Razbunarea

„In iubire si in razboi totul e posibil”, spune o veche expresie. S-a dovedit in timp ca atat razboiul, cat si dragostea, pot distruge si pot crea in egala masura. Oamenii lupta pentru ce iubesc si iubesc sa lupte. Dar nu de putine ori, de la iubire la razboi este un pas atat de mic, incat e nevoie de un singur imbold pentru a-l face.

In mitologia greaca, Paris, printul Troiei, a rapit-o pe frumoasa Elena, sotia regelui Menelaus al Spartei. Aceasta rapire a generat un conflict imens intre greci si troieni, dar implicand si aliatii lor, uneori chiar divinitatile. Razboiul troian ar fi durat zece ani si s-ar fi sfarsit cu victoria grecilor prin folosirea unei arme secrete din interiorul cetatii – calul troian, ducand la distrugerea Troiei si uciderea lui Paris., iar Menelaus si-ar fi recapatat sotia, intorcandu-se impreuna acasa. Dar au existat pierderi uriase si in tabara grecilor, atat in timpul razboiului, cat si ulterior, datorita faptului ca grecii devastasera templele divinitatilor din Troia si au atras furia acestora asupra lor. Asadar, un lung sir de razbunari care nu a dus la nimic bun.

Astazi, iubirea nu mai genereaza conflicte la scara larga. Ele apar intre cei care se iubesc sau considera ca se iubesc si cei din jurul lor, dar nu sunt putine cazurile in care conflictele apar intre indragostiti. Si cum cei doi sunt mai mereu doua persoane orgolioase, fiecare considera ca are dreptate, ca iubeste mai mult si ca merita scuzele celuilalt. Iar daca nu le primeste, cauta sa se razbune pentru ce a patit in orice fel posibil, starnind un mic razboi cu persoana asa-zis „iubita”.

Dar conflictele nu apar doar intre iubiti, ci si intre prieteni, rude, cunostinte etc. Doi prieteni se pot certa din diverse motive si astfel pot ajunge sa nu isi mai vorbeasca reciproc sau chiar sa se deteste si sa isi creeze probleme unul altuia. Doi frati se pot certa asupra mostenirii parintilor, ajungand sa o distruga sau instraineze daca celalalt nu le-o cedeaza. Si in general, oamenii incearca sa razbune orice patesc, fie doar pentru ca nu vor sa ramana datori...

Razbunarea nu este un lucru bun, dar este atat de dulce pentru cei care o folosesc, incat considera ca trebuie sa o duca la bun-sfarsit. Nu conteaza cat dureaza sau cat consuma, conteaza doar ca rezultatele sa fie pe masura daunelor sau ranilor celui care se razbuna. Filosoful Francis Bacon spunea ca „razbunandu-se, oamenii se fac egalii adversarilor lor; iertandu-i, se arata superiori lor”. Dar oamenilor nu le mai pasa de cat de bine este sau nu sa se razbune. Tot ce au atunci este orgoliul propriu care trebuie hranit, trebuie vindecat de ranile suferite si asta nu se poate daca nu produc si ei un rau celui care i-a ranit. Si nu oricum, ci in egala masura, dupa principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

In timp, dorinta de razbunare poate creste si se poate hrani cu sufletele oamenilor. Le ucide visele si personalitatea si ii transforma in masini de razboi incapabile de a gandi altceva decat modalitatea in care sa se achite de „datorii” fata de cei pe care si-i desemneaza ca si dusmanii lor de moarte. Si la fel ca in cazul razboiului troian, rezultatele sunt devastatoare, atat daca razbunarea isi atinge scopul, cat si daca esueaza. Oamenii isi pot invinge adversarii, provocandu-le daune egale sau chiar mai mari decat cele primite din partea lor. Dar la fel pot fi invinsi, primind noi rani pe care sa le poarte, amintindu-le mereu de cele intamplate si alimentandu-le si mai mult ura fata de adversarii lor. Se spune ca cea mai buna razbunare este uitarea, dar cum este ea posibila atunci cand ranile inca dor prea tare? Iar daca razbunarea este singurul ideal pentru oameni, cum pot razbuna oamenii raul fara sa devina rai ca si el?

Mai mult

Ecouri Mute

\

Atunci cand iubesti, te daruiesti intru totul persoanei iubite. Sau cel putin asa se presupune. Dar ce inseamna oare, cu adevarat, in zilele noastre, iubirea, sacrificiul si egoismul?

Egoismul. Egoismul inseamna iubirea de sine si pretuirea exagerata a intereselor personale. Iubirea este un sentiment nobil, asa ca nu putem spune ca iubirea de sine este ceva rau. Dar religia ne invata sa ne iubim semenii  asa cum ne iubim pe noi insine. Asa ca daca punem pe primul loc interesele personale, gresim. Sau nu? Filosofia, prin doi reprezentanti de seama, Herbert Spencer si Charles Darwin, ne invata ca cel mai adaptat supravietuieste. Si aceasta expresie este foarte adevarata in contextul in care cu cat ii ajuti mai mult pe ceilalti, cu atat uiti mai mult de tine. Si nu multi sunt cei care te vor ajuta, la randul lor.

Sacrificiul inseamna a renunta de bunavoie la ceva valoros sau important spre un scop nobil, in interesul altei persoane sau entitati. Asta contrazice egoismul si filosofia evolutionista, dar seamana cu indemnele religioase si iubirea. Numai ca sacrificiul pare sa fie inutil daca nu se obtine ceva important in schimb, chiar daca scopul lui trebuia sa fie nobil. Iar asta nu inseamna neaparat ca daca faci un sacrificiu esti o persoana egoista. Inseamna mai mult ca incepi sa constientizezi ca sacrificiul tau este primit intotdeauna, dar nu este recunoscut. Pentru ca atunci cand oferi ceva, de cele mai multe ori te astepti sa si obtii ceva sau macar sa rezolvi situatia. Iar in zilele noastre, se intampla destul de des sa oferi fara sa primesti. Si oricat de bine ar fi sa oferi, degeaba faci asta daca uiti de tine, pentru ca la un moment dat nu vei mai avea ce sa oferi. Se poate spune ca traim intr-o lume egocentrica si multi se transforma intocmai.

Si atunci, ce poate fi iubirea? Nu stie nimeni sa o defineasca, dar in nici un caz nu poate fi manjita cu egoism, perfidie, interese personale si altele asemenea. Iubirea este un sentiment puternic de afectiune, devotare si atasament fata de o persoana. Dar presupune si dorinta, pasiune, toleranta, uneori chiar si sacrificii. Atunci cand iubesti, faci totul pentru persoana iubita. Dar nu mereu este si reciproc, existand destule exemple in care cel care iubeste ofera, iar celalalt primeste totul ca si cand i s-ar cuveni. Si cand „oferta” nu mai este tentanta, se schimba „ofertantul”. Unii ar putea spune ca daca iubesti cu adevarat o persoana, poti renunta la ea pentru ca ea sa fie fericita. Insa unele persoane nu cauta fericirea, ci mai mult cauta sa profite de tot ce pot obtine de la ceilalti. Iar un astfel de comportament este cu atat mai greu de detectat cu cat iubirea tinde sa fie oarba si sa ierte defectele oamenilor. Din pacate, iubirea tinde si sa nu fie reciproca, unii iubind, ceilalti doar lasandu-se iubiti.

Cat de mult ne mai daruim din iubire? Nu prea mult. Multi dintre noi au suferit dintre iubire sau pur si simplu se tem sa iubeasca pentru a nu suferi din iubire. Pentru ca atunci cand iubesti cu adevarat, nu te mai intereseaza nimic cu exceptia persoanei iubite. Dar persoana iubita iti poate lasa un mare gol in viata si in suflet atunci cand alege sa plece din viata ta. Iubirea este o uniune intre oameni in care totalul este mai mult decat suma partilor lui. Pentru ca iubirea nu inseamna doar uniunea dintre doi oameni, ci si dintre doua suflete. Si nu conteaza atat de mult persoanele care se iubesc, cat felul in care interactioneaza ele atunci cand sunt impreuna.

Cat de departe mergem cand iubim? Cineva spunea ca „de la masa la pat”. Si se mai spune si ca „dragostea trece prin stomac”. Asa ca cel mai probabil, nu mergem deloc departe cand iubim. Mai degraba ne lasam purtati de iubire, dar asta daca este cu adevarat iubire. Pentru ca in zilele noastre, asistam tot mai mult la relatii care dureaza cateva zile/saptamani/luni si casatorii care se sfarsesc dupa cativa ani dintr-o asa-zisa „nepotrivire de caracter”, ceea ce ne face sa ne intrebam: ce am putea iubi la un om pe care nu il cunoastem? Pentru ca daca l-am cunoaste, nu am mai spune ca nu ne potrivim sau ca s-a schimbat intre timp.

Este atat de usor sa spuna cineva „te iubesc!” cuiva... atat de usor incat parca acest sentiment isi pierde tot mai mult valoarea. Nu mai exista o legatura intre iubire si sacrificiu, ci din ce in ce mai mult se pare ca iubirea devine egoista. Cautam motive pentru care iubim, uitand ca iubirea nu are nevoie de explicatii si nici nu ar trebui sa dispara odata cu ceva care ne placea la persoana iubita. Dar in loc sa renuntam la noi si ce vrem noi, renuntam parca mai usor la persoana iubita pentru ca nu mai este pe placul nostru. Asa ca da, ce mai inseamna iubirea? Si ce reguli mai are ea? Mai face cineva sacrificii? Si cat valoreaza ele? Toate sunt doar ecouri mute ale unor vremuri in care oamenii erau un pic mai buni. Si mai putin egocentrici...

 

Articol inscris in BlogPower, editia 25 dupa o tema propusa de Lavinia: Sacrificiul – Dragostea nu înseamnă egoism, ci devotament și sacrificiu. Înseamnă să te dăruiești… Mai suntem noi în stare să renunțăm la noi? Sau suntem egocentriști într-o lume egocentrică? Ce înseamnă cu adevărat sacrificiul?

Alte articole inscrise: Sacrificiul in opinia mea, Sacrificium, Dragostea e tot ce ramane!, Ti-as..., Nu.

Mai mult

Intalnirea

Demult, pe cand oamenii nu cunosteau libertatile tehnologiei, distantele pareau imposibil de parcurs. Cu toate acestea, nimic nu putea opri visele si sperantele lor. Iar atunci cand aparea si iubirea in ecuatie, totul parea realizabil.

O fata blonda, cu ochii verzi, inalta si zvapaiata, traia la marginea pamantului. Se simtea uneori singura, in special iarna, cand frigul ii ingheta suvitele blonde, transformandu-le in cristale unduite pe umerii ei. Dar in restul timpului ii placea sa se inconjoare de oameni si sa ii indrume catre visele lor. Ii imbratisa calduros pe toti si ii purta departe, in lumea ei. Ii ajuta sa ajunga acolo unde isi doreau, fara sa ceara ceva in schimb. Iar ei o admirau intotdeauna in splendoarea si nelinistea ei. Dar putini stiau ca in sufletul ei se ascundea un vis... o dorinta secreta pe care numai ea o stia.

De ceva timp, cunoscuse un baiat blond cu ochii albastri, inalt si foarte palid, care traia in varful muntilor. Era linistit si avea cel mai cald suflet din cate cunoscuse. Si lui ii placea sa ii ajute pe oameni, dar uneori alegea sa se ascunda si sa fie singur in lumea lui. Era un singuratic si nu se inconjura de prea multa atentie. Si nu il observau prea multi oameni, mai degraba ii simteau lipsa atunci cand se ascundea. Nimeni nu stia ce e cu el, de unde vine si unde se duce, dar stiau ca in fiecare zi trecea peste munti si apoi se culca in umbra lor.

Fata il urmarea in fiecare zi. Il sorbea din priviri si ar fi facut orice sa il poata urmari, dar nu putea urca pe munti in urma lui. Uneori ar fi vrut sa il strige, dar el era prea departe sa o poata auzi. Asa ca se multumea sa se aseze mereu la poalele muntilor pe crestele carora se plimba el si sa il astepte in speranta ca va cobori candva la ea. Dar el se ascundea mereu si nu mai cobora. Si ar fi dat orice sa stie unde se ascundea si de ce, dar el era un singuratic si nimeni nu ii putea spune ce se intampla cu el.

Nu ar fi avut cum sa stie cineva ca in secret, baiatul blond cu ochi albastri iubea si el, la randul lui, o fata. Iar el hotarase sa pastreze secretul oricat ar fi fost nevoie, pentru ca nu credea ca iubirea lor ar fi posibila. Nu credea in iubire asa cum nu prea avea incredere nici in ceilalti. Se simtea singur, dar stia ca din iubire ar fi putut suferi mai rau, astfel ca nu dorea sa isi faca sentimentele cunoscute. Nici nu ar fi avut cum, caci fata pe care o iubea el era atat de departe de el. O vazuse in calatoriile sale, dar nu indraznise sa ii vorbeasca. Iar ea, timida, nu ii vorbise nici ea. Spera insa ca intr-o zi va reusi sa discute cu ea si sa ii spuna macar ce avea pe suflet. Dar ziua aceea parea sa nu mai vina...

Intr-o zi, baiatul alese sa nu se mai ascunda. Cobori de pe munti si se indrepta catre orizont, timid. Nu stia ce face, dar ceva ii spunea ca va fi bine. Din distanta, fata cu ochii verzi il sorbea din priviri, ca de obicei, dar de data aceasta era foarte mirata. Avea impresia ca baiatul vine catre ea si nu stia ce sa faca. S-ar fi ascuns, dar nu avea unde. Chipul ei radia de fericire, iar zambetul ei larg si sclipirea din privire ar fi fost greu de acoperit. Si avea impresia ca si el o observa de data aceasta, desi distanta dintre ei nu ii permitea sa fie sigura. Insa el se apropia incet, dar sigur.

Intre timp, o observase si el. O vedea cum il priveste fix, zambind si asteptandu-l. Parul ei blond flutura in bataia vantului, iar sclipirea din privirile ei aproape ca lumina chipul lui palid. Incepu sa zambeasca si el, involuntar. O agitatie ciudata il cuprinsese si parca voia sa se grabeasca, dar pastra pasul lui obisnuit. Si pe masura ce se apropia de ea, incepea sa o observe. Avea niste trasaturi discrete, unduindu-se in curbe line si mici detalii curioase. Parul ei blond cadea pe umerii ei rotunzi, iar rochia ei lunga si fina ca o spuma se misca in acelasi ritm cu suvitele ei. Ochii ei erau patrunzatori, ca si cand in spatele lor era o profunzime necunoscuta, dar dornica de eliberare. Parea linistita, in asteptarea ei, dar aproape ca putea simti freamatul din interiorul ei.

Cu un ultim pas, ajunse langa ea. O privi indelung, ca si cum regasea o veche cunostinta pe care nu o mai vazuse de mult timp. Iar ea, la randul ei, il admira in tacere, suspinand cu fiecare secunda in care tacerea se adancea. Dupa cateva secunde, el ii zambi, iar ea izbucni intr-o imbratisare tandra. Surprins, ii raspunse si el la fel, ramanand uniti pentru un timp. Isi povestira apoi vietile lor care acum pareau atat de lipsite de sens. Din cand in cand, isi aruncau cate o privire sclipitoare in timp ce se tineau de maini. Si de atunci, soarele si marea au ramas de nedespartit. Pe oriunde ar fi umblat in timpul zilei, soarele mangaia marea cu razele lui, iar ea i le imbratisa in valurile ei. Iar seara, el se arunca in bratele ei, unde ramanea pana dimineata. Si oricat de nelinistita ar fi fost ea, il primea mereu cu drag si caldura. Chiar daca erau atat de departe, iubirea invinsese. Si tot ce ii trebuise a fost o simpla intalnire...

Mai mult

Altfel

Cineva spunea ca tuturor le este foame de pace, dar sete de razboi. Calculand si observand, am ajuns la concluzia ca avea dreptate. In postarea anterioara, am incercat sa clarific unele lucruri, dar reactiile pe care le-am primit au fost exact opusul. Este posibil sa fi uitat eu sa ma exprim. La fel de posibil este si ca reactiile acelea sa fi fost lipsite de fondul atentiei asupra textului. Dar cert este ca mesajul a fost interpretat gresit, iar eu scriu din nou aici, contrar vointei mele de a nu folosi blogul in scopuri personale.

Poate va intrebati de ce am simtit nevoia sa ma justific. Ei bine, am simtit pentru ca nu vreau sa fiu inteles gresit. Nu m-am certat cu nimeni de pe blog, nu ma refeream strict la comunitatea aceasta a autorilor de bloguri si in nici un caz nu am vrut sa fac pe cineva sa se simta vinovat de ceva. Nu am vrut sa para ca ma plang si nici sa atrag atentia asupra mea. Am considerat gresita exprimarea inca de la bun inceput, pentru ca asa cum spunea Soll, stilul meu s-a schimbat in ultimul timp si nu prea mai am o alta viziune cu exceptia celei filosofice si obiective.

Nu mai pot fi subiectiv pentru ca subiectivismul genereaza subiectivism si pentru ca daca as fi subiectiv si in privinta altora, as exagera dincolo de limitele acceptabile. Nu putem arata cu degetul alte persoane atunci cand noi insine ne ascundem din directia lui. Eu nu ma ascund, doar ca nu pot spune nici ca sunt obiectiv vorbind despre mine. De-a lungul timpului, am aflat si mi-am insusit multe pareri ale celorlalti despre mine, poate nu tocmai juste, dar oarecum fondate. Cum sunt de fapt pot spune cel mai bine cei care ma cunosc, nu eu. Dar ma intreb de multe ori daca ceilalti ma cunosc. Doar ca, asa cum stiti, frumusetea este in ochii privitorului.

As vrea sa multumesc catorva persoane pe aceasta cale, printre care Soll si Lamaitza, dar si celorlalti, cei care cititi articolele mele de fiecare data, chiar daca nu va exprimati parerea fata de ele. In ultima vreme am observat o scadere a numarului de vizite zilnice, dar sper sa fie ceva temporar si sa nu isi fi pierdut chiar toata lumea interesul pentru ceea ce scriu. Cat despre restul... ramane de vazut. Totul este relativ si tot ce se afla in viata noastra nu s-ar fi aflat acolo fara noi, asa ca... sa fim si altfel, daca vrem sa schimbam lucrurile.

Mai mult

Vulcanul

De cele mai multe ori, oamenii simt nevoia sa isi explice lucrurile pe care nu le inteleg. Dar la prima vedere, oamenii si obiectele pe care nu le inteleg au tendinta de a parea inferioare, inutile, lipsite de sens si in orice fel considera cei care le privesc. Pentru a intelege scopul, oamenii nu au nevoie intotdeauna de explicatii, ci le creeaza singuri, chiar daca acele explicatii sunt subiective, fiind formate din propriile lor cunostinte, eronate sau nu. Dar fiecare este obisnuit sa judece cartile dupa coperta.

Uneori ma simt ca si cum as dansa pe marginea unui vulcan care erupe. Cu totii ma admira, toti imi lauda curajul, dar la sfarsit, raman cu impresia ca sunt doar un alt ciudat, ca multi altii. Si nu ar fi rau daca nu as sti ca si ei sunt poate la fel de ciudati. Dar asa se intampla cu oamenii, sunt capabili sa sesizeze defectele altora si sa le critice sau accepte, numai ca nu pot proceda la fel si in cazul propriei persoane. Iar atunci cand accepti defectele altor oameni, iti pierzi interesul in ochii lor pentru ca ei nu cauta toleranta, nu sunt capabili sa o ofere. Cauta doar personalitati asemanatoare cu ale lor alaturi de care sa efectueze diverse activitati.

Revenind la vulcanul meu... el erupe in liniste... imi arunca de fiecare data fum, cenusa si din cand in cand, cate o portie buna de lava. Asa imi aminteste el sa nu cred nimic, pentru ca totul arde si totul lasa urme. Dar uneori imi place sa ma joc cu focul, sa imi lase impresia ca il imblanzesc si sa descopar ca, odata cu mine, s-au mai ars si altii. Asa imi amintesc ca sunt – totusi – om si inca ma regasesc printre oameni. Dar nu toti inteleg lucrurile in felul meu. Si mi-as dori ca uneori sa nu mai vorbesc limbi straine si sa ma si asculte cei care ma aud, dar poate ca nici eu nu stiu sa ma fac inteles.

Trebuie sa recunosc ca de cand scriu pe acest blog, mi-am modificat putin parerea despre ceea ce ma inconjoara si mai ales, despre oamenii care ma inconjoara. Ideea este ca nu ma simt diferit, cel putin nu intr-un mod mai bun. Nimeni nu este perfect si eu sunt una dintre cele mai bune dovezi. Insa tot de cand scriu pe acest blog, am intrat in contact cu anumite persoane si am descoperit mai multa ipocrizie si mai multa indiferenta ca niciodata. Nu am sa mentionez la cine sau cum, pentru ca nu vreau sa ma plang sau sa acuz. Incerc doar sa atrag atentia, pentru ca nu inteleg actiunile unor oameni.

Nu inteleg de ce atunci cand ceva sau cineva face rau cuiva, acea persoana nu se poate abtine sa mai intre in contact cu sursa raului. Poate ca, intr-adevar, ceea ce vrei nu este neaparat ceea ce iti trebuie, iar odata cu intensitatea legaturii, devine dificil sa o rupi. Dar din moment ce esti constient de pagubele pe care ti le aduce, ar trebui sa devina clar ca riscul este mai mare decat beneficiile. Probabil ca ar fi egocentric sa rupi o relatie doar pentru ca cineva profita de tine, dar totusi, o relatie este relatie tocmai pentru ca leaga doi indivizi, fie ei colegi, prieteni, iubiti, rude si asa mai departe.

Si ce se intampla cu persoanele care, dupa ce te gonesc din viata lor, incearca sa intre din nou in viata ta cu diverse nevoi, spunandu-ti ca le-ai lipsit? De ce uita oamenii ca ei insisi au decis altceva? Si daca nu au decis, de ce s-a intamplat? In momentul in care legatura dintre doua persoane se rupe, chiar daca se innoada, nu va mai fi niciodata la fel. Iar unii oameni par a nu fi constienti de asta. Si nu sunt ipocrit, poate si eu am cautat sa reiau vechi legaturi cu persoane pe care le credeam pierdute. Dar am facut-o doar pentru ca nu am vrut sa ma simt vinovat de acea ruptura si neplacerile pe care le-ar fi putut aduce persoanei respective. Este trist cum oamenii se obisnuiesc sa fie singuri, dar nu se pot obisnui sa nu se mai apropie de ceilalti, mai ales atunci cand nu este cazul...

Poate la fel de trist este ca oamenii au o tendinta genetica de a judeca si cataloga tot ceea ce vad prin prisma propriei personalitati. Si aici nu este vorba de rasism, misoginism sau alte astfel de prejudecati. Aici este vorba de cei care, pur si simplu, vazand pe cineva pe strada, izbucnesc intr-o reactie stupida de tipul „uite-l si pe ala!”, ca si cum toata lumea ar trebui sa arate ca toata lumea si nimeni nu poate fi diferit. Sau poate ca nu se intampla pe strada. Poate ca se intampla chiar in acest mediu virtual al blogurilor. Mi s-a intamplat ca unii oameni, citind cate ceva de pe blogul meu, sa aiba impresia ca ma cunosc. Acum, din nou, nu vreau sa fiu ipocrit si sa spun ca nu ma regasesc printre randurile lui, dar tocmai asta este ideea: sunt printre randuri, nu am scris prea mult la persoana I tocmai pentru ca aici nu este jurnalul meu personal, buletinul meu propriu de stiri, umarul pe care sa plang sau orice altceva de genul acesta.

Nu am sa ma limitez niciodata la propria persoana pentru ca propria persoana se intampla sa fie destul de rationala si sa inteleaga ca daca exista si altceva decat ea, nu inseamna ca ii apartine, ca ii este inferior in vreun fel sau ca nu merita atentie. Din contra, am incercat mereu sa aduc in atentie subiecte despre care consider ca merita interesul cititorilor. Si chiar daca nu am strans la fel de multi cititori ca alte persoane care si-au povestit viata pe blog, nu ma deranjeaza si nu ma simt prost. Nu pretind ca ceea ce am scris este de valoare sau ca ma adresez unei anumite categorii de cititori. Fiecare este liber sa citeasca si sa comenteze, daca vrea sau considera. Singurul lucru de care imi pare rau este ca multi dintre cei care au comentat, de-a lungul timpului, s-au limitat la reactii destul de entuziastice, dar lipsite argumente sau critici constructive, reactii care altfel m-ar fi ajutat sa ma exprim mai bine si sa transmit mai precis mesajele pe care doresc sa le transmit.

Probabil ca nu va urca niciodata cineva pe varful vulcanului meu, sa dansam impreuna. Si probabil ca nu va intelege nimeni de ce imi place sa dansez prin fum si cenusa, invartindu-ma printre gurile de foc. Nici eu nu inteleg exact de ce ma las prins in acest cerc... dar probabil ca nici nu trebuie sa inteleg. Nimic nu este intamplator, iar daca nimeni nu are curajul sau interesul de a-mi fi alaturi, eu de ce m-as stradui sa ii atrag pe ceilalti? Nu voi putea fi niciodata ceea ce nu sunt, chiar daca asta inseamna ca imi impun singur limitele. La urma urmei, libertatea este si ea relativa, nu? Iar daca poti face ceva, trebuie sa si vrei.

Poate ca nu va intelege nimeni exact ce am vrut sa scriu aici... dar nici nu este obligat. In primul rand, am vrut sa fac o lamurire cu privire la ceea ce scriu. Nu am ales sa scriu despre oameni pentru ca nu am curajul sa scriu despre mine, ci pentru ca oamenii sunt cei care definesc oamenii si, implicit, si pe mine. Fiecare este responsabil de actiunile proprii si toti, impreuna, sunt responsabili de viitor. Problema este ca fiecare este din ce in ce mai indiferent, iar toti, impreuna, din ce in ce mai usor de manipulat. In rest, am vrut doar sa va mai aduc la cunostinta cate ceva despre mine, in caz ca mai era cineva interesat. Va las acum, s-a depus prea multa cenusa in mintea mea si fumul imi intuneca visele...

Mai mult

Normal

Normalitatea. Ce este ea? Normalitatea este caracterul de a fi obisnuit, conform unor standarde sau prevederi, de a avea insusiri si abilitati comune, raspandite la scara larga. Oamenii, fiinte sociale, tanjesc la normalitate pentru ca simt nevoia de a se integra in grupurile sociale. Insa normalitatea la oameni nu exista, cel putin nu in modul in care este ea definita. Normalitatea presupune existenta acelor insusiri comune, insa oamenii sunt diferiti, fiecare in felul lui.

De exemplu, doi colegi de munca se pot considera normali pentru ca au acel loc de munca, au o familie, muncesc si se intretin, ceea ce ar face majoritatea colegilor lor de munca. Dar acesti doi colegi pot fi extrem de diferiti. Unul dintre ei isi poate iubi locul de munca, pe cand celalalt l-ar putea detesta. Unul dintre ei ar putea fi fericit cu familia pe care o are, pe cand celalalt ar putea fi nemultumit de sotie sau copii. Unul dintre ei ar putea avea tot ce isi doreste de la viata, pe cand celalalt inca ar tanji la unele lucruri. Astfel, in aceeasi situatie de a demisiona de la locul de munca, cei doi s-ar putea comporta diferit. Unul dintre ei ar putea renunta fericit la locul de munca, pe cand celalalt ar claca, ar merge acasa, ar divorta si probabil ar ajunge intr-un ospiciu sau in grija parintilor pe motiv ca nu poate avea grija de el singur. Ar fi acelasi om, doar ca ar fi considerat anormal, desi cu cateva saptamani inainte ar fi trecut drept normal.

Asadar, normalitatea oamenilor este relativa. Este doar o alta modalitate de protectie, asa cum sunt si liberul arbitru sau destinul. Si in vreme ce multi ar putea polemiza pe tema ca cei mai fericiti sunt cei care isi accepta viata asa cum este, exista foarte multi oameni care isi croiesc propriul destin si care sunt foarte fericiti in viata lor, fara sa o accepte asa cum e, ci imbunatatind-o constant. Desigur, o astfel de realizare cere eforturi sustinute, constante si foarte multa ambitie. Dar demonstreaza ca se poate si altfel, nu doar asa cum sunt oamenii indoctrinati sa creada.

Mai mult

Oameni de Rand

Adevaratele probleme existentiale ale oamenilor nu sunt nicidecum legate existenta lor in sine. Nu se intreaba atat de mult de unde au aparut, ci cum pot face sa mai apara.  Nu se intreaba cine i-a creat, ci cum i-a creat si cum pot face si ei asta. Nu se intreaba cine sunt, ci doar cine si cum pot fi. Nu ii intereseaza de ce sunt aici, ci doar unde ar putea ajunge. Nu stiu niciodata exact ce au sau cat au, dar sunt foarte dornici sa obtina mai mult si mai bun. Nu isi doresc prea mult sa afle daca exista divinitatea, ci cum si cat de mult ii poate ajuta. Nu vor sa se subordoneze nici unui sistem, dar le-ar place foarte mult sa fie liderii tuturor. Nu cauta atat de mult sa isi rezolve problemele, ci sa gaseasca o explicatie pentru fiecare. Nu sunt foarte siguri pe deciziile lor, dar isi doresc sa le poata lua pe toate, liberi. Nu stiu sigur ce inseamna libertatea sau puterea cu adevarat, dar si le doresc mai mult decat orice. Nu se gandesc ce ar aduce echilibru si pace lumii, dar viseaza ca ei sa aiba totul si nimeni sa nu ii conteste.

Poate cel mai mare mister al omenirii – dar totodata si cea mai incontestabila resursa – este prostia. Albert Einstein spunea: „Doar doua lucruri sunt infinite, Universul şi prostia umana, insa nu sunt sigur despre primul”. Iar adevarul este ca oamenii au infinit de multe preocupari legate de sinea lor, incepand cu aspectul fizic sau caracterul, pana la lucrurile pe care le lasa in urma dupa decesul lor. Iar viziunile sunt atat de diverse, incat nu exista nici o regula, ci doar tipare comune care pot edifica ideologia caracterelor slabe care se bazeaza pe aparente, impresii si administratia lor.

Astfel de caractere sunt slabe pentru ca nu admit existenta altor planuri cu exceptia planului personal. Perspectiva lor asupra vietii se limiteaza la perceptia proprie a unei realitati incomplete, perceptie care este de multe ori confuza si diforma. Complexitatea acestei perceptii poate soca de multe ori, dar nu prin valoare sau cantitate propriu-zisa, ci prin absurditate si lipsa unei structuri logice. Iar realitatea perceputa este incompleta datorita faptului ca se conformeaza unei perspective individuale. Perspectiva individuala nu tine cont de stiinta, religie, cutume sau pur si simplu opiniile altor indivizi, pentru ca individul respectiv are impresia ca este unicul care percepe realitatea intr-un mod mai constient si mai veridic decat al celorlalti. Are nevoie sa isi confirme personalitatea pentru ca se teme de restul obiectelor necunoscute. Isi doreste apreciere si cauta atentie pentru ca asta ii confirma viziunea si ii ofera certitudinea ca ea este corecta, chiar daca alti indivizi nu ar fi de acord cu ea. Iar in multe cazuri, chiar si opozitia sau confruntarile ii ofera siguranta de sine.

Asadar, stiinta, religia si filosofia sunt cu totul inutile oamenilor, fiindca ei au altfel de preocupari. Adevaratele lor probleme sunt cum sa devina cat mai cunoscuti, cat mai apreciati, cat mai bogati, cat mai puternici, cat mai frumosi, cat mai interesanti, cat mai incontestabili si tot asa. Iar misterele lumii nu sunt nicidecum existenta divinitatii sau a vietii extraterestre, aparitia Universului sau a vietii pe Pamant, curbura modelului spatio-temporal sau sfarsitul lumii... nimic din toate acestea nu prezinta interes pentru oameni. Adevaratele mistere pentru ei sunt ce vor face in timp, cu ce haine sa se imbrace, cum sa obtina cat mai mult oferind cat mai putin, ce inventii sa descopere pentru a atrage atentia, ce si cat sa manance, cum sa devina mai bogati, mai cunoscuti, mai apreciati sau mai puternici si altele asemenea. Am putea spune ca traim intr-o lume in care oferta excede cererea, iar multidudinea de discipline de studiu este mult mai mare decat numarul de observatori sau utilizatori. Sau cerintele societatii exced scopul si utilitatea, iar cantitatea enorma de informatii disponibila este mult mai mare decat ar putea servi utilizarii. Sa fi devenit omul de rand, intre timp, din consumator – producator? Sau pur si simplu indiferent si egoist?

Mai mult

Organizarea Haosului

Cele mai fericite intamplari sunt cele spontane. Planuind un eveniment prea mult timp, oamenii se pot concentra prea mult pe importanta si prea putin pe utilitate. Iar la sfarsit, vor constata ca efortul a depasit beneficiile. O gandire pragmatica ar interzice un astfel de dezechilibru. Dar majoritatea oamenilor, din optimism sau altruism ar spune ca nu trebuie sa castige totul, conteaza sa participe pentru a acumula experienta. Iar pentru cei care vor sa imbine utilul cu placutul, este cunoscut ca afacerile nu se amesteca cu placerea. Asa cum nici alcoolul nu se amesteca cu sofatul. Desigur, exista voci care sustin contrariul, dar deocamdata dovezile indica prima afirmatie ca fiind adevarata.

Atunci cand au de ales si sunt nehotarati, oamenii ar putea avea impresia ca exista ceva gresit la ei. Adevarul este insa ca alegerile pe care le au de facut nu prezinta destul interes pentru a ii ajuta sa se decida. Asa ca pot alege la intamplare, daca au destul curaj, sau pot alege optiunea care pare mai sigura, daca au destula logica. Insa logica nu este sinonima cu norocul, iar dupa legea lui Murphy, „daca ceva poate merge rau, se va intampla”. Si iata cum se trezesc in fata unui scenariu cu totul neasteptat, in care nu mai este totul chiar atat de sigur pe cat parea. Asta nu inseamna, totusi, ca nu pot exista si intamplari fericite. Problema este planul, organizarea.

Planurile sunt modalitatea cea mai simpla a oamenilor de a (avea iluzia ca ar) detine controlul asupra unor situatii. Planuiesc ce educatie vor primi, ce cariera vor urma, cu cine, cand sau daca vor forma o familie, cand isi vor cumpara prima masina, prima casa etc. Insa odata ajunsi in situatia de a duce planurile la bun sfarsit, oamenii descopera anumite neconcordante. Poate ca educatia pe care si-au ales-o nu ii mai reprezinta, intre timp. Poate ca noul lor loc de munca nu este asa cum s-ar fi asteptat si ar avea nevoie de altceva. Poate ca persoana iubita nu este cea mai responsabila persoana si atunci nu pot forma o familie impreuna. Sau – din contra – poate ca singuratatea nu este atat de simpla si lipsita de griji pe cat sperau. Poate ca prima masina este mai scumpa decat economiile lor abia agonisite. Poate ca prima casa este una mica si neprimitoare pentru o familie in curs de dezvoltare. Sau – din contra – poate ca devine prea mare atunci cand familia respectiva se destrama.

Pusi in fata necunoscutului, cei mai multi oameni se panicheaza. Cand ceva nu mai merge conform planului sau conform asteptarilor, haosul se dezlantuie. Intregi armate invizibile ravasesc tot ce le sta in cale, rasturnand situatie dupa situatie, pana cand intregul plan capata un rezultat opus celui initial. Desigur, nu ar putea spune nimeni ca vina apartine celui care a intocmit planul daca planul este intocmit insasi de acea persoana. Intotdeauna este de vina neprevazutul. Dar neprevazutul nu se numeste degeaba „neprevazut”. Daca strategia planului l-ar include, ar fi „prevazut” si astfel, usor de prelucrat. Insa acest neprevazut este ca o conspiratie a terorii. Se construieste in secret si produce catastrofe, odata dezlantuit.

Intamplarile spontane pot fi si nefericite. Uneori, intr-o asemenea masura, incat pot distruge complet un plan sau chiar o intreaga filosofie de viata a unei persoane. Pentru ca nimic nu este mai grav pentru oameni decat sa fie loviti in momentul in care nu se asteapta.  Se prabusesc de pe cele mai inalte culmi mai rapid decat orice alt obiect in cadere. Si nu de putine ori raman cazuti, fara a mai indrazni sa se ridice. Dupa cum se spune, „un necaz nu vine niciodata singur”, asa ca in astfel de zile, daca ceva poate merge rau, chiar se va intampla. Numai ca nu se va intampla neaparat pentru ca asa se spune, ci pentru ca oamenii gandesc astfel. O intamplare nefericita ii face pe oameni oarecum indiferenti fata de o intamplare nefericita de intensitate mai mica, pentru ca ei oricum au impresia ca altceva nu ar putea urma.

De exemplu, o persoana se poate trezi de dimineata in patul ei. Se poate ridica din pat, poate merge la fereastra si poate admira vremea frumoasa de afara, care ar indemna-o sa se grabeasca sa plece. Dar la fel, se poate ridica din pat, se poate impiedica si lovi de piciorul patului si apoi sa aiba o intreaga dimineata plina de nemultumire si frustrare care ar indemna acea persoana sa nu plece nicaieri pentru ca a inceput ziua prost. Si cum nu exista un buton de resetare, oamenii prefera sa se planga de situatia in care se afla in loc sa o corecteze prin toate mijloacele posibile. Este ca si cum rationamentul lor functioneaza doar in tendinte negative, gasind orice posibila sursa de frustrare. Dar cand vine vorba de solutii pentru probleme, brusc sursele sunt dificil de gasit. Situatia pare iesita de sub control, fara scapare. Iar asta nu este neaparat adevarat.

In situatii-limita, instinctul de auto-conservare al omului preia controlul si il salveaza din anumite situatii care par fara rezolvare. Insa atunci cand presiunea este relativ mai mica, de exemplu intr-una din zilelele incepute prost, omul nu are nici un instinct care sa il ajute, ci doar intuitia care sa il frustreze si mai mult, prevestindu-i alte probleme pe parcursul zilei. Se creeaza astfel o stare de tensiune si irascibilitate care persista si acopera orice fond, fie ca este vorba de alte persoane care doresc sa ajute sau este vorba chiar de o optiune care ar putea conduce la iesirea din acea situatie. De altfel, este mult mai facil ca omul sa isi decline responsabilitatea si sa o atribuie oricarei alte persoane sau circumstante. Asta il face cumva sa se simta mai bine, dar totodata ascunde si sursa problemelor – rationamentul in sine.

Oamenii sunt cei care modifica realitatea din jurul lor. O pot construi, o pot modela sau o pot distruge. Pot interveni in orice fel asupra ei, dar atunci cand rezultatele ii nemultumesc, se absolva de orice vina si infirma orice posibilitate ca rezultatele sa fi fost diferite. In nici un caz nu ar recunoaste ca baza unui astfel de rationament este gresita, pentru ca factorii externi nu sunt cei care constrang actiunile omului, ci omul este cel care permite factorilor sa il constranga. Iar haosul nu este cauza din care situatiile scapa de sub control, ci tocmai starea de neorganizare care se datoreaza unui rationament gresit, slab, incapabil de a produce situatii si rezultate organizate, palpabile si pozitive. Ceea ce oamenii nu inteleg este ca se poate si altfel...

Mai mult

Circul Tragediei

Tu si eu nu suntem atat de diferiti, dar impreuna, noi suntem cu totul altceva... Parca am fi ca apa si uleiul, unul langa altul, atingandu-ne, dar doar atat. Nu suntem niciodata uniti si nu ne leaga altceva decat atractia. Uneori doare, alteori nu, uneori ne bucuram, alteori plangem, uneori suntem fericiti, alteori ne uram, uneori ne iubim, dar de cele mai multe ori ne respingem si ne uitam.

Noi ne-am nascut dintr-o poveste ce se terminase cu mult inainte sa inceapa, o iluzie murdara care ne-a invaluit in ceata ei si prin care ne-am ratacit atat de mult, incat ne-am pierdut chiar si de noi insine. Ca niste fantome, ne-am contopit cu ceata si ne-am deformat unul pe altul, incat am uitat cine suntem. Si gresind din ce in ce mai mult, ne-am ranit si ne-am iubit pana cand nici ceata nu a mai ramas intre noi.

Intr-un carusel ne-am invartit in fiecare zi, intre zambete si lacrimi, adevaruri si minciuni, secrete si ironii, iubire si ura, egoism si dependenta, obsesie si detasare. Iar lanturile ce ne-au tintuit ne legau prea strans pentru ca eforturile noastre de a ne elibera sa aiba vreun folos. In lacrimi sau sudoare ne-am scaldat de multe ori, dar petele de pe sufletele noastre nu le-am putut spala. Spre orizont sau spre abis ne-au purtat pasii mereu, dar oboseala care ne-a cuprins ne-a ucis chiar si visele. In brate tale sau in disperare mi-am gasit de multe ori refugiul, dar nu stiu unde era mai rau. Pe umeri mi-ai plans sau in brate mi-ai suras, dar nimic nu era mai trist decat sa ma vezi din nou. In ploaie sau in soare ne-am asteptat mereu, dar nu am ajuns de fiecare data.

As mai vrea sa te vad, sa te aud, sa te simt, sa te cred, sa te doresc, sa te iubesc... dar m-ai pierdut in amalgamul tau de jocuri odioase. Si as vrea sa ma mai chemi, sa ma mai strigi, sa ma mai atingi, sa ma mai minti, sa ma mai respingi, sa ma mai urasti... dar te-am pierdut prin pustiul sufletului meu. Am promis ca te voi visa mereu, dar visele mele au murit odata cu dragostea ce ti-o purtam. Si mi-ai promis ca imi vei fi alaturi mereu, dar promisiunile tale au murit odata cu prima minciuna pe care am descoperit-o. Ai fost fericirea si tristetea mea, dar intre ele m-am lasat purtat prea usor. Si m-ai gasit frumos si bun, dar m-ai lasat urat si odios, dispretuindu-ma.

Tu si eu nu suntem atat de diferiti... dar tu nu ma poti ierta, iar eu nu te pot uita. E totul despre tine sau e totul despre mine, dar niciodata nu este totul al nostru. Tu esti tu, iar eu sunt eu. Ne cunoastem, dar suntem straini. Ne iubim, dar ne respingem. Ne dorim, dar ne distrugem. Ne facem rau, dar radem impreuna ca doi nebuni. Ne uram de moarte, dar ne impartasim toate povestile si toate secretele. Si cand nu suntem impreuna, suntem fiecare micul secret murdar al celuilalt. Tu si eu nu suntem atat de diferiti si asta este atat de amuzant... ca un spectacol de circ! Dar impreuna, noi suntem cu totul altceva: o tragedie...

Mai mult

Poezia Minciunii

Mare ii fusese mirarea cand il intalnise intr-o zi, pe strada. Il credea uitat, ar fi jurat ca nu mai exista pentru ea, ca nu ii mai pasa de el. Dar a fost de ajuns o singura secunda, o singura clipa, o singura privire... si focul a inceput instantaneu sa ii mistuiasca inima... din nou.

Iubirea lor se nascuse in semi-intunericul crepuscular al unei seri de primavara. Ea, timida si infrigurata, indraznise sa il abordeze pentru ca avea nevoie de indicatii. Se ratacise... El, calm si sigur pe el, fusese bucuros  sa i le furnizeze si chiar se oferise sa o conduca. Orasul era pustiu, doar vantul anima strazile si parca nici macar stelele nu ar mai fi vrut apara pe cer. Doar luna se ridicase impunatoare peste tot si toate. Dar din clipa aceea, in viata amandorura lumina iubirii isi facuse loc.

De atunci trecuse ceva timp, poate in ani sau poate doar in zile... povestea se terminase, luminile se stinsesera si linistea uitarii se facuse stapana peste inimile lor. Acea scanteie care ii aprinsese in seara intalnirii lor se transformase intr-o valvataie care a ars prea intens si prea repede. Dar nu fusese de nici un folos. Monotonia s-a instalat repede intre ei si curand, el deveni tot mai distant. La inceput, ea a crezut ca e doar o perioada. Apoi a aparut confuzia, au aparut intrebarile, discutiile, certurile si ulterior, vina... Iar ea parca nu mai putea trai cu acel sentiment de vinovatie.

Intr-un moment de disperare, atunci cand incepuse sa creada ce cel mai mult pe lume se detesta pe sine, ea se decise sa investigheze, totusi, care era vina ei. Rascolind in cutia cu amintiri, gasi toate fotografiile lor, cateva scrisori, o esarfa verde si un mic jurnal intim, al ei. Nimic nu ii atrase atentia mai mult decat esarfa verde, despre care, curios, nu isi amintea nimic. Nu o recunostea si nici nu ii parea cunoscuta. Initial, se decise sa il intrebe pe el ce era cu ea. Dar apoi se razgandi si cautand printre fotografii si scrisori, gasi o scrisoare a lui adresata ei, dar intr-un stil cu totul diferit. Era primul semn ca ceva se schimbase intre ei... primul avertisment.

Intr-o zi, dupa o cearta intre ei, ii trecu prin gand sa caute in telefonul lui un semn de la alta fata. Constata cu stupoare ca el conversa cu mai multe fete, fara a sti vreuna de existenta celeilalte. Uneia ii facea declaratii, alteia ii impartasea diverse fantezii, uneia i se confesa si tot asa... in momentul acela toata lumea ei se prabusea. Ar fi facut orice sa dea timpul inapoi si sa nu fi indraznit sa caute acele conversatii. Dar timpul este absurd de impasibil si nu mai putea face nimic. Isi jura ca in viata ei nu va mai discuta cu el si lasand telefonul pe masa, ii scrise „Adio!” pe ecranul aparatului, astfel ca el sa realizeze ca aflase de celelalte.

Nu voia sa se razbune, nu voia sa auda explicatii, nu voia nici macar sa il lase sa isi ia ramas bun. Tot ce voia era sa il uite complet, sa uite de existenta lui. Pentru asta ii trebuise un timp, cateva relatii, o intreaga cura de aventuri, vicii si probleme, dar isi revenise. Parea sigura pe ea. Asta pana cand il revazu in acea zi. Trecuse pe langa el la fel ca in prima seara. El zambea si fara sa realizeze, ii zambi si ea. Surprinsa apoi de gestul acesta se mustra singura ore in sir, dar era prea tarziu. Acum tot ce ii trecea prin gand era el. Nu intelegea cum de inca il mai iubeste, stiind tot ce ii facuse si cat de mult o mintise. Dar se pare ca inca il iubea si in ciuda tuturor celor intamplate, avea nevoie de poezia minciunilor lui sa-i aline inima ranita, dornica sa-l asculte...

Mai mult