Observatii

Se intampla des sa ii etichetam pe cei din jur, nimeni nu poate nega asta. Cu totii ne uitam la cineva si spunem ca este intr-un anume fel bazandu-ne pe simpla aparitie, stilul persoanei respective sau chiar fizionomia. De multe ori, aceste etichete sunt inofensive si elogioase, observand frumusetea persoanei respective, gusturile ei sau diverse alte aspecte. Insa etichetele creeaza si pagube, pentru ca pot fi si critice sau de-a dreptul meschine.

Poate la fel de des se intampla sa fim etichetati si ridiculizati de cei care ne observa. Si atunci ni se pare injust, uitand ca si noi, la randul nostru, suntem nedrepti cu altii. Sau cand suntem laudati, cautam un interes ascuns in spatele acelor cuvinte, uitand ca exista si oameni care chiar admira frumosul. Asa ca de cele mai multe ori, si unii, si altii se feresc sa isi exprime gandurile si sentimentele din teama de a nu fi ridicoli sau ridiculizati.

Ca observator, ai avantajul de a te simti in siguranta, in afara situatiei, pe marginea actiunii si impartial in opiniile tale. Ti se pare ca esti incoruptibil, iar observatiile tale sunt exacte si adevarate pentru ca stii bine ce fac cei pe care ii observi si de ce fac astfel. Nimic mai gresit! Ca observator, nu faci altceva decat sa iti pierzi timpul degeaba daca tot ce vrei este sa iti impartasesti opiniile cu altii, fie ca sunt cei pe care ii observi sau altii care observa si ei.

Oamenii pot avea mii de motive pentru a face un lucru. Sau pot avea mii de motive pentru a nu-l face. Si chiar daca cei mai multi se vor lasa purtati de val si vor actiona in conformitate, exista si unii care desi au mii de motive pentru a face un lucru, nu il vor face. Abia atunci apare adevarata observare. Pentru ca cel mai important nu este sa afli „de ce”, ci sa afli „de ce nu”. Si odata ce ai aflat, sa ii convingi si pe ceilalti ca ceea ce ai aflat este corect. Atunci intervine adevarata impartasire de idei si opinii, pentru ca fiecare le are pe ale lui si este greu de convins ca poate fi si altfel.

Cu totii ne aparam ideile si convingerile, poate din orgoliu sau poate dintr-o convingere extrema ca sunt singurele adevarate si corecte. Totodata, nu ne putem apara in fata prejudecatilor celorlalti pentru ca oricat am incerca, nu putem multumi pe toata lumea. Se poarta un razboi continuu intre observatori si cei observati. Primii incearca sa fie cat mai aproape de adevar, ceilalti incearca sa fie cat mai simpatizati astfel incat sa aiba acces la cat mai multe oportunitati. Iar atunci cand cineva are o parere, este foarte probabil sa o modeleze si sa o prelucreze astfel incat sa coincida cu parerea cat mai multor persoane.

Oamenii sunt ca albinele sau furnicile. Daca au ceva de facut, ceva pentru care sa lupte sau pentru care sa munceasca, vor muri fericiti facand acele lucruri pentru ca se vor simti motivati. Vor crede ca a meritat pe deplin, chiar daca in realitate nu au servit nici un scop cu adevarat util. Dar impresia lor va fi intotdeauna ca au facut ceea ce trebuia, pana cand, intr-o zi, isi vor pune intrebari. Iar atunci, raspunsul va fi unul singur: totul este relativ, asa ca nu poti castiga nici ca observator, nici ca observat.

Munca te poate elibera, dar tot munca te poate inlantui. Orice scop poate fi util sau inutil, bun sau rau, in functie de cine si cum il priveste. Iar daca iti pasa mai mult de cine si cum te priveste, ai pierdut din start orice. La fel si daca planul tau da gres din cauza aparitiei cuiva sau a unui eveniment neasteptat. Este curios cum isi construiesc cu totii mici lumi perfecte in jurul convingerilor si ideilor lor, construind din observatii asupra celorlalti si din idei sau sfaturi adunate de pe oriunde au parut utile. Iar atunci cand oamenii pierd totul din cauza cuiva sau a ceva, se vor retrage pe margine ca observatori si vor uri totul si pe toata lumea. Dar nimeni nu va mai tine cont de observatiile lor.

Mai mult

O Fotografie

Se trezise cu o dorinta ciudata. Nu stia ce isi doreste, dar simtea ca isi doreste ceva. Ceva lipsea si nu era verdele primaverii pe care o astepta cu nerabdare. Ar fi vrut sa afle, sa ii devina evident, dar oricat s-ar fi straduit, nu putea afla. Asa ca astepta cuminte ca mintea sa i se limpezeasca si gandurile sa i se linisteasca, iar in linistea aceea sa afle ce insemna totul.

Simplitatea ii era termenul definitor. Chiar si vremea ii parea simpla. Frig, ceata, vant, zapada, gheata. Peisajul caracteristic iernii parea nesfarsit si nemiscat. Se obisnuise deja cu el, asa ca nu mai parea ceva absurd. Muzica ii rasuna in urechi perioade lungi de-a lungul zilei. Numai ea putea aduce liniste in minte si in suflet si numai cu ea putea scapa din monotonia acelor zile. Ii trebuia o iesire din acel loc si din acel anotimp atat de rece si nemilos. Ar fi vrut sa simta stropii de ploaie reci scurgandu-i-se pe piele si atunci totul sa o ia, din nou, de la inceput. Insa timpul raspundea mereu cu aceeasi nepasare, pastrand acelasi ton al vremii si intamplarilor. Era ca o poveste care se repeta la infinit.

Cate un gand ii trecea mereu prin minte, amintindu-i de singuratatea din fiecare zi, din fiecare moment, din fiecare loc si din fiecare zambet strain si fals. Avea nevoie de siguranta unui suflet cald alaturi, ii era dor sa simta bunatatea cuiva apropiat, sa se bucure de un zambet sincer si de o privire blanda. Dar oricat ar fi incercat, nu putea gasi o solutie si nu putea starni destul interes in nimeni. Iar in tot griul acela monoton al vietii, al iernii si al timpului, incerca macar sa gaseasca sau sa aduca in vreun fel o pata de culoare... dar tot ce mai gasea era doar speranta ca va fi candva mai bine.

Destinul ii parea blestemat si singuratatea ii era cea mai fidela insotitoare. Uneori cersea pur si simplu o imbratisare, dar indiferenta din jur ii zambea mereu, perfida, parand ca va ramane prin preajma pentru eternitate. Numai dorinta aceea ciudata schimba putin lucrurile si i se parea uneori ca o voce din departare ii transmite in secret chemarea ei, ca si cum folosea o lungime de unda necunoscuta celorlalti. Dar nici dorinta, nici vocea nu aveau continuitate, asa ca totul revenea rapid la monotonia iernii, stapana peste tot si toate.

Singura certitudine pe care o putea avea era fotografia pe care se incapatana sa o tina la piept, privind-o mereu cu zambetul pe buze. Acolo, totul era atat de frumos, atat de cald si atat de fericit, incat ar fi vrut sa traiasca pentru eternitate in acea fotografie. Insa orice fotografie reprezinta doar un moment... un moment ce nu se poate repeta la nesfarsit, dar pe care ar fi vrut sa il retraiasca mereu. Astfel ca tot ce ii ramanea in monotonia eterna era acea amintire, acel moment atat de fericit... era doar o fotografie.

Mai mult

Pictorul

In vremea cand oamenii inca erau atrasi de arta si frumos, un pictor isi castiga existenta vanzand ieftin tablouri in care infatisa diverse scene. Oameni veneau de la el din toate colturile pentru a-i spune cate o poveste pe care el sa o picteze, iar el realiza cate un tablou pentru fiecare, cerand in schimb doar strictul necesar pentru a trai si a picta. Iar oamenii ii apreciau operele care aratau intotdeauna asa cum isi doreau ei.

Scenele pe care le infatisa pictorul in fiecare tablou erau iubirea, viata, fericirea, ura, moartea, tristetea, binele si raul cu toate conflictele si legaturile dintre ele; intr-un cuvant, oamenii – si tot ceea ce insemnau ei. Picturile lui erau foarte frumoase, de multe ori parand ca prind viata in ochii si sufletele privitorilor.

Multi ii promisesera diverse averi pictorului, cerandu-i in schimb sa picteze doar pentru ei si numai ceea ce ii cereau. Pictorul le raspundea tuturor ca nu isi va lasa libertatea de a picta oamenii si ceea ce il lega de ei pentru un singur om si ideile lui. Si intotdeauna accepta ca plata doar ceea ce stia ca ii trebuie, refuzand restul. Multe femei ii declarasera iubirea, dar el le raspundea ca nu poate fi iubit, iar cei care ii iubeau munca nu aveau altceva de facut decat sa o admire si sa o ingrijeasca.

Era un singuratic ce nu se inconjura niciodata de prea multi oameni. Stia ca oamenii sunt rai si nu le putea acorda incredere. Atunci cand nu ii picta sau nu picta ce ii cereau ei, se portretiza singur uitandu-se spre orizont. In rest, picta diverse scene fara noima pentru multi, dar cu un inteles ascuns pentru el insusi.

Intr-o zi, un copil il intreba de ce se picteaza mereu singur uitandu-se spre cer. Zambind, pictorul ii raspunse ca in zare era toata speranta lui. Curios, copilul il intreba la ce spera. Insa pictorului ii disparuse zambetul de pe buze. Ii spuse copilului ca intr-o zi, cand va creste, va intelege. Si ii darui un tablou cu el uitandu-se in zare, astfel incat copilul sa nu uite ziua aceea si cuvintele pe care i le spusese pictorul.

Dupa ani si ani, copilul crescuse. Era acum un tanar prezentabil. Tabloul primit de la pictor il ajutase sa isi descopere si el inclinatia artistica. Devenise un pictor modest, necunoscut, dar care se bucura de apreciere din partea cunoscutilor si cativa chiar se ofereau sa ii cumpere tablourile. Pastra in atelier toate operele pe care nu le vanduse; de unele se atasase si nu voia sa le vanda iar pentru restul astepta cumparatori.

Odata, facand ordine in atelier, descoperise tabloul primit cu ani in urma de la pictor. Privindu-l, isi aminti cuvintele celui care i le daruise. Si privind cu atentie, observa o silueta umana in orizontul din tablou. Pana atunci crezuse ca e o raza de soare, caci era alba. Dar acum intelegea bine ca era vorba de un contur al unei fiinte umane. Si in clipa aceea, ii fuse clar ca speranta pictorului era ca intr-o zi va veni la el ceea ce cauta.

Incercand sa il gaseasca pentru a-i spune ce a inteles, a aflat despre pictor ca murise singur pictand un alt tablou despre care se spunea ca ar fi fost cel mai frumos dintre toate, dar ramasese incomplet. Infatisa jocuri de lumini si umbre, Soarele si Luna aruncandu-si sageti, stelele luminand asupra norilor care invaluiau totul in ceata, paduri care cresteau deasupra apei, campii intinse in varfuri de munti, rauri curgand prin cer si altele asemenatoare. Toate pareau impreunate, dar totodata atat de singure in sinea lor. Intr-un singur colt, panza ramasese alba, lipsindu-i ceva care sa desavarseasca tabloul. Cu toate acestea, era atat de frumos si de plin de viata, incat oricine il privea se trezea in mijlocul tuturor acelor lucruri aduse la viata.

Tanarul a realizat ca tot ceea ce isi dorise pictorul care isi lasase munca neterminata era sa nu fie privit ca un artist, ci ca un om. Isi dorea sa nu fie apreciat pentru munca lui, ci pentru cine era el, cu bune si cu rele. A trait doar prin munca lui, nu si prin fiinta lui. Si ar fi vrut doar sa fie salvat de aceea fiinta alba pe care o astepta, dar care nu mai venise. Asa ca tanarul s-a decis sa completeze tabloul, adaugand in coltul alb doi oameni care se imbratisau si se sarutau, privind toate acele lucruri. Iar atunci cand a terminat, toti cei care au privit tabloul au decis unanim ca asta ar fi vrut sa infatiseze si pictorul.

Numai ca pentru pictor, era prea tarziu. Plecase singur intr-o alta lume mai buna cu regretul ca nimeni nu l-a inteles cu adevarat asa cum si-a dorit, nici macar tanarul care, candva, copil curios fiind, aflase secretul lui...

Mai mult

Cutiuta Muzicala

Era candva o cutiuta muzicala. Micuta si fragila, cutiuta era superba, iar sunetul ei fermecator. Multi o ascultau vrajiti atunci cand canta, deoarece melodia ei incanta pe oricine si aducea zambetul pe buze tuturor. Cand nu canta, cu totii ii admirau frumusetea, tanjind dupa melodia ei. Caci cutiuta nu se deschidea oricand, pentru oricine, ci numai pentru acei care stiau cum sa o deschida si cum sa o faca sa cante atat de frumos. Dar nu toti cei care o deschideau erau si atenti cu ea, astfel ca se defecta des.

Unii deschideau cutiuta si apoi o inchideau brusc, speriati ca sunetul acela ar fi prea mult pentru ei si ar merita sa il auda. Altii deveneau lacomi si incercau sa o tina mereu deschisa, pentru a-i auzi sunetul numai ei, iar cutiuta se uza incercand sa cante dupa placul lor. Unii incercau sa o deschida cu forta, dar cutiuta ramanea inchisa in ciuda tuturor eforturilor lor. Altii incercau sa ii cante si ei, incercand sa o pacaleasca sa se deschida. Si uneori reuseau, dar isi pierdeau repede interesul pentru ea iar biata cutiuta ramanea blocata in speranta ca se vor intoarce la ea.

Cand se defecta cutiuta, era dusa intr-un atelier in care mester era insusi Timpul. El, cu mila lui, o repara gratuit. Dar de fiecare data, cutiuta pierdea cate o piesa, o bucatica din ea care se defecta si nu mai putea fi inlocuita. Cel care construise cutiuta nu facuse si piese de schimb pentru ea, astfel ca mesterul Timp era obligat sa foloseasca ce putea si sa o repare incercand sa renunte la piesele defecte. Le daruia ca amintire celor care o stricau, pentru a-i face sa inteleaga fragilitatea cutiutei si cat de important era sa nu o abuzeze. Si in vreme ce unii recunosteau ca au gresit si se caiau, altii negau orice vina si aruncau piesele primite. Dar nu mai avea nici o importanta.

Cu fiecare piesa pierduta, cutiuta devenea mai trista, iar sunetul ei mai putin magic. Se deschidea mai greu si cu atat mai mult nu se deschidea celor care o stricasera pana atunci. Iar cand se deschidea, incepea o melodie trista, chemand la ea pe cel care nu ar fi stricat-o niciodata. Dar o astfel de persoana nu exista, asa ca biata cutiuta era blestemata sa se chinuie pana cand va fi pierdut destule piese ca sa nu mai poata fi reparata.

Intr-o zi, Timpul, satul sa o tot primeasca stricata in atelier, se gandise sa o alature altei cutiute. Atunci cand cele doua au inceput sa cante, sunetul lor era asemanator. Atat de asemanator incat cei care ascultau au crezut ca una dintre ele nu canta. Dar inchizandu-le pe rand, au descoperit ca melodia lor era aceeasi si cutiutele se chemau una pe alta. De atunci, cele doua cutiute erau nedespartite. Sunetul lor duios devenise o melodie vesela pe care o cantau amandoua in cor, bucurandu-se fiecare de prezenta celeilalte. Cantau impreuna de dimineata pana seara, fara griji. Iar cei care le ascultau ramaneau vrajiti de sunetul lor, atat de mult, incat tot ce isi puteau dori era ca intr-o zi sa isi gaseasca si ei o pereche alaturi de care sa fie atat de fericiti precum cele doua cutiute.

Mai mult

Libertate

In zilele ei bune, s-ar fi putut spune despre ea ca este o fata vesela. Insa ea era indiferenta. Nu i-ar fi pasat nici macar daca ceilalti spun ceva despre ea. Era obisnuita cu lumea comentand in jurul ei si stia bine ca nu are rost sa asculte toate acele lucruri. Era obisnuita sa fie independenta si sa nu simta nimic pentru nimeni. Avusese parte de experiente neplacute cu oameni care nici nu meritau sa fie oameni, insa nu se simtea o victima, din contra, fusese destul de puternica incat sa treaca peste ele. Se simtea cel mai bine singura si avea tendinta de a-i tine la distanta pe ceilalti.

In zilele ei mai putin bune, s-ar fi putut spune despre ea ca... nu exista. Desi era plina de viata, nu putea simti nimic. Ii era greu sa ii convinga pe ceilalti sa faca lucruri frumoase impreuna, asa ca se refugia singura in camera ei. Nu era obisnuita sa arate altora suferinta ei, asa ca nu se infatisa celorlalti. Isi ineca amarul in alcool sau plans si il cupla cu depresiile. Nici insomnia nu ii era straina si de multe ori se refugia in munca pentru a-si gasi un fel de scuza. Nu ii trebuia neaparat, nu avea nevoie sa se justifice nimanui. Dar nu voia sa ramana descoperita.

Intr-o zi, l-a cunoscut pe el. Nimic special, un „el” ca multi altii pe care ii cunoscuse pana atunci. Un „el” care nu impresiona pe nimeni si nu atragea prin ceva evident. Un „el” timid si tacut, care nu spunea prea multe, dar isi calcula cuvintele. Un „el” care necesita multa rabdare, rabdare pe care ea nu o avea. Un „el” care, desi nu incanta cu nimic, o atragea intr-un fel aparte. De atunci trecuse ceva timp. Aflasera multe unul despre altul si chiar daca existau discrepante, le rezolvau rapid, fara prea multe probleme.

Acel „el” s-a transformat, in timp. Nu s-a schimbat in nici un fel, era acelasi, ba chiar o dezamagise cumva pentru ca ea si-l imaginase putin altfel la inceput. Dar utilitatea lui i-a ramas ascunsa pana cand, intr-o zi, a avut o revelatie. Prezenta lui o ajutase sa simta din nou. Sa se bucure de viata din nou. Era ca si cum el deschisese o usa pe care ea nu o putea deschide. Acum avea in fata toate posibilitatile.

Ar fi alergat, ar fi tipat, s-ar fi bucurat, ar fi plans si ar fi ras in acelasi timp. Ar fi stat in ninsoare si s-ar fi intins pe iarba. Ar fi ascultat muzica ce rasuna atat de clar in capul ei si ar fi visat culori. Ar fi zburat si s-ar fi aruncat in ocean, gata sa inoate alaturi de delfini. Ar fi alergat inapoi acasa, pe dealurile pe care copilarise, gata sa se arunce din nou la vale, sa se loveasca si sa rada ca un copil, inconjurata de albinele naive care, atrase de parfumul ei, credeau ca era o floare si ramaneau dezamagite. Ar fi revenit la toate lucrurile care o faceau sa zambeasca si sa se bucure de viata.

Era fericita, asa cum nu mai fusese de mult. Nu stia daca trebuia sa ii atribuie lui meritul, pana la urma el nu facuse nimic special. Doar fusese acolo. Dar in fond, poate ca asta era tot ce conta – sa fie in preajma. Cu siguranta, nu ar fi fost o calatorie usoara inapoi la toate acele lucruri care o faceau fericita. Dar cateva zgarieturi si vanatai sunt un pret mic pentru o asemenea calatorie. Si chiar daca nu stia ce conteaza mai mult – destinatia sau compania – stia ca in sfarsit se poate bucura de ceva ce ii lipsise mult timp: libertate.

Mai mult

Echilibru

O fata trista se confesa oglinzii. Ii spunea ca prietenia este un lucru atat de frumos, dar atat de greu de aflat. Se certase de curand cu cea mai buna prietena a ei si nu era prima data cand se intampla. Iar ceea ce o durea cel mai rau era ca nu se certau din vina ei, ci din vina acelei fete si de fiecare data tot ea facea un compromis sa o ierte. Asta ar fi insemnat ca e un om bun, dar ea se considera naiva. Si nu putea intelege de ce simtea atat de mult nevoia de a continua relatia cu acea fata cand stia bine ca nu se vor schimba prea multe lucruri.

Conflictul dintre ratiune si simtire – dintre minte si inima – va exista mereu in oameni. Daca mintea sau inima ar fi fost una mai buna decat cealalta, existenta celeilalte ar fi fost anulata. Dar mintea nu este destul de deschisa incat sa accepte ce accepta inima, iar inima nu este destul de inchisa incat sa respinga ce respinge mintea... Mintea incearca sa inlantuie inima, iar inima este cea care incearca sa elibereze mintea. In vreme ce mintea este plina de suspiciuni si intrebari, inima este sigura si nu cauta alte raspunsuri. Intre ele exista o legatura, un pod care le uneste, dar care nu le poate tine pe loc. Acel pod este memoria. O resursa comuna pe care atat mintea cat si inima o acceseaza fiecare in felul ei. Inima poate regreta unele amintiri, mintea se poate bucura ca au luat sfarsit. Iar cand mintea nu observa unele lucruri, inima i le va aduce la cunostinta.

Fata avea multe amintiri cu prietena ei. Si chiar daca nu erau toate frumoase, le simtea lipsa. Ar fi vrut sa revina cumva cu prietena ei la momentele in care radeau impreuna, facand diverse lucruri. Ar fi vrut sa o mai poata imbratisa fara ca vreuna dintre ele sa se intrebe care este adevaratul motiv. Ar fi vrut sa nu mai fie nevoie de atatea certuri, pareri de rau si scuze din partea fiecareia. Ar fi vrut sa se poata numi din nou „prietene” fara sa se intrebe daca respecta toate implicatiile acestui termen. Ar fi vrut multe, dar... stia ca nu le mai poate avea.

Se intreba ce se schimbase. Poate ea, poate prietena ei, poate ceilalti... sau poate doar timpul lasase urme prea adanci peste relatia lor, atat de adanci incat nu mai puteau fi ignorate. Sau poate doar ea nu le putea ignora. Daca ar fi putut, ar fi ramas prietene. Dar evident, trebuia sa se respecte anumite reguli de ambele parti. Ea avea impresia ca doar ea le cunoaste si le respecta, dar nu putea respecta una singura: aceea de a ierta neintelegerile. Nu le putea ierta pentru ca avea impresia ca prietena ei nu tinea cont de nici o regula... sau poate doar atunci cand incerca sa se impace si sa isi rascumpere anumite greseli.

Prietenia dintre cele doua fete era o situatie de completare. Prima, dispusa la compromisuri, gata de a ierta si a uita orice avea nevoie de prietena ei, care o invata sa fie mai putin dispusa la compromisuri. Avea impresia ca o pregateste cumva pentru viata. A doua se bucura sa gaseasca de fiecare data aceeasi fata buna care sa o ajute cu tot ce avea nevoie si careia ii putea spune orice. Iar prietenia lor se bazase mereu pe incredere, ajutor reciproc, sinceritate si responsabilitate. Faptul ca prietena ei se schimbase de la o vreme era prea mult pentru ea. Nu putea intelege motivele, oricat de mult le-ar fi cautat. Iar aceasta schimbare o facuse sa isi piarda si mai mult increderea in oameni, incredere care oricum era subreda si infima. Invatase dur ca nu poate avea incredere in oameni, nici macar in cei care par demni de a se bucura de ea. Oamenii mint si se prefac, altii doar par ca mint si se prefac si pentru ea devenise dificil sa poata distinge intre diversele comportamente, cu atat mai mult cu cat insasi prietena ei o dezamagise de multe ori. Inima ii spunea sa continue si cu prietena ei, si cu ceilalti. Dar mintea ii spunea sa se fereasca de toata lumea pentru ca era prea naiva inca.

Echilibrul dintre ratiune si simtire este greu de atins si imposibil de pastrat. Oamenii impun anumite limite pentru a colabora cu succes. Dar in toate colaborarile lor apare un atasament care tinde sa inlature acele limite. Absenta limitelor conduce la absenta echilibrului. Limitele sunt stabilite de diverse alte conflicte cunoscute oamenilor, interne sau externe: rau vs. bine, adevar vs. minciuna, libertate vs. restrictii, drepturi vs. obligatii etc. Toate aceste polaritati ii ajuta pe oameni sa stabileasca totul si sa poata functiona normal. Insa tot ele sunt cele care nu permit nici un echilibru. Oamenii nu se pot afla la jumatatea distantei dintre poli pentru prea mult timp. Unul sau altul ii va atrage intr-un final si atunci echilibrul va fi pierdut. Fara echilibru nu poate exista nici adevar, pentru ca nu se mai cunosc ambii poli sau unul dintre ei acapareaza. De aceea este nevoie de resurse comune, poduri si legaturi intre poli care, daca nu pot restabili echilibrul, pot permite macar comunicarea si deplasarea intre ei. Iar in lupta dintre ratiune si simtire, cel mai bine este sa castige memoria si oamenii sa ramana cu amintiri frumoase.

Mai mult

Dorinte Imposibile

„Arata-mi ca vrei ce nu poti avea.” Fraza aceasta i se intiparise in minte de cand o auzise. Fata care o spusese lasase de mult locul acestei fraze, desi pana atunci ea ocupa toate gandurile lui. Ar fi vrut sa poata avea un raspuns pe masura, sa poata spune ceva, dar gandurile lui nu mai incercau sa iasa din capul lui, ci se adunau toate in jurul aceleeasi idei. Se intreba cum ar putea sa arate si totodata, de ce ar vrea ceva ce nu poate avea. Si oare merita sa vrea ceva ce nu putea avea?

Oamenii isi doresc ceea ce nu au. Motivele sunt diverse si interpretate in diverse moduri: progres, nevoie, lacomie, curiozitate, vanitate, intriga, competitie etc. Ce nu au oamenii nu le este mereu necesar sau util. Dar asta nu ii opreste sa isi doreasca acele lucruri si nici nu ii determina sa se razgandeasca. Iar cu cat apar mai multe obstacole si interdictii, cu atat isi vor dori mai mult.

Cand isi doresc alte persoane, situatia se schimba. Ii determina fie atractia fizica, fie egoismul, fie nevoia de un suflet pereche, fie curiozitatea pentru ceva nou, fie... pur si simplu vor sa afle daca sunt capabili de a avea langa ei acele persoane. Dar cu totii ar face cam aceleasi lucruri, indiferent de motive, pentru a demonstra ca isi doresc acea persoana. In vreme ce unii sunt sinceri si bine-intentionati, altii doar cred ca sunt bine-intentionati – si cum scopul scuza mijloacele – nu considera impetuos necesar sa mai fie sinceri.

El insa stia ca si-o doreste. Ca o cauta de mult, iar acum, ca a gasit-o, nu voia sa o piarda. Insa nu voia nici sa o sperie prin gesturi si cuvinte exagerate. Ar fi calculat fiecare cuvant sau gest, dar atunci s-ar fi straduit prea mult si ar fi pierdut esentialul. Ceea ce ii spusese il lasa si mai confuz. Ar fi inteles ca nu o poate avea, dar atunci de ce trebuia sa ii arate ca o vrea? Ar fi inteles si ca daca ii arata, ar fi putut fi impreuna... dar atunci de ce i-a mai spus ca nu o poate avea? Iar intrebarile acestea se succedau intr-un dans terifiant, in care isi raspundeau singure, dar raspunsurile lor nu puteau provoca decat alte intrebari, iar prezenta lor – atat a raspunsurilor, cat si a intrebarilor – nu putea aduce liniste. Totul devenea asurzitor, intr-un ritm rapid. Respiratia i se ingreunase, muschii i se incordasera si simtea ca ii plesneste capul. Nu mai era mult pana ar fi cedat.

Fix inainte de a ceda, deschise ochii. Fu surprins sa vada fereastra camerei lui prin care intra o lumina difuza. Iarna asternuse o imbracaminte de cristal peste tot afara: pe jos, pe ramurile copacilor, pe cladiri si acoperisuri... totul era inghetat. Privind toata acea liniste, rasufla usurat: fusese doar un vis urat. Ea nu i-ar fi spus asa ceva, nu avea cum, nu lui, nu atunci... nu, sigur nu se intamplase, isi repeta singur ca fusese doar un vis. Si reveni la vechile lui ganduri. Se intreba ce face ea in clipele acelea. Oare se gandea si ea la el? Si daca da, era de bine? Telefonul parea sa il indemne sa o sune, dar vocea lui ar fi pierit auzind-o pe a ei. Oricum nu avea ceva important de spus. Sa-i fi zis ca a visat-o? Ar fi ras, cum radea de obicei cand ii spunea cate o prostie si apoi il linistea. Dar acum era linistit, nu avea nevoie de asta. Avea nevoie doar de ea. Si ca de obicei, ea nu era acolo...

Peisajul de afara incepuse sa puna stapanire si pe el, in lipsa ei. La inceput, linistea se asternuse si in mintea lui, la fel ca in camera. Au urmat incet, cu pasi mici, frigul si gheata. Pareau ca sovaiesc putin, dar in cele din urma au gasit drumul. Nu le-ar fi fost prea greu caci el nu opunea rezistenta. Nici nu ar fi avut cum, se simtea singur si neputincios. Nu era normal, ar fi trebuit sa se descurce si singur, la urma urmei nu avea nevoie de ajutor. Dar uneori nu de ajutorul cuiva au oamenii nevoie, ci de simpla prezenta a acelei persoane. Acea prezenta poate fi tot ceea ce isi doreau, caci oamenii sunt fiinte sociale si simt in permanenta nevoia de a socializa.

Tacerea apasatoare trona solemn in camera. Ramas la pervaz, el privea gheata de afara cu ochi la fel de reci si goi. Ar fi ramas mult si bine asa daca nu l-ar fi trezit din visare ninsoarea. Fulgi mari incepusera sa cada rapid, iar caderea lor anima peisajul inghetat. La fel ca el, nici fulgii nu isi gaseau locul alaturi de ceva sau cineva. Gheata care imbraca totul nu le permitea sa se depuna, ei alunecand de pe suprafetele inghetate pana jos, pe pamant, unde ii astepta intinderea alba lasata de ninsorile din zilele trecute.

Gandul ca si ea l-ar putea astepta undeva il facu sa iasa grabit pe usa. Nu stia incotro se indreapta, dar avea toata ziua la dispozitie sa afle. Ninsoarea nu il descuraja, isi masura tacticos pasii in zapada alunecoasa si incerca sa nu striveasca fulgii care cadeau necontenit. Era bucuros de ideea ca la capatul acelui drum il astepta ea. Nu voia sa il imbratiseze sau sa il intrebe daca a fost greu drumul. Tot ce isi dorea de la ea era un simplu zambet.

Ceea ce isi doresc oamenii nu este neaparat ceea ce le trebuie. Nu este nici macar ceea ce pot obtine. Nu este ceva util, plin de sens sau valorificabil. Insa atunci cand oamenii isi doresc alti oameni, totul este util, pentru ca alti oameni pot face multe. Totul este plin de sens pentru ca alti oameni pot oferi un alt sens vietii, cu totul nou si chiar opus celui precedent. Totul este valorificabil pentru ca unii oameni sunt de nepretuit. Si chiar daca unele dorinte sunt imposibile, alti oameni le fac posibile.

Mai mult

Ce Stiai Este Gresit

Se intampla uneori sa cunosti cate o persoana atat de speciala, incat sa lasa o urma adanca si persistenta asupra ta sau a vietii tale, chiar si dupa ce acea persoana nu mai face parte din ea. Este o persoana dintre cele pe care le gasesti cu greu in viata si le poti pierde usor, asa ca e bine sa profiti la maxim de prezenta ei. Iar ceea ce o face speciala nu este dificultatea de a o gasi, ci aceea de a o pastra.

O astfel de persoana este inteligenta, iar daca inteligenta ta nu se compara cu a ei, s-ar simti jignita, pe buna dreptate. Este amuzanta, plina de viata si de energie. Este vesela de multe ori si inspira veselie si optimism si altora, chiar daca ea in sine este pesimista. Este un om bun, dispus sa imparta ce are cu tine, chiar daca are sau nu prea multe. Este dedicata muncii ei, chiar daca rezultatele o dezamagesc tocmai din cauza masurii in care pune suflet in ceea ce face.

Poate parea extravaganta, dar in esenta, este un om la fel ca toti ceilalti, cu vise, planuri si idei pe care dupa ce le afli, iti doresti sa iei parte la implinirea lor, alaturi de ea. Oarecum greu de inteles – doar in aparenta, isi pastreaza o aura de persoana indiferenta si distanta, aura care dispare rapid printre detaliile personalitatii ei. Are o personalitate puternica inconfundabila, caci odata ce ai cunoscut-o devine foarte dificil sa o uiti. Nu se arunca in afirmatii si asta poate crea confuzie, insa confuzia se pierde odata cu zambetul ei aprobator care urmeaza unei intrebari. Si chiar daca pare retinuta in comunicare, stie mereu sa spuna exact ceea ce trebuie.

Uneori isi pierde rabdarea, dar este normal pentru o fire atat de energica. Nu isi permite sa piarda timpul pentru ca stie ca nu are destul si trebuie sa profite cat mai mult de cel pe care il are. Iar daca nu poti tine pasul cu ea, nu are rost sa incerci sa o opresti pentru ca nu merita. Va privi cu neincredere admiratia si complimentele tale, asa ca nu e bine sa exagerezi cu ele, pentru ca e modesta si se grabeste sa te contrazica, stiind cum se vede ea. Si stiti amandoi ca e un om ca toti ceilalti, cu bune si cu rele. Dar fiecare om e diferit, iar ea este cu mult diferita.

 Este o persoana pe care daca o vezi pe strada in trecere, iti vei dori toata viata sa te fi oprit la ea – si sa o opresti si pe ea din drum – fie macar pentru a-i spune ca ai observat-o si stii cat este de... interesanta. Asta doar pentru ca adevarul ar parea exagerat pentru o prima impresie. Iar daca nu ai aceasta impresie atunci cand o intalnesti pentru prima data, o vei avea dupa ce ai intalnit-o pentru ultima data – fie stii ca ai descoperit-o, fie iti vei da seama in timp, ce ai pierdut, dupa ce ai pierdut-o. Greu de crezut ca efectul ei in viata ta ar fi atat de insesizabil incat sa nu realizezi cat de speciala este acea persoana. Iar adevarul este ca ceea ce stiai pana sa o cunosti pe ea este gresit.

Mai mult

Infinit

Intr-o frumoasa zi de primavara, pe o banca dintr-un parc stateau un baiat si o fata, zambind. Se intalneau de ceva vreme si chiar daca aveau multe sa isi spuna, se admirau, tacuti. Privirile lor se plimbau pe contururile chipurilor lor, urmarind atent fiecare trasatura, ca si cum ar fi vrut sa le memoreze pentru totdeauna. Desi se vazusera de atatea ori inainte, ramaneau usor surprinsi cand descopereau ceva nou, ce parea ca trecuse neobservat pana atunci.

Soarele bland de primavara ii mangaia cu razele lui, iar totul in jur parea cald si vesel. Iarba verde luase locul albului monoton al zapezii, iar floricele colorate se iveau pe alocuri, aducand pete de culoare pe intinderile verzi. Copacii inmuguriti inflorisera si ei, iar florile lor albe si dese acopereau intru totul ramurile, amintind oarecum de zapada cu care fusesera incarcate pana atunci. Parfumul acestor flori se raspandea in aer, purtat de vantul lenes care usca pamantul umed inca – din cauza zapezii topite. Diverse pasari incantau cu trilulile lor vesele, iar cainii se alergau si ei bucurosi de soare si caldura.

Intre toate acestea, baiatul si fata pareau nemiscati, ca si cum nu luau in seama toate aceste lucruri. Dar nu aveau cum sa nu le observe, desi se concentrau asupra celuilalt inainte de orice. Vedeau si ei lucrurile minunate din jurul lor, ascultau toate sunetele acelea vesele si simteau atat caldura soarelui, cat si parfumul florilor. Inainte de acestea, se vedeau unul pe altul, se ascultau si incercau sa afle ce gandeste celalalt. Parfumul ei, parfumul lui, parfumul florilor, ochii ei, ochii lui, florile, vocea ei, vocea lui, sunetele din aer, totul se amesteca intr-o simfonie de sunete, culori si arome, o feerie sublima care indemna la visare chiar si pe cei mai ancorati in realitate.

A urmat o vara nu prea vesela in care amandoi, si el si ea, se indepartau tot mai mult unul de altul. Desi reveneau des pe banca aceea, uneori parea ca doar amintirile ii fac sa revina acolo, pentru ca restul devenise prea monoton pentru a se repeta. Nu se mai admirau atat de mult si in loc sa se mai asculte, aproape ca se intreceau in a-si arunca diverse cuvinte intepatoare care de multe ori depaseau ca intensitate restul sunetelor ambiante. Bucuria incepuse  sa lase loc regretelor, iar iubirea dintre ei incepea sa paleasca in fata realitatii care nu se rezuma doar la acea scena din primavara in care totul parea perfect. Iar toamna i-a gasit despartiti, el singur si trist, iar ea in bratele altcuiva, vizibil fericita.

Scena aceea din primavara ramasese in mintea lor mult timp de atunci incolo. Numai iubirea dintre ei se transformase in cenusa, intre timp, chiar daca se spune ca iubirea nu dispare niciodata. Pentru fata, ramasese o amintire frumoasa alaturi de cineva. Pentru baiat, ramasese o situatie in care nu credea ca se va mai afla vreodata pentru ca ii lipsea persoana speciala alaturi de care sa se bucure in acea ipostaza. Uneori trecea pe acolo incercand sa afle pe cineva sau ceva acolo... i-ar fi placut sa descopere o persoana care sa stea acolo si sa admire pur si simplu imprejurimile. Insa de cele mai multe ori, banca aceea era goala sau ocupata de un alt cuplu naiv. Anotimpurile se succedau nepasatoare, iar primaverile nu mai erau atat de frumoase precum fusese aceea. Nici verile nu mai erau la fel ca vara care urmase acelei primaveri frumoase. Numai toamna care il gasise singur ii parea mereu la fel, rece si pustie.

Iubirea ar trebui sa fie cel mai frumos lucru pe care il poti primi in viata. Dar de cele mai multe ori, dureaza atat de putin incat nici nu stii daca a fost iubire sau altceva. Iar disparitia ei brusca si neasteptata lasa in urma un gust profund amar si o durere greu de suportat. Oamenii pe care ii iubesti rare ori te iubesc si ei la randul lor. Unii iubesc, altii se lasa iubiti iar altii profita pur si simplu de tot ce pot obtine. Si tot ceea ce iti poti dori cand iubesti este doar sa dureze cat mai mult, daca se poate, infinit. Insa cat mai mult se repeta doar situatia de a iubi si a fi parasit dintr-un motiv sau altul, cu sau fara vina... Primavara vine cu iubiri noi, iar cand ele se sfarsesc, toamna pune din nou stapanire pe suflet si intr-adevar, timpul devine infinit, dar numai pentru ca e ajutat de regrete, amintiri si singuratate. Atunci de ce ai mai iubi?

Mai mult

Conditional

Cand esti sanatos, poti avea zeci, sute, chiar mii de dorinte. Dar cand esti bolnav, ai numai una – sa te vindeci. Insa boala nu este mereu prezenta unei suferinte, poate fi si absenta unei persoane, a unui sentiment, a unui obiect – a unei bucurii. Iar cand acea absenta este importanta, poate cauza suferinte la fel de mari precum cele mai grave boli. Asa ca de ce sa nu iti doresti ceea ce ai deja?

Cand esti plictisit, te poti gandi la mii de lucruri care devin agasante. Dar cand te grabesti, te gandesti doar la cum sa ajungi la timp si restul nu mai conteaza. Insa graba strica treaba, dupa cum se spune. Atunci cand te grabesti, poti pierde lucruri la fel de importante sau poate chiar mai importante decat cel pe care il ai in plan. Si cel mai rau este ca le pierzi fara sa iti dai seama. Asa ca de ce sa nu faci totul la timp si sa te bucuri de peisaj?

Cand ai ceva de zis, nu te mai poti opri din expunerea acelor idei, cu atat mai mult daca stii ca ai dreptate si ceea ce spui este important. Dar cand esti tacut, te poti gandi la zeci de lucruri pe care sa le spui si nici unul nu va parea destul de important incat sa il spui. Iar ceea ce spui, de cele mai multe ori, este important doar pentru tine, asa ca de ce sa nu spui orice, oricat de lipsit de importanta ar parea?

Cand ai cu cine sa iti petreci timpul, el trece atat de repede, incat nici nu mai observi. Dar cand esti singur si ai dori sa iti petreci timpul cu cineva, secundele se transforma in ore, iar singuratatea devine atat de apasatoare, incat uiti ca timpul trece. Timpul trece oricum, chiar daca uneori crezi altceva. Oamenii sunt si ei trecatori, asa ca de ce ai dori sa petreci timpul doar in compania cuiva?

Cand iubesti, ai face orice pentru persoana iubita. Dar cand nu iubesti, ai face probabil la fel de multe pentru a cuceri pe cineva. Insa iubirea nu inseamna doar sa daruiesti sau doar sa primesti. Desigur, iubirea nu inseamna acelasi lucru pentru toata lumea. Asa ca de ce sa faci totul pentru iubire cand poti sa nu faci nimic si sa fii la fel de iubit?

Cand esti vesel, orice lucru iti pare mai frumos si te bucura. Dar cand esti suparat, totul te deranjeaza si orice bucurie iti pare o crunta persiflare la adresa problemelor tale. Supararile vin din diverse motive, chiar daca sunt intemeiate sau nu. Iar daca nu sunt intemeiate, exista o sansa ca ceea ce ar putea sa le alunge sa te supere si mai rau, asa ca de ce sa nu uiti imediat orice suparare si sa te bucuri de viata?

Cand citesti toate aceste lucruri, ti se par interesante, pentru ca poate iti prezinta situatii pe care nu le observai si singur sau poate pur si simplu iti dau de gandit. Dar cand traiesti situatiile descrise, toate aceste lucruri pe care tocmai le-ai citit ti se par niste aberatii, niste exagerari grosolane, niste tentative esuate de optimism menite sa aduca un zambet prefacut pe chipul tau impietrit. Cu siguranta ai spune ca esti greu de impresionat si le-ai vazut pe toate, asa ca de ce sa mai citesti tot ce scrie aici, cand totul este oricum conditional si nu ti se aplica?

Mai mult