Cugetari Inutile

Timpul este masura tuturor lucrurilor. Evenimentele, obiectele, fiintele, oamenii, orice pot avea zeci, sute de atribute, dar daca in timp nu se pastreaza vii in memoria oamenilor, sunt ca si cum nu au existat. Si in timp ce unii oameni nu pot uita unele lucruri toata viata, pentru altii acele lucruri sunt absolut insignifiante si poate chiar lipsite de sens. Este foarte greu ca oamenii sa inteleaga si sa acorde importanta pentru ca le este foarte usor sa judece, sa critice si sa respinga. Ignoranta este la ordinea zilei.

Probabil ca valorile morale reprezinta concepte invechite care nu isi au rostul intr-o lume materiala sau virtuala. Totul se poate cumpara, totul se poate copia, totul se poate inlocui, totul se poate modifica, ajusta, completa, distruge, crea, uita... atat de multe actiuni incat „totul” pare putin pentru ele. Iar aceste actiuni sunt si ele susceptibile altor actiuni sau dispozitii, pentru ca oamenii fac totul asa cum doresc, nu cum ar trebui.

Se poate gasi un strop de sens intr-un lucru abstract, dar totusi nu se poate gasi explicatia unor lucruri firesti, logice. Pare posibil sa se ajunga pe Luna, pe Marte sau pe alte planete, dar pare imposibil sa se ajunga in sufletul si gandurile celor din jur. Poate fi placut oamenilor sa imparta ce au cu cei dragi, dar mai greu sa ofere celor care au nevoie. Iar in timp ce unii au si ce nu le trebuie si nu aprecieaza ce au, altii ar dori sa aiba atat cat le lipseste si ar fi dispusi sa plateasca orice pret pentru acele lucruri. Se pot accepta greseli pentru unii, dar nu se pot ierta greseli pentru altii. Si nu in ultimul rand, oamenii pot iubi oameni, dar foarte rar fac asta cu adevarat.

Se presupune ca pe Pamant traiesc aproximativ sapte miliarde de oameni. Si desi pare un numar covarsitor, nici macar imensitatea acestui numar nu se compara cu distanta pe care ei insisi o pot crea intre ei. Nu se compara nici cu singuratatea resimtita de unii dintre ei, nici cu lipsa de sprijin, nici cu foametea, bolile si alte probleme ale oamenilor. Cu toate acestea, cei care nu au probleme si au pe cineva langa ei adeseori uita insemnatatea acestor lucruri si iau totul ca fiind al lor de drept, primit pentru meritul lor, nicidecum ca pe o oportunitate extraordinara.

Este greu sa i se spuna unui om care nu vede cum arata cerul chiar si intr-o zi ploioasa si mohorata in care altul nu ar vrea sa iasa din casa. Este greu sa i se spuna unui om care nu poate merge cat de rau este cand pe altul il dor picioarele si trebuie sa plece din nou. Este greu sa i se spuna unui om care nu aude cat de rau este cand altul aude zgomotele care il deranjeaza zi de zi. Este greu sa i se spuna unui om care nu isi poate folosi mainile cat de rau este pentru altul sa munceasca atunci cand este obosit. Este greu sa i se spuna unui om bolnav cat de rau este ca altul sa nu fie dispus sa faca nimic intr-o zi. Este greu sa ii se spuna unui om care a trait in desert cat de rau este pentru altul cand ploua toata ziua. Este greu sa i se spuna unui om infometat cat de rau este ca altul sa nu mai poata manca sau sa nu ii placa o mancare. Este greu sa i se spuna unui om sarac cat de rau este cand altul are atat de multi bani incat sa nu ii poate numara si nu stie cum sa ii inmulteasca. Este greu sa i se spuna unui om singur cat de enervanta poate fi persoana iubita pentru altul cand vrea sa fie lasat in pace. Este greu sa i se spuna unui orfan cat de imposibili pot fi parintii. Este greu sa i se spuna unui copil care vrea doar sa fie mare cat de rau este sa fie matur. Este greu sa i se spuna unui copil maturizat prea devreme si obisnuit cu muncile si grijile cat de rau este pentru altul sa traiasca pe banii parintilor fara sa aibe vreo grija. Este greu sa i se spuna unui om care vrea sa munceasca cat de rau este cand altul crede ca a muncit prea mult. Este greu sa i se spuna unui om care vrea sa invete si sa cunoasca de ce e rau sa le stie pe toate sau cel putin sa creada ca le stie pe toate. Este greu sa spui unui om simplu si umil cat de rau este sa fie cunoscut de toata lumea si sa aiba prea multi oameni in jur. Este greu sa i se spuna unui om care a pierdut o fiinta draga cat de mult ar vrea altul sa fie departe de oamenii din viata lui. Este greu sa i se spuna unui om care a trait sau mai are de trait prea putin cat de rau este sa traiasca prea mult. Chiar daca li s-ar putea spune toate astea, reactiile lor sunt cu mult mai justificate decat orice motiv ar sta in spatele acestor afirmatii. Si toate aceste afirmatii devin inutile si lipsite de sens in fata argumentelor si situatiilor pe care le-ar putea prezenta ei. Insa oamenii considera ca ei insisi au dreptate si primeaza in fata oricui.

De ce ar mai vrea sa traiasca daca este mult mai simplu sa moara? De ce ar mai vrea sa iubeasca daca este mult mai simplu sa foloseasca alti oameni? De ce ar mai vrea sa munceasca daca este mult mai simplu sa fure? De ce ar mai vrea sa creeze daca este mult mai simplu sa copieze? De ce ar mai vrea sa invete daca este mult mai simplu sa nu stie? De ce ar mai vrea sa lupte daca este mult mai simplu sa renunte? De ce ar mai vrea sa ajute daca este mult mai simplu sa ignore? De ce ar mai vrea sa isi construiasca o imagine demna daca este mult mai usor sa faca ce le trece prin cap pentru a iesi in evidenta? De ce ar mai asculta daca este mult mai simplu sa spuna doar ce au ei de spus si numai opinia lor sa conteze? De ce ar mai pretui etica daca este mult mai simplu sa fie liberi de constrangeri? De ce ar respecta drepturile altora daca este mult mai simplu sa li se cuvina totul numai lor? De ce ar mai vrea alti oameni alaturi daca este mult mai simplu sa fie ei singurii care conteaza? De ce ar mai vrea sa se inteleaga bine cu altii daca este mult mai simplu sa se impuna prin forta? De ce ar mai vrea sa ceara politicos daca este mult mai simplu sa isi procure singuri ce doresc? De ce ar mai munci pentru ce vor daca este mult mai simplu sa obtina injust acele lucruri? De ce ar mai vrea sa se gandeasca la viitor si ce lasa in urma daca este mult mai simplu sa traiasca momentul doar pentru ei? De ce ar mai fi integri daca este mult mai simplu sa isi vanda trupul si sufletul pentru orice? De ce ar mai vrea sa mai fie CINEVA daca este mult mai simplu sa fie asa cum vor? De ce ar mai vrea sa fie OAMENI daca este mult mai simplu sa se poarte dupa bunul plac?

Daca timpul a schimbat mereu oamenii, oamenii nu pot schimba timpul. Este cel mai mare beneficiu si in acelasi timp, pentru ei este cel mai mare dezavantaj. Sunt multi care ar schimba timpul pentru a le fi lor mai bine, dar timpul a avut grija mereu sa le fie tuturor bine, mai mult sau mai putin. Intr-o anumita masura, oamenii actuali isi amintesc de cei de dinaintea lor. Dar cei care le urmeaza nu isi vor aminti prea multe despre ei. Valorile incep sa dispara din ce in ce mai mult, iar oamenii importanti se lovesc de acea ignoranta tot mai des. Ceea ce a creat oamenii moderni, cultura, a lasat locul conexiunilor virtuale sau reale dintre ei. In timp ce cultura se poate transmite neschimbata mult timp, conexiunile dintre oameni sunt mult prea instabile pentru a fi demne de incredere. Cei care sunt legati intr-un moment pot alege sa se desparta in urmatorul. Pentru a schimba cultura, insa, e nevoie de a convinge multi oameni. Astfel ca oamenii aleg calea usoara, tocmai pentru ca asa sunt obisnuiti. Ignorand cultura si valorile, cred ca se pot pune in prim-plan si ca pot ramane acolo. Insa prim-planul este tinta prea multor oameni si timpul in care sunt acolo devine scurt, atat de scurt incat multi sunt uitati aproape imediat cum au disparut din vedere. Iar faptele lor sunt imediat depasite de cei care ii urmeaza tocmai din aviditatea de imagine in ochii celorlalti. Un vechi crez spune un om se poate considera implinit daca isi construieste o casa, intemeiaza o familie si planteaza un arbore. Adica poate trai fericit in casa lui pe care o poate lasa mostenire copiiilor, alaturi de invataturile lui si de arbore, care pastreaza echilibrul dintre om si natura pentru atat timp cat arborele rezista in urma omului. Insa aceste teluri par lipsite de farmec, fericire sau implinire in prezent. Pentru unii poate pare chiar un tip de mentalitate impusa care trebuie respinsa. Fiecare considera ca este un om implinit atunci cand si-a implinit propriile dorinte si teluri. Iar acele dorinte si teluri nu implica prea des si binele altora, ca in cazul acelui vechi crez.

Oamenii pot ascunde toate astea in spatele unui simplu zambet care de multe ori are atat de multe sensuri incat nici nu se poate intreba cineva ce inseamna sau pot ascunde toate astea in spatele unei personalitati atat de complexe incat pot pacali pe oricine sau pot genera impresii false celor care cred ca ii cunosc de la prima vedere. Pot fi cele mai complexe fiinte in spatele celor mai simple mentalitati si comportamente, dar totodata pot fi cele mai simple fiinte cu cele mai curate ganduri in spatele celor mai nereusite si mai gresite alegeri. Viata lor poate fi complicat de simpla sau atat de complicata incat pare simpla altora. Dar singurul lucru simplu ramane timpul cat ei traiesc. Traiesc vietile lor simple sau complicate, dar traiesc si in memoriile celorlalti, cu personalitatile lor simple sau complicate, prin alegerile lor corecte sau gresite, prin faptele lor altruiste sau egoiste, marete sau minuscule, utile sau inutile, etice sau imorale, juste sau injuste... fiecare om poate scrie istoria, dar nu multi o pot schimba.

Mai mult

Undeva, Candva...

Se spune ca atunci cand iubesti pe cineva cu adevarat, trebuie sa poti sa lasi libera acea persoana. Iar ea isi va alege singura fericirea. Daca se intoarce la tine, inseamna ca trebuie sa ramaneti impreuna. Daca nu, nu trebuia sa fiti deloc impreuna...

In prima instanta, pare imposibil sa lasi persoana iubita sa plece. Si daca intrebarea la care trebuie sa raspunzi este „cu mine cum ramane?”, raspunsul este gresit oricare ar fi. Iubirea nu permite egoism. Asta desi uneori pare ca iubirea este efectul fericirii pe care ti-o ofera cineva. Este greu sa renunti la lucrurile care iti plac tocmai pentru ca iti plac si te ajuta. Insa oamenii nu iti apartin si simplul fapt ca te ajuta nu ii obliga sa te ajute mereu.

Apoi, persoana iubita poate sesiza o eventuala racire sau distanta in acea „libertate”. In cel mai bun caz, va intelege sau macar va incerca sa discute. Insa de obicei, fie profita de distanta creata, fie o reproseaza sau acuza. Si de cele mai multe ori, nu va face altceva decat sa mareasca acel spatiu gol creat.

Presupunand ca intr-un final intelegi ca fericirea acelei persoane nu prea se observa alaturi de tine, incerci sa vezi unde ai gresit. Incerci sa vezi ce ai fi putut face mai bine si ce se poate corecta inca. Dar de cele mai multe ori raspunsul pe care il primesti este: „prea tarziu! trebuia sa te gandesti mai devreme”. Te hotarasti ca a venit vremea sa lasi totul sa curga de la sine, dar in momentul in care ai renuntat, descoperi ca evenimentele aveau de mult un alt fir si in spatele cortinei se intamplasera multe lucruri pe care nu le stiai, dar le afli imediat ce cortina se ridica.

Te trezesti dintr-odata cu o noua imagine in fata, o alta persoana fata de cea care credeai ca ti-a fost alaturi, eventual si o alta persoana alaturi de ea, evident – nu tu. Iti dai seama ca ai gresit si nu stiai nimic despre persoana iubita, contrar tuturor convingerilor tale de pana atunci. Te invinovatesti pentru tot ca si cand ai fi fost singurul care a facut totul, desi poate nu ai facut mai nimic. Te consolezi doar cu gandul ca macar persoana iubita e fericita.

Si chiar este. Pentru ca pe cat de frumoasa e iubirea, pe atat de nedreapta poate fi. Iar atunci cand iubesti pe cineva, nimic nu este mai rau decat ca acea persoana sa plece cu tot cu inima ta departe. Iar aceasta distanta e relativa, pentru ca si daca ar fi la doi pasi de tine, ar fi cei mai lungi pasi din lume si nu i-ai putea parcurge, pentru ca o vezi alaturi de cineva. Si daca nu e alaturi de cineva, e doar fericita. Dezamagirea si regretele tale nu sunt pe masura zambetelor si privirii acelei persoane iubite. Este o lupta inegala, pierduta inca dinainte de a incepe. Asa ca nu te poti angaja in astfel de contacte.

Devine ciudat cum atunci cand iubesti pe cineva, uiti ca ai fost si singur. Incepeti sa impartiti totul, si rau si bine, si iti pare ca nu mai poate exista nimic dincolo de acea persoana. Iar dupa ce acea persoana dispare cumva de langa tine, esti ca si pierdut. Doar ea te-ar fi ajutat sa te regasesti. Tristetea ia locul fericirii, iar imaginea acelei persoane incepe sa iti apara in fata la orice pas, in orice loc in care ati fost impreuna, in gandurile si visele tale si uneori chiar atunci cand nu te astepti ai impresia ca o intalnesti.

Vezi acea persoana pe aceeasi banca pe care stateati ore intregi. Sau in acelasi autobuz cu care mergeati impreuna acasa. Sau in aceeasi camera in care priveati zile in sir peretii discutand subiecte abstracte. Sau pe aceeasi jumatate de pat in care noptile erau zile pentru amandoi. Dar nu e ea. Cel putin nu asa cum o stiai. In cel mai bun caz, e aceeasi persoana, dar te ignora total. Insa in cele mai multe cazuri, e doar o iluzie nascuta din dorul de ea.

Atunci cand iubirea se sfarseste, distruge iremediabil echilibrul din vietile oamenilor. Si oricat de mult ti-ai dori sa il refaci, nu poti, nu ai cum. Sau poate asa pare... poate exista solutii sau macar speranta. Dar tot ce poti face este sa speri ca vei reintalni persoana iubita si veti fi din nou impreuna undeva, candva...

Mai mult

Cosmarul

Era o zi mohorata. Parca totul plangea si era indurerat. Vantul, frunzele care cadeau, norii de pe cer, ceata din aer, fumul din departare, frigul, toate dureau precum lovitura unui bici agil manuit. Toate intepau precum un pumnal rece infipt cu sete. Toate sfasiau precum ghearele reci ale mortii. Inima pulsa tot mai tare, voind parca sa sparga barierele pieptului. Sufletul ar fi vrut sa urle, sa ceara ajutor. Gandurile disperate alergau fara tinta prin minte precum niste animale vanate urmarite de pradatori. Pe chip se citea dezolarea, iar in ochi spaima lasase de mult locul unei priviri pierdute care incerca sa ocoleasca peisajul sinistru.

Singuratatea era sculptorul principal al scenei. Pustiise tot, atat locuri, cat si minti, suflete si inimi. Destramase vise si sperante, prietenii, iubiri si familii. Tesuse din ele panze de paianjen care prindeau in plasa lor sufletele, lasandu-le prada celor mai infometate hiene – regretele. Cladise pereti reci si umezi, cu usi mari si grele care se deschideau incet, cu un scartait prelung, permitand umbrelor sa cuprinda pe cel ce indraznea sa le deschida. In intunericul umbrelor, ochii rosii aprinsi ai iluziilor fixau orice oaspete care le trecea pragul. Il imbiau cu caldura focului din semineu, cu mirosul mancarii din cuptor, cu sunetul vinului turnat in pahare metalice si mari, apoi, pana ca oaspetele sa apuce sa se infrupte din festinul promis, il aruncau in prapastia adanca a dezamagirii. Se stingeau in intuneric, asteptand alte suflete naive sa le treaca pragul.

Dezolarea se intovarasea cu diavolii pe marginile drumurilor inguste si intortocheate. Diavolii imbiau sufletele cu promisiunea de a le ajuta. Cercetau totul cu priviri suspicioase, ca si cum tot ei suspectau ceva. Dupa ce aflau ce ii interesa, propuneau o oferta avantajoasa, asigurand inca o data bunavointa lor. Apoi privau sufletele de tot ce le era util lor si dispareau cu prada ca niste haiduci mandri de faptele lor, fara sa le pese de promisiunile facute, lasand sufletele in bratele inclestate ale dezolarii. Iar ea cu greu isi desfacea bratele.

Rauri de lacrimi isi urmau lent cursul iar podurile peste ele erau putine si subrede. La malul raurilor asteptau alti diavoli in luntrile lor vechi si putrezite. Cereau un pret oricui ar fi dorit sa traverseze, iar cei care se incumetau sa il plateasca erau aruncati in mijlocul apei si lasati prada durerii sfasietoare, in timp ce ei se intorceau la mal indiferenti, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, gata sa atraga alte suflete nestiutoare.

Sporadic, cate un magazin de iluzii  cu usile larg deschise si oferte atragatoare putea fi vazut. Aveau firme mari, luminoase, care promiteau seriozitate si calitate. Se putea gasi orice in oferta, iar negustorii pareau dispusi sa ofere cat mai mult pentru oricat ar fi primit in loc. Insa orice ar fi vandut, pretul era osanda vesnica si bucuria acelui lucru dura putin, lasand locul constiintei sa isi planga greseala si sa mustre sufletele naive care se incredeau in oricine.

Uneori se putea intalni pe strada cate un suflet frumos si bine-dispus. Odata ce il oprea cineva, parea simpatic si dispus sa ajute. Vorbea frumos si elogios, respingea orice regret sau suparare si incerca sa arate partea frumoasa a lucrurilor. Conducea alte suflete tinandu-le de mana spre locuri mai bune si mai frumoase. Si pentru o perioada, chiar se shimba totul in bine. Insa mirajul nu dura mult si o data cu el disparea si frumusetea acelui suflet. Cu totii realizau ca se lasasera pacaliti de o masca, descoperind in spatele ei cel mai hidos monstru pe care il vazusera vreodata. Iar tot binele capata dintr-odata o noua dimensiune, dezvelit fiind de valul minciunii care-l ascundea.

Focuri ardeau pe marginea drumului. Incercand sa se incalzeasca, cine se apropia de ele afla ca flacarile sunt de gheata, iar fumul lor era otrava. In loc sa incalzeasca, inghetau pe oricine s-ar fi apropiat si il otraveau pentru indrazneala de a se fi abatut din drum.

Iubirea alerga dupa suflete precum un lup infometat dupa iepurii blanzi si nevinovati. Le prindea si le inghitea lacoma, iar in burta ei totul era atat de intunecat si de ingust. Nu se putea vedea nimic altceva pe langa ce arata ea. Iar ea arata alti diavoli mascati si prefacuti.

Asta durea cel mai mult: ca cineva sa fie victima unui diavol pe care il iubea. Erau legati impreuna cu lanturi grele, de fier. Dintre ei, diavolii erau intotdeauna mai puternici, avand forta sa ridice mana si sa loveasca nemilos de crunt chiar si propriile odrasle. Iar loviturile lor nu sfaramau doar oase si nu deschideau rani doar pe trup. Sfaramau si sentimentele, ranind inima si mintea. Acele rani nu se mai inchideau niciodata, purtand cu ele imaginea teribila a bestiilor ce le creasera.

Un circ grotesc isi deschidea portile pentru vizitatori. Inauntru, se puteau admira numere de acrobatie si dresura, nelipsitii clovni si bineinteles, ciudateniile. Insa actorii circului erau insasi vizitatorii. Mergeau pe sarma, pe cioburi, pe jar sau prin flacari pentru cei dragi. Se aruncau de la inaltimi ametitoare incercand sa prinda cate un brat de ajutor, iar de cele mai multe ori nu il prindeau. Dar in loc de plasa de siguranta, sub ei asteptau rechini imensi gata sa ii sfartece cu dintii lor mari si ascutiti. Clovnii tristi, cu fetele pictate in sange si lacrimi, jonglau cu sentimente, lacrimi si foc, incercand sa nu se arda si sa nu le scape. Ciudateniile aveau locul lor intr-un ungher intunecat, inchise intr-o temnita adanca si fetida. Priveau indelung printre gratii la spectacole, fara a se bucura de vreun strop de atentie. Din cand in cand li se arunca un actor sfarsit sau care nu mai voia sa munceasca. Il devorau plangandu-si soarta si tanjind la libertate. Chipurile lor devenisera hidoase, parul le crestea pe tot corpul, ascunzand goliciunea sufletelor lor. Ochii le erau stinsi, ascunsi in capatul orbitelor. Spatele le era cocosat de poverile pe care le purtau, iar lanturi grele le incatusau mainile si picioarele, strambe si subtiri. Urletele lor erau disperate si dezolante, insa nimeni nu le auzea. Cu totii erau preocupati de spectacol.

Undeva in intuneric, la capetele drumurilor, se zarea o raza de lumina. Alergand catre ea, raza devenea din ce in ce mai mare pana cand cuprindea totul in jur, orbind pe cel care o descoperise. Dupa cateva secunde, el se trezea. Isi spunea ca totul fusese doar un cosmar, un vis urat de peste noapte. Se ridica incet din pat si mergea catre fereastra. Draperiile mascau o lumina palida, difuza. Odata trase la o parte, prin fereastra murdara si prafuita se putea vedea afara. Era o zi mohorata. Parca totul plangea si era indurerat...

Mai mult

Un Suflet Singuratic

„Ce vreme frumoasa! Ar trebui sa ma bucur de ea.” – isi spuse privind abatut prin fereastra. Era, intr-adevar, soare... dupa saptamani intregi in care nimeni nu ii vazuse razele si nu ii simtise caldura. Dar el nu realiza oricum... de mult nu mai fusese atent la vreme. Aparatul foto prin care surprindea mereu peisaje zacea prafuit pe un raft. Nici macar bicicleta sau mingea nu il mai atrageau in parcuri... stateau si ele in coltul lor, tacute ca si el.

Trecuse multa vreme de cand se schimbase. Cei din jur nu il mai avertizau de ceea ce face, nici nu macar nu mai erau prin jurul lui. Nu i-ar fi putut invinovati, de cele mai multe ori simpla lor prezenta il deranja pentru ca ei erau veseli in timp ce el nu putea fi. Era invidios, da... Dar nu pe ei, ci pe fericirea lor. Nu intelegea de ce acei oameni care nu aprecieaza totul asa cum aprecia el se bucurau de tot... isi spunea ca poate pune el prea mult pret pe unele lucruri si de aceea nu le poate avea.

Nu isi dorea prea multe... sau cel putin dorintele lui pareau absolut normale. Dar tot ce isi dorea parca fugea de el din fata lui exact in momentul in care si-ar fi spus ca are acele lucruri. Nu stia cum sa obtina ce isi dorea, dar ar fi facut orice sa le pastreze.

Se intoarse catre birou. Pe birou plutea parca, peste fotografii, hartii si alte obiecte, o hartie cu cateva randuri scrise ordonat, ingrijit, ca pentru o scrisoare oficiala. Se putea citi:

„Ajuta-ma sa ma schimb, nu ma mai lasa sa fiu eu. Tine-ma de mana atunci cand fug de tot si toate si lasa-ma sa vin la tine cand nu ma astepti. Iar daca ce iti cer e prea mult, iarta-mi indrazneala si ai grija sa nu te ranesc mai rau. Vreau doar sa fii tu... sa fiu si eu cineva... sa fim noi, intregul care eram candva. Eu nu te voi lasa si as vrea sa nu ma lasi...”

Nu apucase sa termine ce avea de scris, nu se semnase si parea ca nu are nici un destinatar precis. Citind acele randuri, a ramas din nou pierdut printre ganduri. Cauta cu privirea prin camera ceva, dar nu stia exact ce. Ii lipsea ceva... sau mai degraba cineva.

Dintr-odata zeci de amintiri cu ea ii inundau mintea... isi amintea prima zi, prima discutie, primul zambet, prima imbratisare, primul sarut, prima noapte impreuna, prima luna, primul apus... si printre toate, chipul ei. Da, nu l-ar fi putut uita nicicand. Acei ochi mari si luminosi, acel zambet larg si omniprezent, parul lung si moale... toate ii pareau atat de vii in minte. Dar ea nu mai era... o cautase indelung prin locurile prin care mersera impreuna de atatea ori. Acum le detesta pentru ca de cate ori trecea pe acolo, isi amintea de ea. Ea era doar in mintea si in amintirile lui. Nu mai fugea catre el sa il imbratiseze, nu il mai tinea de mana, nici macar nu ii mai zambea... Ploaia nu o mai aducea, soarele nu ii mai lumina chipul, vantul nu ii mai soptea iubirea... Era prea tarziu sa o mai caute, sa o mai astepte. „Prea tarziu”... cat de categorice sunt aceste cuvinte.

O pierduse... Stia ca nu o va mai gasi. Dar astepta. Nu stia de ce, sau ce mai astepta. Ar fi vrut sa caute pe altcineva, dar cumva nu putea. Se uita in jur si nu era nimeni langa el, mergea mereu singur, mereu abatut, mereu ocolind. Iar daca era cineva langa el, parca nu era asa cum ar fi vrut el sa fie. Niciodata nu fusese prea vesel, dar de cand nu mai era ea langa el, totul devenise trist si apasator. Ea ii aratase o parte din el despre care nu stia ca exista, parte pe care parea sa o ceara inapoi in acea scrisoare de pe birou. Ii era greu fara ea...

 De fapt, chiar timpul in sine parea greu. Se promite ceva pentru totdeauna, dar dureaza doar o clipa... sau se intampla ceva pentru o clipa ce pare o vesnicie. Mereu, niciodata, devreme, tarziu... cuvintele astea si timpul sunt relative si totusi absolute. Oamenii pot cauta mereu ce nu pot avea niciodata, sau nu pot sti niciodata ce vor avea mereu... poate fi devreme sa caute ceva sau tarziu sa mai caute. Pot pierde devreme ceva sau sa isi dea seama tarziu ca au pierdut. Pot avea mereu ceva ce nu au crezut ca au sau pot afla ca niciodata nu au avut ce credeau ca au. Cat despre ce au... uneori, chiar si cel mai pretios lucru paleste in fata unui lucru pe care nu il au, dar din momentul in care afla despre existenta lui, il doresc cu ardoare. Un astfel de lucru este iubirea.

Da, el o iubea. Si undeva, in sine, o iubise mereu, chiar daca nu ar fi admis asta. Nu voia sa o lege de el, chiar daca si-ar fi dorit-o langa el pentru totdeauna. Stia ca i-ar fi mai bine fara el si incerca sa o lase sa isi aleaga singura drumul. Drum pe care se pare ca ea il alesese, intr-un final. Dar cum totul e relativ, acum vedea si el cum este sa iti doresti ceva ce nu ti-ai dorit cand aveai. Cat de mult poate insemna chiar si ceea ce nu iti place. Si cat de rau poate fi sa faci bine.

Trezit din ganduri, descoperi ca e seara. Soarele apunea. „Inca un apus rosiatic”, isi spuse. „Oare cate altele vor mai trece?” continua pe un ton mai sever. Iar aceasta intrebare ii ramase in minte, de parca era scrisa cu litere de foc, rosii ca acel apus. Se apleca din nou deasupra biroului. Cateva fotografii i-au atras atentia. Printre ele, una cu un apus. Isi spuse in sine ca va putea privi candva apusul alaturi de o alta ea... poate chiar curand. In acelasi timp, din mana ii aluneca fotografia. „Pana si tu fugi de mine!” – parea ca o mustra in gand. Dar adevarul e ca nu fugea nimeni si nimic de el. Era doar el un suflet singuratic, neindemanatic si chinuit de trecut. Ce nu ar fi dat sa scape de acel trecut... insa din ce avea, cine ar fi primit ceva?

Se simtea ca un clovn trist intr-un carnaval ruginit al toamnei. Trebuia sa ii binedispuna pe toti cu zambetul lui, insa in spatele mastii, in spatele zambetului, in spatele ochilor pictati, era cea mai singura inima pe care o stia. Inecata in regrete, sufocata de amintiri, inghetata de singuratate, inima lui tanjea mereu, naiva, la o iubire ca in povesti... parea cel mai frumos vis si in acelasi timp, era cel mai crunt blestem. Se intreba cand isi va gasi alinarea, iubirea adevarata, pura, impartasita... oare exista o asemenea utopie? Si unde se ascundea fiinta care trebuia sa ii fie alaturi? Dar cum ar fi putut sti ce urma „maine” cand el era atat de legat de trecut?

Mai mult

Toamna Singuratica

Fusese o vreme insorita pana atunci. Apoi a venit toamna grea, rece si cenusie, tarandu-si bratele de plumb peste cladiri, copaci, masini, oameni, animale...

Ploile au cazut zile intregi, ca si cum toamna ar fi vrut sa spele tot si toate: praful verii, noroiul, frunzele moarte, hartiile aruncate, dar si gandurile, regretele sau pacatele oamenilor. Nimic nu parea sa ramana in urma ploii, nici macar razele soarelui. Iar stropii mici si reci patrundeau in orice colt, chiar si in sufletele cele mai intunecate. Scoteau la iveala cele mai ascunse dorinte, amintiri care pareau uitate, regrete care pareau suprimate, iubiri care pareau sterse si chipuri care pareau pierdute.

Totul parea sa isi piarda culorile vesele ale verii, palind in ruginiul sur al toamnei. Pe chipurile oamenilor se citea apatia. Nu toti aveau motive sa fie tristi, dar cei mai singuri dintre ei pareau cei mai veseli. Pentru ca pe fata unui suflet singur sta intoteauna un zambet discret, dar plin de bunatate si dorinta de a ajuta. Si intotdeauna ascund ceea ce ii apasa, ceea ce ii macina si ceea ce ii intristeaza.

Cu totii au in suflet o fiinta draga. Cei mai norocosi se bucura inca de prezenta ei. Ceilalti traiesc cu amintirea ei. Fie ca e prima sau doar o alta toamna fara ea, intotdeauna ceva nu mai e la fel, desi totul se intampla in aceleasi locuri in care se intampla si inainte. Merg pe aceleasi drumuri si isi amintesc cum alta data mergeau tinandu-se de mana, iar distantele pareau prea scurte. Acum merg cu mainile in buzunar ca sa nu simta aerul rece si se opresc des, obositi de drumul lung. Radeau impreuna printre vantul jucaus si frunzele colorate. Acum vantul e rece iar frunzele pale... Cat de multe se pot schimba intr-un an... E ciudat cum de atunci totul pare altfel, si totusi, e la fel. Cine nu detesta sa vada aceleasi lucruri care declanseaza amintiri nedorite?

Mai mult

Cu Totii Mergem In Iad

Se spune ca drumul spre Iad e pavat cu intentii bune. Si oamenii vor, cu totii, sa faca bine. Binele insa este relativ: ce e bine pentru unii poate fi rau pentru altii. Iar cei care vor sa faca bine nu vor sa faca bine numai pentru altii, ci si numai pentru propria persoana.

Exista oameni care ii ajuta pe ceilalti pentru simplul fapt ca se simt bine facand asta. La fel, exista oameni care ii ajuta pe altii sperand ca vor putea apela la ei cand au nevoie. Dar exista si o mica parte dintre oameni care ajuta pentru ca pot si pentru ca altii au nevoie de ei, chiar daca ei nu obtin nici un beneficiu din aceasta actiune.

Unii oameni incearca sa faca totul pe placul altora, astfel incat aceia sa ii placa implicit si pe ei. Altii incearca sa creeze o impresie buna tuturor, astfel incat lumea sa ii placa si sa fie populari. Unii vor sa faca totul bine pentru o singura, persoana, aceea pe care o iubesc.

Insa tot ceea ce oamenii fac bun sau bine poate avea repercursiuni negative. Fie ca ajuta pe cineva sa faca rau, fie ca ajuta cu interes, fie ca ajuta si apoi sunt uitati, fie ca fac totul pentru ceilalti, fie ca vor sa para altfel decat sunt, fie ca vor sa faca totul pentru persoana iubita, cu totii pot gresi. Tot binele poate degenera in rau, iar daca ceva poate merge rau, atunci cu siguranta aceea este directia pe care o va urma. Uneori, pot interveni prejudecatile sau zvonurile. Uneori, pot interveni alti oameni rau-intentionati. Sau poate pur si simplu cei care au fost beneficiari nu sunt recunoscatori, ci din contra, porniti impotriva celor care cred ca le-au facut doar bine. Si astfel oamenii cu intentii bune se trezesc victimele propriilor intentii: in vreme ce totul ar fi trebuit sa fie bine si toata lumea multumita, toti sunt nemultumiti si parca totul e mai rau decat era initial. Iar nemultumitii isi manifesta nemultumirea in diverse moduri: unii aleg ignoranta, uitand de ajutorul primit; altii acuza ca actiunile celor care au crezut ca ii ajuta au fost de natura sa inrauteasca lucrurile, iar cei care au crezut ca ii ajuta au fost rau-intentionati; altii aleg sa dispara din vietile celor care i-au ajutat fara un motiv aparent, dar si fara multumiri sau explicatii.

O fapta buna ar trebui intotdeauna sa dea un exemplu bun si sa aduca dupa ea alte fapte bune, atat din partea celui care o savarseste, cat si din partea celui care beneficiaza de ea. Dar aceste fapte bune nu sunt mereu ceea ce par, in functie de cei care observa sau sunt implicati. Iar rezultatele sunt pe masura opiniilor. Astfel se intampla ca raul sa fie privit ca ceva banal si simplu, pe cand binele, complicat si inutil. Iar Iadul nu ii asteapta doar pe cei care fac rau, ci si pe cei care fac bine si binele lor nu este recunoscut sau apreciat. Pentru ca nimic nu e mai rau decat sa faci bine si sa primesti rau, fara sa ceri macar ceva in schimb.

Mai mult

Paradoxuri

Timpul trece lasand in urma oamenii. Insa oamenii trec prin timp de la o intamplare la alta, de la o persoana la alta, de la un loc la altul, uneori chiar de la o viata la alta. Si din cauza asta, nu pot lasa totul in urma, asa cum lasa timpul.

Tot ce se intampla poate avea diverse sensuri si fatete. Fiecare om vede totul in felul lui si totusi, opiniile se pot corobora in momentul in care oamenii vad lucrurile cu aceiasi ochi. Aceste acumulari de opinii relativ similare poate conduce la impresia ca adevarul este cel pe care il crede majoritatea. Insa majoritatea poate fi indusa in eroare, fiindu-i prezentata situatia doar partial. In astfel de cazuri, dar si in multe altele, fiecare crede ca are dreptate, desi dreptatea este undeva la mijloc, nepartinitoare. Piedestalul ei este inaccesibil oamenilor si totusi ei cred ca il pot depasi ca inaltime. Orgoliosi sau nu, exista intotdeauna oameni care se considera superiori dreptatii.

Oamenii intalniti de-a lungul vietii pot fi mai imprevizibili decat viitorul insusi. Pentru ca in ciuda faptului ca viitorul poate fi previzibil, oamenii pot crea situatii pe care insusi viitorul nu le-ar fi prevazut. Si chiar daca solutii se pot gasi usor, unele probleme lasa in urma dezastre pe care nu multi le pot ameliora. Iar locul pe care l-a ocupat cineva in sufletul, inima sau mintea altei persoane cu greu poate fi reocupat sau cel putin realocat. Iar aceste resurse spirituale se irosesc deseori pentru cei care nu le merita, dar stiu sa le obtina. Iar daca nu au intentia sa faca rau, vor considera intotdeauna ca sunt nevinovati pentru ca pur si simplu nu au cum sa stie ca au savarsit o fapta rea.

Toate intamplarile din viata unui om se transforma intr-un bagaj emotional care devine din ce in ce mai greu. Unii il poarta cu bucurie si le pare usor ca un fulg, pe cand altii sunt legati cu lanturi grele de el si le pare ca nu mai pot trage povara dupa ei. Iar locurile prin care trec le starnesc si mai multe amintiri, ganduri si/sau regrete...

Exista si oameni care se schimba. Reusesc sa scape de bagaj si incep o noua calatorie, in care spera sa adune cat mai putine lucruri in suflet, dar mai ales, cat mai bune si mai vesele. Devin persoane noi, chiar daca uneori cea mai marunta amintire ii poate reseta la starea de dinainte de schimbare. Si depinde doar de ei sa isi revina, pentru ca solicitand ajutor, nu au cum sa nu evoce lucrurile care i-au determinat sa se schimbe, lucruri pe care trebuie sa le evite cu orice pret.

Oamenii nu pot fi masini. Nu pot ajunge timpul din urma si nu pot fi nici indiferenti ca el. Timpul nu iarta si nu schimba nimic, oamenii iarta si se schimba de-a lungul timpului. Si tot ei sunt si cei care gresesc, dezamagesc, fac rau... toate astea in timp ce ar fi vrut ca macar uneori sa faca bine.

E ciudat cum poti visa la o plaja cu nisip fin in lumina soarelui, la o mare calma si linistita si la un cer albastru si senin, iar cand ajungi acolo sa gasesti o plaja murdara, o mare agitata in bataia vantului si nori de furtuna la orizont. Iar visul tau se sfarma precum valurile marii ce se lovesc de stanci... La fel poti visa la omul potrivit pentru tin, cel care va fi mereu langa tine, care te va intelege, te va ajuta si te va iubi intotdeauna asa cum si tu ai face pentru acea persoana. Iar cand il gasesti, descoperi ca in visele acelei persoane nu erai tu, ci alta persoana. Visele sunt inselatoare pentru ca oamenii sunt inselatori. Asemeni viselor, oamenii te trezesc brusc la realitate si descoperi ca ai visat prea frumos in timp ce realitatea de langa tine isi ascundea chipul fioros si ghearele reci cu care se pregatea sa iti sfasie inima. Iar daca te trezesti singur, totul este si mai rece... si toate astea pentru ca ti-ai dorit caldura: caldura soarelui, caldura unui suflet, caldura in suflet si caldura pe care sa le-o oferi si altora. Paradox? Sau simpla realitate?

Mai mult

Cum S-a Golit Paharul

Din nou, paharul pe jumatate plin... sau gol. Din multitudinea de idei pe care le poate genera aceasta imagine, se alege cea mai rara sau cea mai putin probabila: partea plina a paharului. Asta presupune optimism. De ce? Pentru ca daca vezi partea plina a paharului, inseama ca exista ceva la care inca mai poti spera, mai poti visa sau mai poti ajunge.

Dar daca paharul ar fi plin cu o substanta nociva? Asta ar insemna pesimism? Da, cine isi doreste sa bea dintr-un pahar cu otrava? Dar daca nu isi doreste pentru sine? Din nou, optimism, inseamna ca substanta ii este utila. Dar daca ii este utila, inseamna ca acea persoana vrea sa faca rau cuiva... si iar se ajunge la pesimism. Pentru ca se va sfarsi rau pentru cel care consuma substanta respectiva. Asta inseamna si ca esti optimist daca observi ca paharul totusi nu e plin cu acea otrava. Cu cat mai plin paharul, cu atat mai mult rau produce. Cu cat mai gol, cu atat mai putin... Asadar, poate fi gresit sa te consideri optimist daca vezi partea plina a paharului. Si poate fi gresit sa te consideri pesimist daca vezi partea goala. Depinde de continut.

Continutul paharului poate fi subapreciat sau exagerat... poate dezamagi sau poate intrece orice asteptare... poate fi insuficient sau poate fi in exces... poate stinge setea sau poate stinge viata... se poate varsa sau se poate acumula... poate fi versatil sau static... poate exista sau poate nu exista. Oamenii ii confera existenta, scopul, calitatile, cantitatea si statutul. Si tot oamenii i le pot revoca. Astfel ca nu stii niciodata daca un pahar jumatate plin sau jumatate gol este sau nu util.

 Vazand acel pahar, te poti intreba cine l-a golit. Sau cine l-a umplut. Iar daca a fost plin, l-a golit cineva? Poate a stat atat de mult, incat s-a evaporat continutul. Sau din contra, poate fiecare a luat cate o sorbitura din el si daca nu te grabesti, nu vei mai avea ce sa sorbi. Si daca paharul a fost gol, oare chiar l-a umplut cineva? Sau doar s-a acumulat ceva in el? Ceva ce poate era inutil altora... sau din contra, poate ceva pentru care cineva a asteptat un timp indelungat sa se acumuleze. Si atunci, cine iti da dreptul sa iei acel pahar? Dar daca nu il iei, pierzi o ocazie pe care nu o vei mai reintalni. Iar daca paharul iti apartine, inseamna ca stii toate raspunsurile. Dar stii oare vreodata, cu adevarat, cum s-a golit paharul?

Mai mult

Aparenta vs. Esenta

Privind un pahar pe jumatate plin, fiecare om observa ceva diferit. Unul poate observa ca paharul este jumatate plin, altul ca paharul este jumatate gol, altul poate observa continutul, altul ca cineva a golit o parte din continut. Cineva se poate gandi ca paharul este prea mare si ca nu a existat destul lichid sa il umpla, altcineva se poate gandi ca cel care a umplut paharul a fost prea comod ca sa caute un pahar pe masura continutului. Si fiecare poate deriva o multitudine de idei, nu numai in cazul unui pahar, ci si in cazul oamenilor, animalelor, obiectelor, evenimentelor etc.

Observand totul, se poate crede ca ceea ce apare in fata ochilor este evident adevarat. Un om imbracat prost da impresia ca nu are bani, desi in realitate se poate imbraca prost tocmai pentru ca are bani si vrea sa ii economiseasca pentru ce conteaza cu adevarat. Un om care  zambeste lasa impresia ca ar fi fericit, desi in realitate poate zambi tocmai pentru a nu-si arata tristetea si durerile. Un om care se poarta frumos poate crea impresia ca este un om bun care vrea sa faca bine, desi in realitate se poate purta frumos pentru ca are interese ascunse pe care le urmareste cu orice pret. Un om care isi declara iubirea poate genera impresia ca el chiar iubeste, desi in realitate el poate „iubi” mai multe persoane in acelasi timp. Un om inconjurat de multe persoane pare sa aiba multi prieteni, desi in realitate poate el se simte singur tocmai pentru ca stie ca acei oameni nu ii sunt prieteni si doar se folosesc de el.

De prea multe ori oamenii nu inteleg adevarul, refuza sa il observe sau sa il analizeze. Se incurca in detalii, se lovesc de imagini, vorbe sau fapte si nu mai cauta dincolo de ele. Preiau totul asa cum pare, iar ceea ce este aparent evident este considerat adevar de baza in orice caz, situatie, problema... uita sa caute esenta oamenilor sau a evenimentelor, cauzele pentru care toate si toti par intr-un fel anume, desi poate nu sunt astfel. Intre aparenta si esenta exista un conflict permanent in care castiga de cele mai multe ori amandoua. Pentru ca aparenta ii pacaleste pe oameni sa creada ca este esenta, in vreme ce esenta ii pacaleste ca aparenta i-a tradat. Adevarul este ca oamenii se tradeaza singuri, iar in viata nu te inseala doar privirea. Si cum poti crede ca ceea ce vezi nu este adevarat si exista adevar dincolo de ceea ce vezi?

Mai mult

Relatii de Incompatibilitate

Daca s-ar defini relatiile intre oameni, cel mai usor ar fi sa se spuna ca relatiile sunt conexiuni intre doua sau mai multe persoane. Insa in diverse cazuri, aceasta definitie este prea simpla sau chiar incorecta. Mai ales in cazul relatiilor romantice, de iubire, a „prieteniilor”, „combinatiilor”  sau alti termeni echivalenti.

In primul rand, cel mai des se intalnesc relatiile de tip simbioza: fiecare obtine ce doreste de la celalalt si pentru asta isi „iubeste” partenerul. Apoi, relatiile de complezenta: nici unul dintre parteneri nu este incantat de relatie, dar o accepta asa cum este pentru ca nu ar putea concepe lipsa ei. Ar mai fi relatiile-medicament: unul dintre parteneri se foloseste de celalalt pentru a vindeca sau eradica ranile si amintirile din trecut. Si alte exemple sunt destule, insa tiparul este acelasi: aceste relatii au orice in comun, numai iubirea pura nu.

Exista persoane – in special fetele – care schimba partenerii mai des decat hainele din garderoba: unul nou intr-o perioada cat mai scurta. Daca cei vechi plictisesc, nu mai sunt la moda sau pur si simplu nu sunt pe gustul lor, greu de ghicit. De cele mai multe ori, nici ele nu stiu ce e in capul lor. In cazul baietilor insa, este simplu: ei stiu mereu ce vor – sex fara implicatii. Si cum asta este greu de obtinut de la majoritatea fetelor, isi incearca si ei norocul la randul lor pana gasesc persoana „potrivita”. Apoi se plang cu totii ca nu isi gasesc persoana potrivita: fetele pentru ca – sustin ele – „baietii sunt porci” iar baietii pentru ca – sustin ei – „fetele sunt curve”. Si fiecare spune ca a fost „chinuit” de catre persoanele pe care le invinovateste si catalogheaza, desi acele „chinuri” nu ar fi existat fara acceptul lor.

Exista insa si persoane serioase, atat fete, cat si baieti, care cauta relatii serioase. Serioase nu neaparat in sensul ca presupun implicatii si cheltuieli, cat in sensul de a avea sentimente reale fata de partener, de a fi sincer, deschis si comunicativ cu acesta, de a nu trece la alt partener dupa cateva zile fara vreun motiv sau vreo explicatie logica si argumentata, de a vedea si altceva la partener pe langa ce e evident sau ce poate folosi cuiva. Insa astfel de persoane cu intentii serioase sunt etichetate ca „fraiere” si astfel respinse. Nimanui nu-i plac „fraierii” si este degradant sa se afiseze in preajma lor. Asadar, nimeni nu stie cum ar functiona o astfel de relatie, pentru ca nimeni nu doreste sa incerce macar.

Oamenii se considera diferiti, dar in acelasi timp egali, la fel. Apoi, tot ei spun ca sunt perechi perfecte si ulterior constata ca sunt incompatibili. Se vad, fac cunostinta si ajung la sentimente de „iubire” si „adorare” fara sa se cunoasca. Cand incep sa se cunoasca, dezvaluie fete asa-zis „ascunse” ale partenerului, fie pentru ca nu le observasera pana atunci, fie pentru ca partenerul isi pierde interesul in a le mai tine ascunse. Atunci spun ca partenerul s-a schimbat, ca nu era asa, ca nu stiu ce a fost in mintea lor cand au acceptat relatia, ca nu stiu cum de au acceptat sa se lase „chinuiti” si alte astfel de afirmatii. Si cum poti reface compatibilitatea cu o persoana incompatibila?

Mai mult