Poezia Minciunii

Mare ii fusese mirarea cand il intalnise intr-o zi, pe strada. Il credea uitat, ar fi jurat ca nu mai exista pentru ea, ca nu ii mai pasa de el. Dar a fost de ajuns o singura secunda, o singura clipa, o singura privire... si focul a inceput instantaneu sa ii mistuiasca inima... din nou.

Iubirea lor se nascuse in semi-intunericul crepuscular al unei seri de primavara. Ea, timida si infrigurata, indraznise sa il abordeze pentru ca avea nevoie de indicatii. Se ratacise... El, calm si sigur pe el, fusese bucuros  sa i le furnizeze si chiar se oferise sa o conduca. Orasul era pustiu, doar vantul anima strazile si parca nici macar stelele nu ar mai fi vrut apara pe cer. Doar luna se ridicase impunatoare peste tot si toate. Dar din clipa aceea, in viata amandorura lumina iubirii isi facuse loc.

De atunci trecuse ceva timp, poate in ani sau poate doar in zile... povestea se terminase, luminile se stinsesera si linistea uitarii se facuse stapana peste inimile lor. Acea scanteie care ii aprinsese in seara intalnirii lor se transformase intr-o valvataie care a ars prea intens si prea repede. Dar nu fusese de nici un folos. Monotonia s-a instalat repede intre ei si curand, el deveni tot mai distant. La inceput, ea a crezut ca e doar o perioada. Apoi a aparut confuzia, au aparut intrebarile, discutiile, certurile si ulterior, vina... Iar ea parca nu mai putea trai cu acel sentiment de vinovatie.

Intr-un moment de disperare, atunci cand incepuse sa creada ce cel mai mult pe lume se detesta pe sine, ea se decise sa investigheze, totusi, care era vina ei. Rascolind in cutia cu amintiri, gasi toate fotografiile lor, cateva scrisori, o esarfa verde si un mic jurnal intim, al ei. Nimic nu ii atrase atentia mai mult decat esarfa verde, despre care, curios, nu isi amintea nimic. Nu o recunostea si nici nu ii parea cunoscuta. Initial, se decise sa il intrebe pe el ce era cu ea. Dar apoi se razgandi si cautand printre fotografii si scrisori, gasi o scrisoare a lui adresata ei, dar intr-un stil cu totul diferit. Era primul semn ca ceva se schimbase intre ei... primul avertisment.

Intr-o zi, dupa o cearta intre ei, ii trecu prin gand sa caute in telefonul lui un semn de la alta fata. Constata cu stupoare ca el conversa cu mai multe fete, fara a sti vreuna de existenta celeilalte. Uneia ii facea declaratii, alteia ii impartasea diverse fantezii, uneia i se confesa si tot asa... in momentul acela toata lumea ei se prabusea. Ar fi facut orice sa dea timpul inapoi si sa nu fi indraznit sa caute acele conversatii. Dar timpul este absurd de impasibil si nu mai putea face nimic. Isi jura ca in viata ei nu va mai discuta cu el si lasand telefonul pe masa, ii scrise „Adio!” pe ecranul aparatului, astfel ca el sa realizeze ca aflase de celelalte.

Nu voia sa se razbune, nu voia sa auda explicatii, nu voia nici macar sa il lase sa isi ia ramas bun. Tot ce voia era sa il uite complet, sa uite de existenta lui. Pentru asta ii trebuise un timp, cateva relatii, o intreaga cura de aventuri, vicii si probleme, dar isi revenise. Parea sigura pe ea. Asta pana cand il revazu in acea zi. Trecuse pe langa el la fel ca in prima seara. El zambea si fara sa realizeze, ii zambi si ea. Surprinsa apoi de gestul acesta se mustra singura ore in sir, dar era prea tarziu. Acum tot ce ii trecea prin gand era el. Nu intelegea cum de inca il mai iubeste, stiind tot ce ii facuse si cat de mult o mintise. Dar se pare ca inca il iubea si in ciuda tuturor celor intamplate, avea nevoie de poezia minciunilor lui sa-i aline inima ranita, dornica sa-l asculte...

Mai mult

O Zi in Paradis

Un copil visa intr-o zi ca va fi exact ca tatal lui. Visa ca va munci in fiecare zi si se va intoarce seara la familia lui, isi va saruta sotia, isi va imbratisa copiii si apoi va cina cu ei, in fiecare seara. Nu visa la bogatii sau alte valori desarte. Nu isi dorea mai mult decat avea nevoie si nu spera la mai mult decat liniste si fericire. Iar cu aceste ganduri pleca linistit, zambind, la joaca, alaturi de alti copii ca el. Era o zi in paradis.

Un adolescent visa intr-o zi ca va fi exact ca artistul lui preferat. Visa ca va canta pe toate scenele lumii si va cunoaste pe toata lumea, ca va fi aplaudat si aclamat, ca va avea multi bani, multe masini si multe case si ca toate femeile vor vrea sa fie iubitele lui. Nu visa la familie sau alte sentimente desarte. Nu isi dorea sa munceasca toata viata ca sa poata trai de pe o zi pe alta si spera sa aiba mai mult decat oricine. Iar cu aceste ganduri pleca bucuros, razand, la concert, alaturi de alti adolescenti ca el. Era o alta zi in paradis.

Un tanar visa intr-o zi ca va fi exact ca modelul lui. Visa ca avea multi bani, o casa cat un palat si o sotie mult mai tanara si mai frumoasa decat el. Nu visa la copii sau alte valori imateriale. Nu isi dorea sa stea toata viata alaturi de o singura femeie, crescand unul sau mai multi copii, muncind pentru ei ca un sclav. Nu isi dorea sa se trezeasca in fiecare zi imbatranind langa o femeie de care oricum s-ar fi plictisit si nu spera sa aiba parte de ajutor din partea copiilor la batranete. Iar cu aceste ganduri pleca inversunat, frematand, la munca, alaturi de alti tineri ca el. Era o alta zi in paradis.

Un domn trecut de prima tinerete visa intr-o zi ca va fi exact ca vecinul lui. Visa ca se va plimba in vacante in jurul lumii si ca va seduce tinerele pentru a-l insoti, ca va merge oriunde ar dori cu masini scumpe si ca se va distra la fel ca in tinerete. Nu visa la nepoti sau alte activitati inutile. Nu isi dorea sa devina un batran senil care isi asteapta familia in vizita si spera sa aiba putere si bani sa faca tot ce isi dorea. Iar cu aceste ganduri pleca increzator, visand, la bar, alaturi de alti domni ca el. Era o alta zi in paradis.

Un om batran visa intr-o zi ca va fi exact ca in tinerete. Visa ca se va opera si va fi din nou frumos si atragator si ca va cuceri din nou femeile asa cum facea in tinerete. Nu visa la o batranete linistita sau alte prostii. Nu isi dorea sa se trezeasca singur si bolnav in casa lui imensa si spera sa gaseasca ajutorul potrivit pentru a-si implini visul. Iar cu aceste ganduri pleca grabit, tremurand, la clubul seniorilor, alaturi de alti oameni batrani ca el. Era o alta zi in paradis.

Un muribund visa pe patul de moarte ca si-ar fi urmat visul din copilarie. Visa ca ar fi fost ca tatal lui, alaturi de familia lui, fara alte persoane, fara prea multi bani, masini, case, calatorii si femei. Nu visa ca va ajunge in rai sau alte rasplate. Nu isi dorea sa moara si nu spera decat la sansa de a incepe totul din nou, stiind tot ce stia atunci. Iar cu aceste ganduri pleca trist, lacrimand, in lumea cealalta, alaturi de alti pacatosi ca el. Fusese doar o alta zi in paradis...

Mai mult

Parfum Prafuit

Cine esti tu, fiinta? Te cunosc, dar totusi esti o straina. Ai ochii luminosi, dar plini de intunericul misterului. Ai parul galben ca lamaia, dar lung ca o toamna plumburie ce te acopera ca un covor de frunze. Ai chipul palid ca soarele iernii, dar un zambet mai cald decat cea mai torida vara. Ai buzele dulci ca mierea, dar otravite cu cel mai mortal venin. Si gura ta... gura ta poate sopti cele mai tainice secrete, dar poate striga cele mai amarnice iluzii.

Ai aparut in viata mea de nicaieri, ca un vant jucaus de primavara. Te-ai instalat repede, aducand cu tine rasul tau ascutit precum chitaitul soarecilor si povestea ta de catifea in care m-am imbracat si eu, pentru un timp. Mi-ai daruit timpul ca pe o coala de hartie, iar cu mana ta am scris impreuna ganduri si idei. M-ai facut sa ma tem de ce citeam apoi, in singuratatea gandurilor mele, dar tot tu m-ai linistit promitandu-mi ca nu se va sterge ceva vreodata. M-ai aruncat in aer si mi-ai prins in spate aripile iubirii, o iubire care a ars prea repede si m-a lasat sa ma prabusesc, confuz. Iar atunci mi-ai zis ca asa era menit sa fie si ai disparut intre norii uitarii.

Cine sunt eu, fiinta? M-ai cunoscut tu pe mine? Dar nici eu nu ma cunosc. Am inima franta in mii de bucati, dar astept ca tu sa le aduni si sa le pui la loc. Am ochii larg inchisi pentru ca trebuie sa te vad, dar astept ca tu sa ii deschizi si sa imi spui ca ai sosit. Am sufletul pustiu si rece, dar astept ca tu sa il umpli si sa imi aduci vara dupa toata ploaia regretelor mele. Am gandurile imprastiate si lipsite de sens, dar astept ca tu sa le chemi si sa le arati directia in care sa se indrepte. Si tot ce vreau este sa fii tu, fiinta.

Cine suntem noi, fiinta? Existam? Dar nici nu stiu daca e doar un vis. Sopteste-mi la ureche visele tale cele mai tainice si lasa-ma sa zbor cu ele. Striga-mi ca ma iubesti asa cum nu ai mai iubit pe nimeni si lasa-ma sa te iubesc si eu. Strange-ma in brate cu toata forta ta si zdrobeste-mi singuratatea odata pentru totdeauna. Spune-mi ca nu visez si promite-mi ca nu imi vei mai face nici o promisiune. Sterge-mi toate amintirile si lasa-ne sa ne daruim altele in loc. Scrie-mi o poveste in care sa fim personajele principale si apoi priveste-ti visul implinit. Stiu ca ma vei minti oricum, asa cum ai mai facut-o, dar nu ma supar. Sunt gol ca soaptele tale de iubire risipite in vant, dar lasa-ma sa ma imbrac in parfumul tau prafuit...

Mai mult

Triumful Esecului

In religie, filosofie, cultura sau etica se vorbeste mereu despre conflictul vesnic dintre Bine si Rau. Fie ca este vorba de lupta intre divinitate si anticrist, fie ca este vorba de iubirea care se lupta cu toate obstacolele pe care le intampina, exista intotdeauna un concept general acceptat care combate un concept general respins. Dar toleranta exista si de o parte, si de alta, bazandu-se ori pe principii, ori pe interese.

Religia sustine existenta divinitatii si a opusului ei. Divinitatea este cea care creeaza si intretine, opusul ei distruge si dezbina. Conflictul dintre cele doua se manifesta atat in planul suprareal, intre reprezentanti ai celor doua tabere, cat si in planul laic, intre oameni si chiar in sinea lor, prin ratiune sau constiinta. Apare astfel un conflict intre varietate si libertate. In timp ce fiecare este liber sa creada sau nu intr-o religie, unii sustinatori sau practicanti ai religiilor incearca sa ii convinga si pe altii sa se alature cauzei lor, uneori prin forta. Altii incearca sa convinga lumea ca anumite religii sunt nocive si trebuie eliminate total, cu orice pret. Astfel, religia, desi este general acceptata ca un concept pozitiv, al binelui, starneste extrem de multe conflicte si abuzuri care nu demonstreaza toleranta pe care o promoveaza in special religiile crestine.

Scriitorul Joseph Conrad sustinea in nuvela sa „Inima Intunericului” ca toti oamenii au un rau interior. Aceasta nuvela ilustra dualitatea naturii umane. Personajul principal, Charlie Marlow, sustine ca Londra era candva unul dintre locurile intunecate de pe Pamant, referindu-se la perioada in care arhipelagul britanic era locuit de barbarii ce aveau sa fie ulterior cuceriti de catre romani. Marlow aminteste de perioada in care el si alti navigatori belgieni cucereau popoarele primitive ale Africii. Este cunoscut faptul ca in epoca victoriana, Africa era supra-numita „Continentul Intunecat”, avand multe conotatii negative ce se rasfrangeau asupra indigenilor care cunosteau lumina prin prisma civilizatiei. Insa intunericul se ascundea, in viziunea lui Marlow, chiar si sub aspectul celor mai civilizati oameni. Asta il facuse sa deteste navigatorii belgieni alaturi de care lucra si sa se apropie de indigenii africani. Atat colonistii englezi, cat si cei belgieni erau vazuti nu cu mult peste oamenii primitivi deoarece abuzau de indigeni. Astfel, nu se duce o lupta intre bine si rau ca in cazul religiei, ci intre lumina civilizatiei si intunericul barbarismului, dar nu este un conflict care se desfasoara intre oameni, ci in sufletele lor.

Astfel de exemple de conflicte sunt multe in literatura, dar exista doua exemple radicale in Biblie. Primul este exemplul cetatilor Sodoma si Gomora, distruse de catre Dumnezeu pentru starea decadenta in care se aflau. Al doilea este insa un exemplu mult mai tragic, cel al Potopului care ar fi inundat Pamantul. Astfel, Creatorul isi distrugea creatia, fiind nemultumit de felul in care aceasta creatie progresa. Totusi, Dumnezeu l-ar fi ales pe Noe sa salveze cate o pereche din fiecare specie de animale si odata cu ele, si familia lui destul de numeroasa. In acest scop, Noe ar fi fost sfatuit sa construiasca o arca, un vas maritim de dimensiuni vaste cu care sa navigheze peste apele revarsate. Dar asta nu exclude contradictia imensa dintre principiile pe care se bazase Creatorul si faptul ca El insusi isi distrugea creatia, fara ajutorul anticristului.

Acest potop ar fi avut loc in urma cu foarte mult timp inaintea erei noastre, astfel ca un asemenea efort ar fi fost imposibil. Nimeni nu ar fi putut explora tot globul pamantesc pentru a captura cate o pereche din fiecare specie de animale si cu atat mai mult nu ar fi putut construi o structura care sa le acomodeze pe toate si sa reziste intemperiilor. Intemperii care sunt si ele neverosimile, deoarece se presupune ca potopul ar fi durat un an de zile, timp in care ar fi plouat in continuu pe pamant. O astfel de cantitate de apa revarsata ar fi lipsit de undeva si astfel, chiar daca ar fi plouat, apa s-ar fi intors la locul ei, de acolo de unde plecase. Iar pentru a naviga la inaltimi care depaseau varfurile muntilor, acel vas ar fi trebuit dotat cu un sistem de mentinere a presiunii aerului, deoarece aerul se rarefieaza odata cu cresterea altitudinii.

Cu toate acestea, exista un sambure de adevar in acest exemplu al Potopului. Oamenii de stiinta au descoperit ca in urma cu cateva mii de ani, oamenii din Epoca de Piatra se ocupau cu pescuitul si vanatoarea. Erau vanatori-culegatori si depindeau de teritoriile in care gaseau hrana. La un moment dat in timp, a existat o topire masiva a ghetarilor de pe continentul nord-american, topire care a dus la o revarsare imensa de ape, lasand in urma Marile Lacuri, dar totodata si un nivel crescut al oceanelor cu cativa centimetri in decursul unui deceniu. Aceasta crestere pare neglijabila, insa ea a insemnat, de fapt, disparitia unor portiuni imense de uscat pe care oamenii isi desfasurau diversele activitati. Iar toate civilizatiile preistoriei au pastrat aceasta amintire mult timp, ajungand pana la populatiile indoeuropene de dinaintea erei noastre. Astfel, sumerienii, asirienii, babilonienii si israelienii au legende asemanatoare despre un potop catastrofal si eroi care i-ar fi supravietuit, ducand mai departe civilizatia lor.

Daca Potopul a fost vina Creatorului sau a fost pur si simplu un cataclism, nu poate sti nimeni exact. Cert este insa ca civilizatia umana a supravietuit si se afla intr-un stadiu cel putin asemanator: si acum exista atei, si acum exista oameni care comit tot felul de fapte catalogate ca imorale sau inacceptabile, si acum raul exista, intr-o forma sau alta. Asadar, oricare ar fi fost scopul lui, Potopul a fost un esec. La fel ca si Cruciadele, Jihadul si alte razboaie asa-zis „sfinte” care nu fac altceva decat sa creeze repulsie fata de cei care le starnesc sau le castiga.

Toate acestea sunt doar batalii in marele razboi dintre Bine si Rau. Si chiar daca impresia generala este ca Binele castiga si umanitatea supravietuieste, realitatea este ca umanitatea se pierde. Calitatea de a fi „uman” nu mai este caracteristica principala a oamenilor intr-o lume in care supravietuirea depinde de gradul de adaptare si cunoastere a naturii umane. Iar natura umana este in esenta, duala. Dar una dintre jumatati predomina intotdeauna deoarece oamenilor le este imposibil sa mentina un echilibru total. Vor fi intotdeauna atrasi de extreme, chiar daca se vor imparti intre ele.

Daca Binele exista si cei care il aleg vor fi rasplatiti prin viata vesnica in utopia Raiului, ce se intampla cu cei care aleg Raul si anarhia si carora li se prezice osanda vesnica in tragedia Iadului, dar carora li se promite puterea de a se comporta la fel in slujba anticristului? Anarhistii par unii dintre cei mai fericiti oameni si multi dintre ei sfarsesc cu zambetul pe buze, sfidand autoritatea si in ultima clipa a vietii lor. Asta in vreme ce oamenii considerati buni sunt dintre cei mai umili si incercati de viata. Insa aceste calitati sunt relative pentru ca fiecare poate avea impresia ca el este bun si cel din fata lui este rau. Asadar, castiga Binele cu adevarat de fiecare data? Sau Raul doar lasa impresia ca Binele castiga pentru a putea lucra in continuare, prin sine sau prin oameni?

Mai mult

Valori si Non-valori

In Evul Mediu, omenirea a inceput sa cunoasca progresul prin stiinta si arta. Societatea civila se baza pe principii si legi. Stapanul absolut era entitatea divina, iar conducatorul societatii avea drept de viata si de moarte asupra supusilor sai. Acest proces continua in ciuda unor mari erori si atrocitati comise de-a lungul timpului.

Pe campul de lupta, pe foile de observatii, pe blocurile din marmura sau pe panza de pe sevalet, oamenii si-au expus si sustinut ideile despre viata si moarte, despre fiinta si nefiinta, despre permis si interzis, despre religie si laic, despre putere si libertate. S-au folosit de ceea ce era cunoscut deja sau au emis teorii noi care sa le confirme noile cunostinte dobandite. Au invatat ca Pamantul nu este centrul Universului si ca Dumnezeul unora este dusmanul altora. Au invatat ca libertatea vine cu pretul puterii, iar puterea este necesara pentru a stapani libertatea. Insa oamenii nu pot fi stapaniti.

Fie ca este vorba despre arta, stiinta, religie sau cultura unei natiuni, oamenii sunt cei care aleg ce cred, ce stiu si ce doresc sa faca in viata. Unii devin artisti, altii devin cercetatori, altii devin religiosi, altii devin simpli muncitori iar unii devin pur si simplu rebeli. Acestia din urma nu au nici un principiu. Ignora in mod deliberat legile societatii civile pe care o detesta si ar distruge-o daca ar fi posibil. Iar daca nu sunt anarhisti, dispretuiesc oamenii in sine si incearca sa ii extermine, fie ca este vorba de rasism sau pur si simplu ura profunda fata de natura umana. Natura umana care, de multe ori, este necunoscuta oamenilor.

In copilarie, oamenii nu au constiinta de sine. Depind de ceilalti pentru a se putea forma si a se dezvolta. Nu se autoanalizeaza si sunt incapabili de a lua decizii rationale. Primesc suport moral din partea celor care ii au in grija si astfel se obisnuiesc cu figuri si modele de comportament din jurul lor. Astfel, oamenii nu se pot raporta la ei insisi pentru mai mult decat nevoi primare.

In adolescenta, oamenii incep sa devina constienti de sine. Chiar daca inca depind de cei din jurul lor, incearca sa se rupa de aceasta dependenta si sa aiba cat mai multa libertate de decizie. In unele cazuri, perioada adolescentei este cea mai tumultoasa: oamenii devin rebeli, dezvolta vicii si dependente, renega figurile autoritare din viata lor cum ar fi parintii si in general, totul este un conflict intre ei si lumea care ii inconjoara. Unii aleg calea lor proprie, altii urmeaza caile celor din jur, deja testate, pentru ca par mai bune, iar unii aleg sa se izoleze si sa nu mai aiba contact cu mediul inconjurator. Suportul pe care il primesc nu mai este doar moral, educatia incepe sa joace un rol important in viata lor. Cei care esueaza in examinari au tendinta sa respinga educatia ca pe o forma de abuz a autoritatii, insa ceilalti o privesc ca pe o parghie catre viitoarea cariera pe care doresc sa o urmeze.

La varsta maturitatii, majoritatea oamenilor lasa in urma zbuciumul adolescentei. Uita de conflictele cu autoritatile si de viciile si dependentele lor. Isi aleg o cariera pe care sa o urmeze si incep sa se gandeasca serios la siguranta si stabilitate, atat financiare, cat si morale. Multi dintre ei sfarsesc prin a forma o familie impreuna cu alti oameni care gandesc asemeni lor. Dar exista si cazuri izolate in care cariera devine unicul scop in viata, iar statutul social, care depinde de starea materiala, este singurul statut pentru care ei aleg sa munceasca. Sau pur si simplu apare un conflict intre cariera, care consuma mult din timpul oamenilor si familie, care nu este la fel de importanta pentru toti.

Principiile acestea atat de diferite nu sunt unice sau izolate. Oamenii se pot imparti pe categorii sociale si, cu mici exceptii ale celor care doresc sa acceada la un rang mai inalt, fiecare categorie sociala are principii asemanatoare pentru majoritatea membrilor ei. Asta deoarece preocuparea majora a oamenilor este perceptia celorlalti asupra lor si uneori, perceptia lor despre sine. Astfel ca ei modifica totul de la interior la exterior pentru a fi in ton cu mediul inconjurator si oamenii pe care simt nevoia sa ii impresioneze.

Rebelii sunt cei care aleg sa ignore toate principiile si valorile societatii din care fac parte. Lor nu le pasa de cum sunt perceputi, ci doar de perceptia lor asupra mediului inconjurator. Perceptie pe care doresc sa o schimbe – contrar asteptarilor – de la exterior la interior, incepand prin modificarea aspectelor care le displac, chiar daca asta presupune incalcarea legilor sau principiilor celorlalti. Din punctul lor de vedere, acele legi si principii sunt gresite, insa din punctul celorlalti de vedere, atitudinea si conduita rebelilor sunt gresite.

Atunci cand gresesc, oamenii pot fi pedepsiti. Dar au ocazia sa invete din greseli. Daca o fac sau nu, este alegerea lor. Se spune ca a gresi este uman, dar a persevera in greseala este diavolesc. De altfel, religia sustine ca greselile oamenilor vor fi pedepsite dupa moarte intr-un stadiu infinit de chinuri si suferinta numit „iad”. Exista oameni care considera ca pot alege o cale lipsita de greseli care sa ii duca in locul opus numit „rai”. Dar cei mai multi oameni gresesc, cu sau fara intentie, cu sau fara constiinta faptului ca au gresit. Astfel, nerespectand principiile religiei, se presupune ca vor sfarsi in iad pentru totdeauna. Nerespectand legile si principiile unei societati, oamenii pot fi pedepsiti prin detentie pe o perioada limitata pana la toata viata sau chiar pedeapsa capitala, moartea.

Asadar, indiferent ca oamenii aleg sa respecte familia sau cariera, religia sau stiinta, societatea sau propriile convingeri, cineva, undeva, poate considera ca au gresit. Poate considera ca anumite actiuni ale lor au fost detrimentul altor oameni si poate considera ca astfel de fapte trebuie pedepsite. Si in vreme ce unii se supun celorlalti din nevoia de a avea o imagine cat mai buna despre sine, altii nu se supun nimanui pentru ca nu recunosc nici o autoritate. Se poate spune ca cei mai multi oameni ajung in iad. Dar intrebarea este: oamenii merg in iad sau merg prin iad?

Mai mult

Sunt Doar Atat

Inca o zi ploioasa de insemnat in calendar. De fapt, indecisa. Printre perioadele de soare si ploaie aproape ca se intrezarea zambetul ei desprins din curcubeu. Dar curcubeul acela a devenit monocrom si s-a stins. Odata cu el au plecat si soarele, si ploile... si zilele, si noptile... si visele, si imbratisarile... au ramas doar intrebari, regrete, amintiri... nimic util unui suflet prins in capcana iubirii iluzorii.

Ea plecase din viata lui de ceva timp. Si ii luase si soarele, si ploile, si zilele, si noptile... ii ramanea doar sa viseze zilele si sa o caute noptile... dar intr-un plan ireal, confuz, cumva paralel cu realitatea, pentru ca in acel plan ea inca il astepta zambind, intinsa pe jumatatea de pat pe care o privea goala, trist, in fiecare dimineata. Asa isi dadea seama ca visele lui erau doar vise. Si ce vise avea! Se alergau impreuna, oboseau si se asezau imbratisati pe iarba verde ca smaraldul. Se intreceau si se urmareau, iar premiul era intotdeauna o sarutare patimasa, menita parca sa ii contopeasca si sa le uneasca sufletele pe vecie.

Si pentru o vreme, chiar asa paruse, ca vor fi uniti mereu. Pana cand... pana cand ea s-a desprins asemeni unei raze de soare buclucase care isi face loc printre norii plumburii. Nori care au ramas in urma ei. Pe ei nu ii luase cu ea. Oare de ce? Totul ar fi fost atat de simplu daca in urma ei ar fi ramas soarele. Dar ea fusese ca o zi calda de vara care se termina cu o furtuna. Si cine stie cat avea de gand sa dureze acea furtuna... Totul paleste...

Dar lui nu ii pasa. Astepta soarele, alerga dupa el pe campii vaste acoperite de ceata si fum, un fum inecacios care il facea sa se sufoce. Dar mergea mai departe cu capul sus, caci trebuia sa caute acel petec dint-un nor prin care soarele sa razbata. In acea unica raza si-ar fi pus toate sperantele, chiar daca in clipa urmatoare ea s-ar fi stins in bataia ploii. Era tot ce putea obtine pentru ca avea impresia ca nu merita mai mult. Tot ce putea gandi el in acele momente era „sunt doar atat de bun”... dar oare era, daca ea il parasise?

Mai mult

Sentimente Ignorante

Spatiul si timpul cu tot ce cuprind ele par inutile omului insingurat. Se instraineaza de ele pentru ca ii par la fel de pustii precum viata fara persoana pentru care nutreste sentimente. Detesta acele nulitati aparente asa cum se detesta pe sine pentru incapabilitatea de a pastra acea persoana aproape, acolo unde considera ca ii este locul. Dar in lipsa ei, omul este doar aproape de nimic. Vidul cosmic nu ar putea echivala sentimentul acela. Si nici o caldura nu il poate strabate.

Oamenii sunt puternici ca fiinte de sine statatoare. Ba chiar destul de independenti. Se desprind de natura, de religie, de cei din jur, de tot ce pot si aleg calea lor sau o cale deja testata, dar pe care o urmeaza in felul lor. Isi confirma identitatea sau se adapteaza pretentiilor celor din jur. Iar cei din jur devin cu atat mai importanti atunci cand apar sentimente pentru ei.

Atunci oamenii nu mai sunt nici puternici, nici independenti. Pe masura ce sentimentele cresc in intensitate, ei devin supusii lor. Se creeaza o dependenta narcotica care elimina ratiunea lor si lasa loc doar persoanei care face obiectul dependentei. Aceasta este asezata pe un piedestal unde este venerata, adorata si ridicata la un rang pe care –de multe ori – nu il merita.

Dar oamenii ar face orice pentru acea persoana, pentru binele si fericirea ei, astfel ca devin slabi (desi sunt puternici prin sentimentele lor) si toate eforturile lor se indreapta intr-o directie care – chiar daca este gresita – pare unica directie catre fericirea suprema generata de acea situatie. Situatie care se poate stopa brusc cand persoana pentru care oamenii investesc toate acele sentimente, eforturi si resurse se simte sufocata sau pur si simplu considera ca are nevoie de altceva. Si atunci apare o problema majora: oamenii, obisnuiti cu noua dependenta, uita sa mai fie puternici si sa mai traiasca pe cont propriu. In schimb, primesc o senzatie de respingere, de refuz, de esec personal, de antipatie fata de sine si de lamentare cu privire la situatia in care se afla: aceea de a nu fi capabili sa pastreze langa ei persoana pentru care nutresc sentimente.

Eliminand ratiunea, sentimentele ii lasa pe oameni incapabili sa gestioneze logic situatiile in care sunt pusi in orice moment al unei relatii. Astfel, unii nu observa ca de fapt au o imagine gresita despre partener si prefera sa considere ca partenerul s-a schimbat in decursul timpului. Iar atunci cand acest lucru chiar se intampla, nu se pot adapta la noua personalitate, dar nici nu pot discuta deschis despre asta. De altfel, comunicarea este extrem de dificila in cazurile de acest gen. In primul rand, oamenii au grija ca ceea ce au de comunicat sa nu raneasca partenerul in vreun fel. Apoi, au grija ca ceea ce au de comunicat sa nu creeze o impresie gresita despre ei insisi ori sentimentele lor. Si daca totusi au ceva de comunicat, prefera sa amane cat mai mult momentul comunicarii, asteptand momentul optim, care – de cele mai multe ori – refuza sa apara. Apare cand totul se termina, dar sub forma de regret, caci e prea tarziu.

Evident, nu toti oamenii simt la fel, sentimentele si felul in care se manifesta sau exprima difera in functie de fiecare individ. Poate ca de aici apar si incompatibilitatile care, ulterior, conduc la sfarsitul relatiilor dintre ei. Asta daca exista relatii intre ei, pentru ca de multe ori sentimentele apar doar la una dintre persoane, cealalalta ramanand indiferenta.

Iar echivalentul pe care il poate oferi acelor sentimente este asa-zisa prietenie, o conditie sau stare care nu poate fi alterata, desi – de cele mai multe ori – tocmai aceasta „oferta” o distruge de-a dreptul. Persoana care simte este ofensata de refuz si inegalitatea sentimentelor, astfel ca alege sa renunte total la persoana care nu ii impartaseste sentimentele. Daca aceasta este cea mai buna cale sau nu, nu se poate decide. Continuand, s-ar chinui cu o dependenta inutila, din care nu poate obtine nimic. Ar fi dureros ca, ulterior, sa afle ca persoana cealalta are sentimente pentru o alta persoana. Dar este poate la fel de dureros sa renunte la persoana aceea, tocmai pentru ca are anumite sentimente pentru ea.

Se poate spune ca sentimentele oamenilor nu se conformeaza unui anumit tipar. Dar se pare ca in absenta lor sau a persoanelor ce fac obiectul lor, lucrurile stau altfel. Depresii, regrete, melancolie, antipatii si multe altele iau locul tuturor activitatilor si obiectelor care pana atunci le aduceau o oarecare satisfactie oamenilor. Desigur, aceasta situatie este valabila doar in cazul celor care inca simt ceva pentru o persoana. Pentru persoanele care nu simt, evident, totul ramane absolut la fel, se inlocuieste doar persoana care isi declara sentimentele pentru ele. Refuzul este usor de oferit, dar greu de acceptat. Argumente pot exista in ambele tabere, dar cel mai important este intotdeauna inegalitatea dintre doua persoane: una simte, cealalta nu. Astfel, persoana care simte ceva are cel mai mult de suferit, in vreme ce persoana care nu simte va suferi, in cel mai rau caz, o lipsa temporara. Si ce se intampla atunci cand cei care simt inceteaza, la randul lor, sa mai simta?

Mai mult

Constante Incidentale

Se spune ca timpul este masura tuturor lucrurilor. Este singurul care este constant, inalterabil, ireversibil si continuu. Toate evenimentele pot fi plasate intr-un anumit punct pe axa timpului si toate evenimentele, fiintele, obiectele si corpurile au o durata de existenta exprimata in timp. Aceasta durata este insa relativa, in functie de observator.

Fizicianul Albert Einstein a stabilit prin Teoria Relativitatii ca timpul si distantele unui eveniment difera pentru doi observatori distincti, desi se supun acelorlasi legi fizice, iar prezenta de masa si energie conduce la o deformare a spatiului numita curbura, care poate influenta traiectoria altor obiecte, inclusiv a luminii. In fizica, aceasta se traduce simplu prin faptul ca doua evenimente ce par simultane unui observator pot aparea in momente diferite unui observator care se deplaseaza in raport cu primul. Obiectele in miscare apar mai grele pe traiectoria lor, in vreme ce timpul se scurge mai lent la ceasurile aflate in miscare. In viata de zi cu zi insa, distantele si timpul difera pentru toti observatorii, dar pot fi si egale. De exemplu, timpul poate pare accelerat atunci cand oamenii se grabesc, dar poate pare si incetinit atunci cand ei asteapta. Distantele pot pare mai mari atunci cand oamenii se deplaseaza pentru un timp indelungat sau pot pare mai mici atunci cand pentru ei conteaza doar destinatia finala.

Filosoful Henri Bergson sustinea ca timpul este o durata. Cand cineva incearca sa masoare un moment, acel moment este deja trecut, astfel ca se masoara o linie fixa, imobila, pe cand timpul este mobil si incomplet. Astfel, pentru individ timpul se poate accelera sau incetini, desi in fizica el ramane constant. In lucrarea sa „Introducere in Metafizica”, Bergson oferea exemplul a doua mosoare: unul care se desfasoara si unul care se infasoara. Cel care se desfasoara este asemuit vietii unui om, care se desfasoara continuu catre capatul ei.  Cel care se infasoara este asemuit memoriei omului, care acumuleaza cunostinte si amintiri continuu pe masura ce acel om traieste. Pentru Bergson, memoria era constiinta. Doua momente nu puteau fi egale pentru ca al doilea continea deja memoria primului. Asadar, durata era eterogena.

Timpul poate defini alte cantitati precum viteza. Iar viteza luminii in vid este viteza limita pentru obiecte si informatii. Dar ei i se atribuie o anumita cantitate de miscare ce poate fi – conform teoriei relativitatii – influentata de curbura spatiului. Astfel, desi exista filosofi si oameni de stiinta care sustin ca nu se poate calatori in timp, exista persoane care cred posibila calatoria in timp prin dilatarea timpului (deformarea curburei), exprimata de teoria relativitatii, mai ales prin depasirea vitezei luminii. Si chiar daca este sau nu posibila calatoria in timp, ea ar genera multe probleme de cauzalitate. Cineva ar putea ajunge in trecut si ar putea altera cursul istoriei modificand anumite evenimente sau ar putea ajunge in viitor si ar putea altera prezentul la intoarcere aducand cu el reziduuri sub forma unor obiecte inca nedescoperite. Se presupune ca astfel de modificari nu ar fi totusi permise, posibil datorita liberului arbitru.

Liberul arbitru este capabilitatea unor agenti sau indivizi de a lua decizii dincolo de orice constrangere. Aceasta presupune ca un eveniment se va intampla indiferent de obstacolele intampinate, contrazicand teoria  determinismului care sustine ca in avand in vedere circumstantele este intotdeauna posibil un singur eveniment, cel care – de altfel – se si intampla.

Filosoful Arthur Schopenhauer, bazandu-se pe lucrarile filosofului Immanuel Kant, sustinea in lucrarea „Despre Libertatea Vointei” ca „poti face ce vrei, dar in orice moment dat al vietii tale poti voi un singur anumit lucru si absolut nimic peste acela”. Considera ca oamenii, vazuti ca obiecte fenomenale, nu au liberul arbitru din punctul de vedere al observatorului, dar ca obiecte ce exista dincolo de aparitiile in fata observatorului, oamenii sunt liberul arbitru. Immanuel Kant considera ca liberul arbitru poate exista doar dincolo de timp si spatiu. Insa Henri Bergson sustinea ca liberul arbitru poate exista intr-o durata in care se afla timpul. Cum duratele se pot masura doar transformate intr-o forma imobila, spatiala, ele deveneau succesiuni de de fragmente diferite, dar nimic din interiorul unei durate nu putea fi cauza altei componente a acelei durate. Astfel determinismul era imposibil si nimic nu era cauzat de ceva anterior, idee care contrazice multe dintre evenimentele istorice si stiinta in general. O lege a fizicii sustine ca daca un corp exercita asupra unui alt corp o anumita forta numita „actiune”, celalalt corp va exercita asupra primului o forta egala, dar de sens contrar numita „reactiune”. Asadar, orice actiune are un efect al carei cauze este.

Coincidentele, destinul sau liberul arbitru pot fi vazute drept o scuza a oamenilor pentru anumite tipare de comportament ale caror explicatii i-ar putea nemultumi. Filosoful Friedrich Nietzsche sustinea ca valorile umanitare s-au nascut din nevoia omului de a-si confirma superioritatea, acestea facandu-l sa para mai frumos din punct de vedere moral. Este deci explicabil ca oamenii sa isi gaseasca scuze atunci cand propriile decizii si alegeri ii nemultumesc. Nu ar putea cauta adevaratele explicatii pentru ca ele i-ar face sa para slabi, lucru de care nu au nevoie. Tot Nietzsche considera ca „cea mai intima esenta a existentei este vointa de putere”. Puterea nu era vazuta ca o forta, ci ca un scop. Se eliminau astfel toate valorile morale umane, lasand doar un supra-om care nu crede in Dumnezeu, religie, filosofie, nici macar in oameni, ei fiind doar o veriga in lantul evolutiv, puntea dintre maimute si supra-oameni. De altfel, fizicianul Stephen Hawking sustinea ca „exista o diferenta fundamentala intre religie, care se bazeaza pe autoritate, si stiinta, care se bazeaza pe observatie si ratiune: stiinta va castiga pentru ca functioneaza”. Aceasta tendinta se observa din plin si astazi, cand valorile morale sunt atribuite oamenilor „slabi” care par demodati, venind din trecut, iar cei „puternici” sunt pe deplin stapani pe capacitatile lor si – implicit – liberi sa faca ce vor.

Asadar, timpul, spatiul, libertatea si puterea sunt relative. Cu toate acestea, sunt considerate constante si continuue. Timpul nu se poate opri sau derula, spatiul nu se poate distruge ci doar remodela, libertatea este disponibila atat timp cat nu ingradeste alte libertati iar puterea nu este a celor care o pretind, ci a celor care stiu sa o obtina si utilizeze. Religia, cea care pretinde autoritate, este din ce in ce mai des ignorata, in vreme ce oamenii des mediatizati obtin autoritatea prin sprijinul si urmarirea de care se bucura din partea maselor. Istoria confirma cu diverse exemple ale unor oameni care plecati dintre mase, au ajuns la conducerea lor pe spatii vaste chiar daca nu imbratisau religia sau alte forme de autoritate. Sa fie timpul intr-adevar relativ? Si daca da, de ce nu exista calatori prin timp sau mecanisme de control? Sa fie Universul chiar atat de infinit? Sau este doar o iluzie menita sa aline singuratatea oamenilor? Sa fie oamenii absolut liberi? Sau sunt cu totii constransi sa se considere liberi pentru a nu deveni proprii lor prizonieri? Si cine detine, cu adevarat, puterea? Cine alege in locul oamenilor atunci cand oamenii decid sa nu aleaga? Probabil ca oamenii au inca multe de invatat si descoperit. Si poate, candva, distantele vor parea prea mici pentru progresele stiintei. Dar este stiinta de incredere? Sau oamenii stiu atat de multe pe cat le este permis sa stie? Care este adevarata constanta a acestui Univers?

Mai mult

Stiinta Ignorantei

Se spune ca omul, cat traieste, invata. Iar in timpurile moderne, educatia si informatia sunt accesibile oricarei persoane intr-un volum imens, de-a dreptul covarsitor. Si intr-adevar, inca de la inceputurile sale, omul a invatat totul despre mediul inconjurator si ulterior despre sine. Dar nu toate informatiile au fost sau sunt demne de a fi luate in considerare, pentru ca pe masura ce se descopera lucruri noi, perceptia despre cele deja cunoscute se schimba tot mai mult.

Biblia sustine ca Dumnezeu a creat omul „dupa chipul si asemanarea Sa”. Oamenii de stiinta au dezvoltat teoria precum careia omul a aparut in urma evolutiei maimutelor hominide. Exista chiar si oameni care sustin ca oamenii au aparut in urma interventiei extraterestre asupra vietii de pe Pamant. Dar oamenii se asteapta ca viata de pe alte planete, daca exista, sa fie asemanatoare celei de pe Pamant. Asta presupune existenta apei si a unei atmosfere respirabile. Desi s-a dovedit chiar si aici, pe Pamant, ca apa si aerul nu sunt conditii absolut necesare vietii, existand organisme anaerobe si chiar bacterii care traiesc fara apa. Totusi, oamenii cauta viata inteligenta in spatiu cu ajutorul undelor radio, desi nu se poate sti cu exactitate daca undele radio ar putea fi folosite de alte entitati sau daca ar fi detectabile de pe Pamant. Si cauta si alte planete asemanatoare Pamantului, care ar putea adaposti viata, desi nu au descoperit inca o modalitate de a calatori pe imensele distante dintre corpurile cosmice.

Cautarile oamenilor se desfasoara si pe planeta, in apa, aer sau sol. Dar sunt departe de a lua sfarsit. Exista cate o stiinta pentru fiecare domeniu de cercetare, pentru fiecare disciplina de studiu, pentru fiecare problema sau chiar arta. Oamenii studiaza apa, aerul, pamantul, vietatile, fosilele, fenomenele, cauzele, efectele si consecintele... Multe dintre obiectele de studiu raman inca enigme, precum toate creatiile care infatiseaza sau sunt atribuite unor presupuse fiinte extraterestre (monumentul Stonehenge, desenele Nazca, desenele din Val Camonica, hieroglifele egiptene care infatiseaza becuri si aeronave, fenomenul Tunguska, incidentul Roswell etc), desi multe dintre dovezi sunt incidentale sau controversate, de asemenea alte fenomene inexplicabile stiintei – Triunghiul Bermudelor, disparitia Atlantidei, previziunile lui Nostradamus, disparitia regimentului Norfolk, harta lui Piri Reis etc.

Insa nu numai misterele sunt controversate, ci majoritatea teoriilor si ideilor oamenilor. Fiecare om este diferit, asa ca fiecare gandeste in felul lui. Exista diverse stiinte asa cum exista si diverse religii. Se admit sau se resping reciproc asa cum admit sau resping existenta divinitatii sau a raului absolut. Si cu cat se stie mai mult, cu atat se poate modifica fiecare mai mult. Divinitatea poate fi renegata in vreme ce stiinta poate confirma incidental dovezi religioase. Cu toate acestea, oamenii admit ca nu stiu totul si ca doar divinitatea sau o alta entitate superioara poate sti totul.

Asadar, oamenii nu sunt siguri daca exista divinitatea, extraterestrii sau paranormalul. Cu toate acestea, considera ca ar trebui sa fie lucruri similare cu ceea ce este cunoscut deja. Dar au oare garantia ca ceea ce este cunoscut deja este universal valabil? Si daca da, cine le-a oferit aceasta garantie? Oare stiu oamenii cu siguranta ceva mai mult decat simplul fapt ca exista? Vanitatea este unul dintre cele 7 pacate capitale ale religiei crestine, dar totodata si cel mai des savarsit. Se spune ca ignoranta este fericire...

Mai mult

Sufletul din Masinarie

Oamenii se impart intre religie si stiinta. Din punct de vedere religios, oamenii au aparut in urma interventiei divine ca parte componenta a unui sistem complex construit de catre divinitate. Din punct de vedere stiintific, oamenii au aparut in urma evolutiei aceluiasi sistem complex, dar nu construit de catre divinitate. Iar in vreme ce stiinta nu poate explica aparitia acestui sistem complex, religia nu poate explica dimensiunile vaste, poate chiar infinite ale sistemului.

Naturalistul Charles Robert Darwin stabilea in lucrarea sa „Originea Speciilor” ca toate fiintele vii au evoluat in timp din stramosi comuni ca urmare a selectiei naturale, selectie care presupune ca cea mai adaptata fiinta supravietuieste. Aceasta teorie infirma ideea religiei care spune ca divinitatea a creat oamenii si tot ce ii inconjoara.

Filosoful Jean Paul Sartre sustinea ca „oamenii sunt condamnati sa fie liberi”, ceea ce presupune absenta unui creator divin. Pentru aceasta afirmatie, oferea un exemplu simplu: cutitul de taiat hartie. Cineva ar putea presupune ca divinitatea creatoare a avut un plan pentru el – esenta. Astfel, el spunea ca oamenii nu au o esenta sau un scop inaintea existentei lor pentru ca nu exista un creator. Cu alte cuvinte, „existenta preceda esenta”, asa ca oamenii sunt singurii responsabili pentru propriile decizii, actiuni si comportamente.

Religia sustine ca divinitatea sau Creatorul a creat oamenii si tot ce ii inconjoara, avand un scop precis pentru fiecare in parte, iar omul este dator sa urmeze calea impusa, altfel risca sa fie pedepsit in diverse moduri. Unele curente infirma repetitia existentei, reincarnarea, in vreme ce altele o promoveaza la statutul de rasplata sau pedeapsa pentru viata anterioara.

Alegerile pe care oamenii le fac se impart intre bine si rau, iar fiecare actiune a oamenilor este o alegere. Chiar si cand ei decid sa nu faca nici o alegere, nu fac altceva decat o alegere. De aceea, oamenii sunt considerati liberi in orice clipa, pentru ca indiferent de rezultatul cunoscut sau necunoscut al unei alegeri, vor face acea alegere. Oamenii consimt sa faca alegerea chiar si atunci cand ea le este impusa, desi au intotdeauna posibilitatea refuzului. Si intotdeauna vor exista cel putin doua alegeri dintre care una va parea buna sau corecta, iar cealalta va parea gresita sau rau-intentionata. Asadar, actiunile oamenilor nu pot fi puse pe seama constrangerii, destinului sau vointei unui Creator, ci intotdeauna pe seama discernamantului si deciziilor oamenilor.

Discernamantul este capacitatea oamenilor de a face distinctia intre bine si rau, unde „bine” este termenul pentru ceva general acceptat, iar „rau” este termenul pentru ceva general respins. Insa binele si raul nu sunt intotdeauna in conflict. Nu sunt la indemana oricui este pus sa aleaga, fiind necunoscut rezultatul unei decizii. Nu sunt mereu acceptate pentru ca ce semnifica binele cuiva poate semnifica raul pentru alte persoane, idei sau situatii. Se presupune ca binele si raul sunt in antiteza permanenta, atat in religie, cat si in stiinta. Ceva ce este bun ajuta, iar ceva ce este rau dauneaza. Dar nici acestea nu sunt tot timpul valabile. Uneori raul poate fi doar un potentiator sau indicator al binelui, o simpla masura sau grad de comparatie. Pentru ca fara cunoasterea a ceea ce este rau si daunator nu s-ar putea aprecia ce este bine si in ce masura ajuta.

Oamenii au alegerea intre bine si rau tot timpul la dispozitie. De exemplu, un om care conduce o masina pe autostrada poate observa un autostopist la marginea drumului. In acel moment are alegerea sa il ignore sau sa il ajute. Dar totodata poate alege sa il loveasca in plin pentru un motiv cunoscut doar lui. Se poate spune ca are discernamant si daca il ajuta, si daca il ignora. Dar este bine sa il ignore? Este rau sa il ajute? Iar daca raspunsurile sunt „nu” si „nu”, iar soferul il ajuta pe autostopist, se poate spune ca destinul a impus alegerea? Sau divinitatea? Sau Creatorul? Depinde. De ce? Pentru ca daca intre sofer si autostopist se creeaza o legatura stransa, peste un timp vor sustine ca nu a depins de ei alegerea si ca a fost o circumstanta creata de destin sau divinitate. Dar daca nu se vor intelege, se vor invinui reciproc si vor alege sa se ignore ulterior, fara a mentiona alte parti terte.

Daca oamenii sunt parte a sistemului care ii inconjoara este usor de demonstrat. Ei sunt si actiunile lor afecteaza sistemul. Daca divinitatea este cea care a creat atat oamenii, cat si sistemul, este greu de demonstrat si ramane alegerea fiecarui individ daca sa creada sau nu. Cert este insa ca oamenii nu sunt masinarii. Nu pot actiona conform regulilor de fiecare data, indiferent de natura acestora. Iar discernamantul lor poate fi pus la indoiala in urma fiecarei alegeri pe care o fac.

Alegerile oamenilor pot fi criticate sau judecate de catre autoritati instituite de ei sau chiar de ei si cei asemeni lor, lipsiti de autoritate. Dar de multe ori uita atat ei, cat si autoritatile, ca in spatele acelor alegeri se ascund oameni, asemeni lor. Si nu stie nimeni cum ar fi actionat si ce ar fi decis ei in acea conjunctura, dar simt ca au dreptul, conferit sau nu de autoritate, sa analizeze si judece alegerile celorlalti. Unii fac asta din invidie, ura, prejudecati sau pentru ca pur si simplu nu au altceva de facut.

Filosoful René Descartes sustinea simplul scepticism este dovada existentei, in sensul ca daca cineva sau ceva se indoieste de faptul ca exista, insasi acea indoiala este dovada existentei acelei entitati – „cogito ergo sum” („gandesc, deci exist”). Intrebarea era atunci in ce forma exista el? Isi putea percepe trupul cu ajutorul simturilor, dar simturile nu sunt intotdeauna de incredere. Asa ca pentru Descartes singura certitudine a fost ca era o entitate care gandea. Gandirea fiind activitatea lui, avea o esenta, iar puterea lui trebuia sa vina din acea esenta. Gandul era un eveniment care i se intampla in asa fel incat era imediat constient de el. Atunci a concluzionat ca gandul este fiecare activitate a unei persoane care devine imediat constienta. 

Folosind exemplul unei bucati de ceara, a demonstrat ca poate percepe culoarea, forma si textura ei cu ajutorul simturilor. Dar dupa ce bucata de ceara trecea printr-o flacara, toate aceste date se schimbau, insa mintea lui ii spunea ca este aceeasi bucata de ceara. Astfel, a concluzionat ca perceptia in sine nu poate fi un mecanism de judecata, ci doar ajutata de deductie. Insa pe baza perceptiei si deductiei, oamenii nu pot acumula cunostinte daca nu au si ratiune.

In lucrarile sale, Descartes sustinea, de asemenea, ca oamenii sunt compusi din trup si minte. Trupul era pentru el o masinarie, avand proprietati materiale. Insa mintea era imateriala si nu functiona dupa legile naturii. Mintea si trupul interactionau, in viziunea lui, prin intermediul epifizei sau glandei pineale. Aceasta forma de dualism ar demonstra ca mintea controleaza trupul, dar ca si trupul poate influenta mintea, desi in alte conditii mintea ar fi rationala.

Filosoful Gilbert Ryle sustinea ca fiecare om, cu exceptia copiiilor si celor cu probleme psihice, are atat o minte, cat si un trup, dar mintea poate functiona si exista si dupa moartea trupului. Insa mintea nu exista in spatiu si, asa cum spunea Descartes, nu functioneaza dupa legile naturii. Mecanismele de functionare ale mintii nu pot fi marturisite de catre alti observatori, avand o natura secreta. Astfel, in viziunea lui Ryle, omul traieste in doua povesti separate: cea publica, a trupului, care poate fi cunoscuta de catre ceilalti si cea secreta, a mintii, care nu poate fi cunoscuta de catre ceilalti, cel putin nu fara acordul persoanei respective.

Mintea s-a dezvoltat in interiorul trupului. Prin evolutie, mintea umana s-a constituit pe scheletul ancestral al creierului primitiv care a evoluat odata cu omul. Insa pe masura ce s-a dezvoltat, nu a putut elimina anumite structuri primitive ale creierului precum ura, violenta, furia si alte astfel de instincte impulsive care predispun omul la un comportament imprevizibil si irational. Parte din acest comportament se manifesta brusc si evident, insa restul se manifesta tacit si inconstient, prin procese care par banale, cum ar fi perceptia, dar si clasificarea.

Revenind la exemplul soferului si autostopistului, soferul poate simti brusc impulsul de a-l rani pe autostopist datorita furiei sau violentei latente. Dar in acelasi timp, il poate ignora pentru ca fiind obisnuit sa parcurga distante mari, este posibil sa fi intalnit alti autostopisti care i-au generat o impresie proasta, determinandu-l sa urasca astfel toate persoanele care fac autostopul. La randul lui, autostopistul este obisnuit sa fie ignorat de mult dintre soferi si chiar daca unii dintre ei il ignora pentru a-si stapani anumite impulsuri, el poate considera ca ei nu doresc sa il ajute, determinandu-l sa urasca astfel toate persoanele care conduc un vehicul in directia in care se indreapta si el, dar trec pe langa el fara sa opreasca.

Asadar, discernamantul nu conduce doar la alegeri, ci si la perceptii, deductii si ratiuni care nu sunt intotdeauna valide sau utile. Am putea fi singurii care animeaza acest sistem complex, construit – de catre un Creator sau nu – in jurul nostru, sau am putea fi doar alte parti componente pe undeva prin acest sistem in care nimeni nu stie mai mult decat ca exista. Suntem oare suflete in masinarii? Sau suflete intr-o mare masinarie ale carei parti componente ne constituim? Si daca suntem, de ce nu putem functiona rational, desi avem toate mecanismele sau indicatiile necesare?

Mai mult