveam impreuna stelele? Gandurile noastre erau ca praful lor, un amalgam de nebuloase fantastice, constructii ce-au fost si ce vor fi fost. Visele noastre erau cate o galaxie, miriade de lumini feerice care sa ne calauzeasca zborul atemporal al iubirii eterne. Eu imi amintesc totul. Nimic nu s-a schimbat, toate sunt la locul lor. Doar tu lipsesti. Si doar ecoul singuratic al inimii mele imi mai vorbeste. Bataile ei te cauta in spatiu si timp, dar te gasesc mereu prea departe acolo, prea tarziu in trecut.
Am plutit prin cosmos tinandu-te strans de mana. Erai fericita, imi zambeai si nimic nu mai conta. Clipele erau eternitati, secundele erau vise, minutele erau vieti si orele erau nopti. Uitam impreuna de trecerea timpului, visam mii de vise si traiam zeci de vieti in fiecare ora. Iar orele deveneau noptile petrecute impreuna, sub cerul liber ori in umbra camarutei intunecate, plina de mister. Totul era atat de frumos, atat de minunat! Tu erai totul pentru mine, iar eu eram totul pentru tine. Acum a mai ramas doar intunericul, de care ma tem. In trupul meu ai inchis un ocean de singuratate. Sunt mii de rani deschise care imi ard pieptul, mii de amintiri inghetate care imi strapung inima, mii de regrete fierbinti care imi ard constiinta.
Ai fost dulcea vara care mi-a incalzit sufletul, soarele care mi-a mangaiat pielea, norii care mi-au umbrit privirea, ploaia care mi-a racorit inima, steaua care s-a plimbat pe cerul meu. M-am aruncat in bratele tale in care m-am simtit „acasa” si mi-am pus capul in poala ta pentru a prinde toate visele. Ti-am daruit inima mea si te-am sorbit din priviri pentru a te retine captiva in mintea mea. Gandurile mele ti s-au supus toate si sufletul meu ti-a urmat lumina orbeste. Dar nu a fost suficient. Eu nu am fost suficient. Acum nici tu nu mai esti destula pentru mine, ci numai pentru tine...
Mi-ai spus ca ma vrei. Mi-ai spus ca ma iubesti. Mi-ai promis ca vom fi impreuna pe veci. Apoi ai plecat. Mi-ai oferit un chilipir pentru sufletul meu. Si un chilipir a fost, intr-adevar. Mi-am vandut sufletul pentru nimic mai mult decat o simpla iluzie, aceea ca ma iubeai asa cum te iubesc eu. Ai fost strainul din umbra, diavolul care vrea sa imi ia tot. Si tot ce a mai ramas in mine striga sa te intorci. Si esti atat de aproape si totusi atat de departe... Cuvintele se sting in soapte, ziua adoarme in noapte, vara se ingroapa in toamna... totul este o minciuna cand iubirea iti este piatra de mormant, iar toamna – epitaful.

joi, 23 august 2012

Prietenul Din Umbra

(acest text este o fictiune; orice asemanare cu persoane sau evenimente reale este o coincidenta)

Aici, pe Pamant (un nume bizar pentru o planeta acoperita mai mult de ape), timpul trece lasand in urma doar ceea ce merita sa fie amintit. Oamenii trec prin viata, lasand in urma... mai nimic. Pentru multi, timpul este un continuum unidirectional, inalterabil si invariabil, o constanta absoluta a carei certitudine nu poate fi contestata nici macar in viitor. Oamenii isi doresc de multe ori sa opreasca timpul. De si mai multe ori isi doresc sa se intoarca in timp sau sa grabeasca trecerea timpului. Dar cu totii stiu ca timpul nu poate fi oprit, intors, schimbat sau induplecat. Pentru mine, timpul este un reper, o axa pe care o parcurg in calatoriile mele prin Univers. Eu sunt un strain, ceva ce oamenii ar numi „extraterestru”. Dar nu sunt de undeva anume... sunt de peste tot si de nicaieri. Am fost acolo cand Universul lua nastere si voi fi acolo cand va muri. Pentru mine, totul face parte din acelasi plan. Pentru oameni, timpul este cel care da masura planurilor, Universul este cel care ajuta la implinirea lor iar trecutul si viitorul sunt lucruri pe care ei cred ca le cunosc foarte bine doar pentru ca au studiat totul amanuntit.
Pe mine ma amuza oamenii. Desi sunt fiinte organice, considera ca sunt alcatuiti si dintr-o parte imateriala, asa-numitul lor „suflet”. Pentru ei exista un Creator, fie ca este unul ca ei sau o entitate superioara denumita „zeu”.  Se considera liberi, dar traiesc constransi de granite si legi, de obligatii si drepturi, de regimuri si societati. Au discernamant sau ratiune, dar de multe ori fac alegeri ilogice si iau decizii iresponsabile. Pentru mine sunt imaturi ca si progeniturile lor, pe care le numesc „copii”, dar de care nu se deosebesc prea mult chiar daca sustin ca se maturizeaza. I-am observat cu atentie, cu siguranta ca nu sunt singura specie necunoscuta pe care am descoperit-o, dar in ciuda faptului ca am calatorit miliarde si miliarde de parseci, sunt cea mai curioasa si mai interesanta specie pe care am descoperit-o. Ar putea fi ultima specie care traieste bazandu-se pe filosofiile care le sustin societatea, insa cel mai important considerent este ca inca se ghideaza dupa sentimente, acele trairi lipsite de ratiune, logica sau sens. Chiar si in anul 2100 dupa era lor, inca mai au conceptii si filosofii pe care le aveau la inceputurile evolutiei lor. Totusi, ei considera ca atat cat traiesc, sunt datori sa studieze si sa invete, asta desi de multe ori sunt prea orgoliosi sau vanituosi pentru a accepta ca adevarul este altul decat cel pe care il credeau ei si ca nu totul este „dupa chipul si asemanarea lor”, cum spun ei foarte des.
Eu am venit pe Pamant pentru a-i avertiza pe oameni cu privire la modul lor de viata. Consiliul care m-a desemnat reprezentant considera ca modul lor de viata abuziv va duce la epuizarea resurselor de pe Pamant si Marte, ceea ce i-ar putea impinge la colonizarea altor planete si alterarea ecosistemelor existente acolo. Eu si semenii mei ne-am ferit cat am putut de mult sa fim observati de catre oameni. Si nici nu a fost prea dificil, caci oamenii ne-au cautat pe baza undelor radio, ca si cum cineva din Univers ar mai folosi astfel de mijloace de comunicare. Insa la sosirea mea pe Pamant, desi ma asteptam la reactii confuze si multe intrebari, am fost aproape ignorat, judecand dupa standardele lor. Desigur, forma umana pe care am adoptat-o a trecut neobservata pe langa majoritatea lor, insa pe unii i-a amuzat. Revenind la forma mea... sa zicem „imateriala”, oamenii au ramas putin mirati, dar apoi au continuat sa ma ignore privindu-ma ca pe o distractie, un eveniment izolat cu simplul rol de a-i amuza. Am continuat sa adopt diverse forme fara sa realizez ca deja ma adaptam conditiilor lor de viata si incepeam sa ma aseman din ce in ce mai mult cu ei, cautand sa atrag atentia cu orice pret asa cum fac ei de cele mai multe ori.
Am cerut in repetate randuri sa ma intalnesc cu superiorii lor, acei „presedinti” si „regi”, cum ii numesc ei, insa am fost refuzat. Mi s-a motivat ca respectivii sefi de state „au probleme mult mai importante pe agendele lor, nu puteau da curs provocarilor unei persoane cu tulburari evidente de sanatate”. Nu am inteles ce insemnau aceste raspunsuri, asa ca m-am decis sa imi fac simtita prezenta. M-am incarcat pe Internet si am inceput sa studiez toate dosarele lor. M-au dezgustat profund razboaiele lor si felul in care isi promoveaza excesiv functia de reproducere, dar mi-a placut sa aflu ca totusi promoveaza si sprijinul reciproc, egalitatea drepturilor in societate si mai ales, stiinta ca o modalitate de progres. Le-am oferit diverse sfaturi prin mijloacele lor de comunicare, studiind limbile lor, apoi am preluat controlul si am transmis mesajul meu. Prima data, reactiile au fost dure. M-au denumit „virus informatic”, „atac terorist” si „pericol iminent”. Au bombardat serverele in care rezidam sub forma virtuala, silindu-ma sa ma descarc de pe Internet si sa revin la forma umana pentru a putea comunica din nou cu ei. Am aparut in diverse interventii in mass-media, singura care mi-a acordat interesul cuvenit. Titlurile rasunau pe primele pagini ale ziarelor si in editiile importante ale emisiunilor televizate. Majoritatea sunau cam la fel: „Un Extraterestru Printre Noi”, „Mesaj Important Din Univers”... dar unul singur mi-a placut cel mai mult: „Prietenul Din Umbra”. Am fost descris ca o entitate superioara venita din spatiul cosmic pentru a-i ajuta pe oameni, ceea ce intr-un fel sau altul era adevarat. Abia atunci liderii oamenilor au dorit sa discute cu mine, sa afle ce doream sa le spun si de ce ma aflam pe Pamant.
M-am prezentat in diverse foruri si consilii ale acelor „sefi de state”. Le-am explicat ca modul lor haotic de viata consuma prea multe resurse atat de pe Pamant, cat si de pe recent-colonizatul Marte, pe care il cucerisera cu cativa ani in urma (in timpul lor). Le-am explicat ca razboaiele crunte pe care le purtau pe planeta lor nu aveau deloc rezultatele pozitive pe care le indicau ei ca motivatii de a le purta... i-am sfatuit sa inceteze cu toate disimularile realitatii si sa admita public existenta asa-zisilor „extraterestri”, fiinte pe care multi le considerau periculoase pentru ca ar fi dorit sa le invadeze planeta. Eu si semenii mei nu am intalnit specii care sa isi doreasca sa invadeze alte planete pentru ca nu exista in Univers specii care sa devasteze planetele asa cum au facut ei cu a lor. Le-am cerut sa se retraga de pe Marte urgent pentru a nu tulbura cursul evolutiei acelei planete si i-am sfatuit sa aleaga planete neutre pe care sa le colonizeze, iar daca nu pot face asta, sa se ocupe de producerea resurselor si nu consumarea celor existente.
Desigur, m-au intrebat cum ar putea calatori in timp, explicandu-mi o asa-zisa „teorie a relativitatii” dezvoltata de un anume Albert Einstein. Le-am explicat ca acea curbura spatio-temporala pe care considerau ei ca au descoperit-o este, de fapt, o alterare produsa de existenta fizica a unui observator in punctele in care acele anomalii s-ar produce. Eu si semenii mei nu dispunem de o fiinta materiala, asemeni lor, pentru a putea dovedi aceasta teorie, astfel ca le-am cerut un semen de-al lor pentru a le oferi demonstratia. Nu s-a oferit nici unul, astfel ca am renuntat la idee. M-au intrebat daca depasirea vitezei luminii face posibila calatoria in timp. Am incercat sa le explic ca timpul, asa cum il cunosteau ei, nu exista. Le-am spus ca spatiul se bazeaza pe coordonate si repere, iar calatoriile mele ma purtau catre diverse astfel de coordonate cu viteze pe care ei nu le-a considera posibile, astfel ca nu as putea sti exact daca timpul lor poate fi depasit odata cu depasirea vitezei luminii.
M-au intrebat cate specii mai exista in Univers. Le-am spus ca nici eu nu stiu exact, pentru ca nu este permisa interventia straina in sistemele planetare ale altor specii, acesta fiind unul dintre acordurile ratificate de Consiliul care m-a trimis pe Pamant. M-au intrebat daca ar putea participa la intrunirile acestui Consiliu si daca ar putea obtine sprijin din partea lui. Cunoscand natura lor avida, i-am refuzat politicos. Le-am promis ca voi reveni si in anul lor 2200 pentru a vedea ce progrese au facut, dar mi-au explicat ca datorita imposibilitatii de a calatori in timp sau de a depasi viteza luminii, existenta lor era efemera si relativ scurta, majoritatea supravietuind intre 80 si 100 ani maxim, iar multi dintre ei aveau deja varste inaintate. Le-am oferit o schema a unei „nave superluminice”, asa cum o numesc ei, in speranta ca vor afla raspunsul la intrebarile lor. Mi-au spus ca vor calatori in trecut pentru a studia enigmele Universului si pentru a corecta defectele speciei lor. Le-am cerut insistent sa nu altereze cursul evenimentelor si le-am impus conditia ca, daca reusesc sa construiasca acea nava, sa primeasca un observator al Consiliului nostru pentru a asista la acele calatorii. Au fost de acord, desi nu stiau exact cum ar putea construi acea structura si ce tehnologii ar presupune ea.
Asadar, iata-ma ajuns la sfarsitul experientei mele pe Pamant, anul 2100 in era oamenilor. A fost o experienta interesanta pe care o voi recomanda tuturor semenilor mei – cu acordul Consiliului, bineinteles. Am invatat multe despre oameni, mult mai multe decat am aflat despre ei in enciclopedia pe care am studiat-o in Academia Consiliului. Oamenii nu sunt doar acele fiinte fragile, irationale, impulsive, imature, orgolioase, arogante, spirituale, sociale, politice, pragmatice sau inventive... au mult mai multe insusiri. Iar sentimentele lor, descrise intotdeauna ca irationale, au o logica ascunsa. Se indragostesc de altii, apoi ii urasc, dar ura lor vine tocmai din faptul ca nu isi mai pot manifesta dragostea si afectiunea fata de altii. Urasc persoane care par superioare lor, dar de fapt urasc faptul ca ei nu pot fi la fel de buni ca acele persoane.  Sunt curiosi, dar curiozitatea lor se inclina in fata arogantei care nu permite alt adevar decat cel in care cred ei. Si amuzant, considera ca viata nu poate exista pe planetele pe care apa nu se gaseste in stare lichida, omitand astfel conditia principala a existentei Creatorilor lor, care au existat dincolo de timp si spatiu. Asa sunt ei, oamenii... paradoxuri vii, atat de diferiti si totusi... atat de asemanatori. Mie mi-au castigat simpatia. Voi reveni printre ei, pazindu-i si ajutandu-i din umbra, asa cum este cel mai bine.

miercuri, 15 august 2012

Eclipsa de Fericire

Dimineata. Momentul magic in care unii se trezesc cu razele soarelui inundand camera, ciripitul pasarelelor patrunzand melodios in urechi si parfumul floral incarcand aerul proaspat. Momentul tragic in care unii se trezesc cu perna in cap, tipete in urechi si ganduri „bune” despre o „noua” zi... Ati observat vreodata cum diminetile decid soarta unei zile?
Ne trezim dimineata cu ganduri bune sau cu ganduri rele. Daca ziua ne intampina intr-un mod placut, zambim, ne bucuram, admiram peisajul, mai lenevim putin si apoi trecem veseli la treaba, muncind cu spor la orice ne-am propune sa facem. Daca ziua nu ne intampina placut insa, ne intoarcem pe partea cealalta, ne punem perna in cap, trantim ceasul sau telefonul, aruncam radio-ul, pisica sau catelul si blestemam secunda in care ne-am trezit incercand sa mai dormim. Ne dam jos din pat in ultima clipa, ne lovim de piciorul patului si il injuram cu darnicie, mergem in fuga sa ne spalam si descoperim ca iar nu e apa calda, asa ca mai tragem o portie zdravana de injuraturi, ne imbracam cu ce nimerim pentru ca nu mai avem timp sa alegem ceva si iesim repede pe usa, pregatiti cu si mai multe injuraturi pentru aglomeratie, oameni care abia se misca, muncitori, santiere, drumuri proaste, primarii si cate si mai cate. Evident, prima situatie genereaza o stare de bine, pe cand a doua creeaza o stare de tensiune si nervozitate. Ambele stari se mentin pe parcursul zilei, drept pentru care soarta unei zile – sau cat de buna va fi ea – se decide dimineata.
Dupa momentul diminetii, urmeaza ziua propriu-zisa. Ar fi mult prea greu de exemplificat activitatile oamenilor de zi cu zi... sau chiar inactivitatile, pentru ca sunt multi care pur si simplu lenevesc toata ziua, mai ales in perioadele de vacanta. Dar majoritatea, indiferent ce ar face, se plang mereu de diverse lucruri: ca s-au trezit prea tarziu sau prea devreme, ca nu le sta parul bine, ca li s-a patat haina preferata, ca au intarziat, ca si-au lovit masina, ca noii colegi nu comunica si cu ei, ca sefii sunt agasanti, ca profesorii sunt plictisitori, ca prietenii sunt prefacuti, ca partenerul de viata este indiferent si asa mai departe... cu cat ziua progreseaza mai mult catre final, cu atat se aduna mai multe motive de compatimire. S-ar parea ca oamenii nu reusesc sa fie fericiti cu vietilor lor in majoritatea cazurilor.
Exista insa si motive de bucurie pentru cei care nu incep ziua intr-un mod placut. Faptul ca ei aleg sa le ignore este oarecum inexplicabil. Asa cum cei care se trezesc zambind se bucura de peisaj, s-ar putea bucura si cei care se trezesc ceva mai tarziu si putin mai morocanosi. Tot ceea ce vedem in jurul nostru este acolo pentru toti. Dar fiecare priveste in felul lui. Unul vede o minge sau un joc acolo unde altul vede un obstacol stupid. Altul vede un prieten acolo unde unul vede o persoana enervanta sau de evitat. Unul vede un curcubeu acolo unde altul vede nori negri. Altul vede un zambet minunat acolo unde unul vede persoana pe care o detesta cel mai mult. Unul vede un diamant acolo unde altul vede un gunoi. Si in general, fiecare vede ceva diferit fata de altii.
In raport cu ceilalti, suntem mereu intr-o competitie acerba, dar si intr-o legatura stransa. Ne comparam mereu cu altii si observam cat de buni suntem noi sau sunt ceilalti, cat de bine aratam sau arata ei, cum ne-am intelege pe noi sau cum i-am intelege pe ei si cum ne-am intelege impreuna. Cei mai multi dintre oameni sunt obisnuiti sa faca diverse clasificari, mai mult sau mai putin obiective, pentru ca intotdeauna oamenii observa mai usor mediul inconjurator si persoanele apropiate fata de propria persoana si propriul ecosistem in care functioneaza. Insa aceasta preocupare pentru mediul inconjurator nu inseamna ca suntem si obiectivi. Deloc...
Privind lucrurile din propria perspectiva, putem afla mereu ca ceea ce apreciem noi nu reprezinta prea mult pentru altii. Reciproca ar fi valabila, dar atunci cand noi nu apreciem prea mult un lucru, ne vom multumi sa spunem ca cei mai putin norocosi au nevoie de el si nu ca acel lucru are o importanta pe care nu stim sa o intelegem. La fel se intampla si cu oamenii. Este usor sa ii impartim in categorii si sa le atasam cate o eticheta, dar – cu mici exceptii – atunci cand acei oameni lipsesc din peisaj, lipsa lor se resimte acut. Astfel, ne putem gandi ca soarele de dimineata, ciripitul pasarilor, ploile, ninsoarea, copiii care se joaca, animalele de companie sau oamenii din viata noastra sunt toate inutile sau deranjante. Dar la un moment dat, in absenta lor, vom simti ca lipseste ceva, fara sa stim exact ce, initial. Iar atunci cand vom realiza, s-ar putea sa avem o surpriza.
Asadar, o dimineata frumoasa care se transforma intr-o zi frumoasa nu reprezinta neaparat un avantaj. Ceea ce ii face pe oameni sa zambeasca este acolo pentru toti, dar fiecare alege sa se bucure sau sa ignore... Unele lucruri sunt importante, altele par mai putin importante. Pe toti ii bucura un eveniment sau o realizare majora, dar nu toti se bucura de lucrurile marunte. Si cu toate ca se spune ca fericirea este compusa din bucurii marunte, problema bucuriilor marunte este ca ele sunt eclipsate mereu de cate o nemultumire uriasa – uriasa nu pentru ca ar fi atat de importanta sau mare, ci pentru ca noi ne concentram prea mult asupra ei, o studiem mult prea indeaproape si in general ii acordam mult mai multa importanta decat merita. Fericirea se afla mereu langa noi. Atunci cand pare absenta, nu lipseste, este doar ascunsa de o astfel de „eclipsa”.