Cutia cu Otrăvuri

Clic! Clic! Clic! – sunetul şi bliţul aparatului foto erau singurele care umpleau camera în scurtele intervale de timp în care nu se auzea vreo indicaţie. Însă apoi indicaţiile se amestecau cu sunetele şi luminile într-o poezie sobră.

- Nu te-ai plictisit? – îl privi ea, cu ochii mari.

- Nu! – îi răspunse el, hotărât. Hai, arată-mi profilul mai proeminent!

Clic! Clic!

- Acum pune-ţi mâna în păr! – continuă, ca şi cum nu auzise întrebarea ei.

Clic! Clic! Clic!

- Nu aşa! Arată-mi că te joci cu el, că îl iubeşti... e părul tău, nu o haină pe care o speli... Aşa!

Declanşatorul continua într-un ritm frenetic, în timp ce el o privea avid.

- Hai, lasă! – îi spuse într-un final. Văd că te-ai plictisit. Mai facem câteva împreună sau ţi-a ajuns?

Ea chicoti:

- Împreună? Ai uitat ce se întâmplă de fiecare dată când ajungem unul lângă altul?

El nu îi răspunse. Era preocupat să monteze aparatul pe trepied. Apoi veni lângă ea, dar privirea îi era absentă. Parcă măsura din ochi distanţele, expunerea... mai ajustă câteva setări, apoi îi spuse:

- Gata! Dacă te vei abţine, poate va ieşi ceva de data asta.

Ea începu să râdă, apoi îl sărută fix când aparatul declanşa.

- Parcă era mai bine dacă ne-ar fi ajutat cineva, nu? – o întrebă el.

Ea îl privi din nou cu ochii mari:

- Ai lăsa tu un străin să facă treaba în locul tău?

El îi zâmbi şiret:

- Dar de ce un străin? De ce nu o străină?

- Heeei! – izbucni ea. Cum adică o străină!? Eu nu îţi mai sunt de ajuns?

- Nu! Şi oricum, ce ştii tu? Habar nu ai cum să foloseşti aparatele astea...

Ea se întristă:

- Ştii, uneori am impresia că le iubeşti mai mult pe ele decât pe mine...

- Îmi cer scuze – îi spuse în timp ce o îmbrăţişa. Nu am vrut să sune astfel...

Lăsă fotografiile să îi alunece printre degete, înapoi în cutie. Trecuseră câteva luni de atunci, dar îi păreau secole întregi... iar el era mai departe ca niciodată, în fiecare zi tot mai departe, dormind nepăsător în spatele ei...

Tot departe era şi copilăria ei acum. O uitase închisă în cutia cu fotografii, aşa cum uitase şi colegii ei de şcoală, balul de absolvire, excursiile din fiecare vară şi vacanţele de iarnă. Toate erau acum simple bucăţi de carton colorate cu cerneluri la fel de toxice precum stările pe care i le provocau ei când le privea, cu zâmbetul pe buze ori cu lacrimi în ochi. Fotografiile îi spuneau poveşti, dar ea le asocia cu amintiri distructive. Uneori îşi dorea să creeze o maşină a timpului şi să se poată întoarce în fiecare dintre fotografiile ei. Dar cutia ei cu fotografii nu era o maşină a timpului, ci o cutie cu otrăvuri...