vineri, 19 aprilie 2013

Astazi Nu Scriu Despre Tine

Exista lucruri in viata care odata rostite, nu pot fi retrase; odata auzite, nu pot fi uitate; odata vazute, nu pot fi sterse; odata facute, nu pot fi desfacute... dar exista si cuvinte mute pentru urechile surde, imagini nedeslusite pentru ochii orbi, cuvinte fara sunete, melodii fara note, carti fara litere, scuze fara regrete, regrete fara motive, vieti fara scanteie si morti vii. Se numesc generic „paradoxuri”, „liber arbitru”, „ironia vietii”, „destin nedrept” si tot asa.
Paradoxul meu... esti tu. Dar astazi nu scriu despre tine. Nu, astazi nu intentionez sa scriu despre cum arati si ce nu arati, despre cum simti si ce nu simti, despre cum vorbesti si ce nu auzi, despre cum privesti si ce nu vezi, despre cum esti si ce nu esti. Nu intentionez sa scriu despre frumusetea ta rapitoare sau hidosenia ta dezgustatoare, despre iubirea ta inaltatoare sau minciunile tale sfruntate, despre cuvintele tale dulci sau obstinatia ta, despre privirea ta blanda sau hipermetropia ta, despre sufletul tau bun sau indiferenta ta...
Se spune ca nu e bine sa iubesti un scriitor, pentru ca te vei intreba intotdeauna daca scrie despre tine ori nu. Iar atunci cand va scrie despre tine, te va sui pe un piedestal si iti va da aripi pentru ca apoi sa te tranteasca in abis si sa te transforme in monstru pentru ceilalti. Dar stii prea bine ca scriitorii au intotdeauna ca muze persoanele iubite. Si daca, de fapt, ei nu scriu despre cineva anume? Daca scriu doar despre ei insisi si demonii dinauntrul lor? Iar daca nu sunt demoni... sunt fantome. Scriitorii sunt acei oameni care iau nimicul si il transforma in orice. Dar nu pot fi invinovatiti pentru ca iau oamenii si ii transforma in monstri. Oamenii se transforma in monstri de la sine, fara ajutor extern.
Daca am scris vreodata despre tine, am facut-o pentru ca a insemnat ceva. Pentru ca tu ai insemnat ceva. Nu mi-am dat seama ca in dictionar, la numele tau, era trecuta o explicatie generica, fara vreo imagine sau vreun indiciu care sa spuna ceva despre tine. A fost vina mea, am fost naiv... am lasat inspiratia sa ma ghideze fara sa stiu ca ea era, la randul ei, ghidata de sentimente... Sentimentele, desi au ratiunea lor, nu gandesc rational si nu stiu ca „nu trebuie”. Sentimentele stiu doar ca „trebuie”...
Si nu poti scrie despre un loc pe care l-ai vizitat impreuna cu cineva fara a-ti aminti ca ai vazut acea persoana impreuna cu altcineva in acelasi loc. Nu poti scrie despre ce ai facut impreuna cu cineva fara a te gandi ca poate acea persoana face acelasi lucru cu altcineva acum. Nu poti scrie despre visele tale cu cineva fara a te gandi ca acum altcineva isi implineste acele vise alaturi de persoana aceea. Nu poti scrie despre prietenia ta cu cineva fara a te gandi ca poate acea persoana ar fi scris despre prietenia ei cu altcineva. Nu poti scrie despre sentimentele tale pentru cineva fara a-ti aminti ca a fost o vreme cand credeai ca ti le impartaseste. Nu poti scrie despre cineva fara a te gandi ca desi a fost cea mai importanta persoana pentru tine, tu ai fost o optiune pentru ea.
Daca nu am scris niciodata despre tine, a fost din cauza ca nu voiam sa se stie. Nu voiam ca tu sa stii ce as scrie despre tine... si nu voiam ca lumea sa stie ca scriu despre tine. Nu mi-e rusine cu tine si nici cu ce insemni tu pentru mine. Nu ma tem sa te arat lumii sau sa te uit. Dar stiu ce insemni tu si nu era nevoie ca altii sa afle ce inseamna asta. Poate ca nici nu ti-ar fi pasat. Lor oricum nu le pasa, dar ei sunt avizi de povesti. Oamenii... au nevoie de povesti pentru ca ale lor ii sperie, dar se linistesc cand se regasesc in povestile altora; iar daca nu ii sperie, povestile lor sunt plictisitoare. Ori poate au nevoie de povestile altora pentru a le redescoperi pe ale lor. Insa oricum ar fi, eu nu scriu pentru a le da lor povesti.
Si nu scriu despre tine ori despre mine. Scriu despre oameni. Daca ei vor sa se regaseasca in ceea ce scriu, asta nu inseamna ca le acord aceasta satisfactie. Iar daca tu nu vrei sa scriu despre tine, nu ar mai trebui sa citesti ce scriu, incercand sa afli despre cine am scris. Din orgoliu sau din vanitate, oamenii vor considera intotdeauna ca scriu despre fiecare dintre ei in parte. Si poate ca pe undeva vor avea dreptate. Sunt om, la fel ca ei, deci nu am cum sa nu scriu despre oameni, iar scriind despre oameni, nu am cum sa nu scriu despre cel putin unul anume. Doar ca astazi nu scriu despre tine.

marți, 16 aprilie 2013

De-ai Fi

De-ai fi ploaie sa cazi din cer, calda si grabita,
Te-as lasa sa imi saruti pielea, te-as imbratisa,
Te-as strange la pieptul meu de te-ai simti zdrobita
Iar din picaturi si firimituri te-as aduna
Sa te cladesc din nou, frumoasa, intr-o clipita,
Dar chipul tau ma tem ca nu l-as mai infatisa...

De-ai fi o nimfa, cu diabolica-ti privire
Te-as lasa sa ma vrajesti, sa te urmez oriunde,
Si te-as iubi ca un nebun, sa ma imbat de-atata fericire,
Si am creste iubirea noastra cu bucurii marunte,
Am alerga pe langa timp, catre nemurire
Iar din urma nimeni si nimic ne-ar mai ajunge.

De-ai fi inger sa cobori din cer, bun si rabdator,
Sa imi soptesti cuvinte dulci si vorbe amare,
Te-as asculta zile-ntregi si timpul ar trece-n zbor,
Ti-as sorbi de pe buze litere, fiecare,
Ti-as bea cu sete soaptele fierbinti, nerabdator,
Dar ma tem ca tu ai buze dulci, otravitoare...

De-ai fi langa mine, as lasa tot sa te sarut,
Te-as mangaia si imbratisa in orice clipa,
Si din toate florile ti-as face un asternut
Sa te privesc dormind, sa te sarut adormita,
Iar diminetile sa iti servesc micul dejun
Si apoi sa te sarut ca tu sa pleci grabita.

De-ai fi pasare sa zbori pe cer, in libertate,
Te-as lasa sa ma porti pe aripile vantului,
Sa vedem Soarele, Luna si stelele toate,
Sa zburam peste nori la marginile cerului,
Sa privim inainte catre eternitate,
Dar ma tem ca sufletul tau nu e la locul lui...

De-ai fi iubita mea, sa ma cunosti, cum te privesc,
Ai intelege ca de fapt nu ma tem de tine,
Si nu te-ai supara, caci sunt naiv, stiu ca gresesc
Iar tu ai sti ca n-am incredere nici in mine
Si ma tem ca daca am sa ajung sa te iubesc
Voi sfarsi ca-n fiecare data, in ruine...

luni, 15 aprilie 2013

Adaptari

Cum ar fi daca nimic nu ar fi ceea ce pare? Oamenii se ghideaza atat de mult dupa aparente, incat uita deseori sa caute adevarul dincolo de evidentul banal si plictisitorul normal. In ideea ca indiciile dezvaluie caracteristici des intalnite, iar caracteristicile des intalnite apartin acelorasi categorii, nimeni nu se mai oboseste sa afle sursele, motivele, cauzele, identitatea ori adevarata natura a lucrurilor.
Cum ar fi daca viata ar fi pentru oameni ca site-urile de socializare? Sa aiba optiuni precum a sterge sau adauga oamenii in lista de cunoscuti, de a place sau ignora tot ce le covine ori nu, de a bloca diverse persoane de la a-i contacta sau de a deveni invizibili atunci isi doresc. Fiecare ar putea iesi pe strada si ar spune „adaug asta, imi place aceea, nu ma intereseaza asta, nu vreau sa mai vad aceea, imi place asta, adaug aceea” si tot asa pana cand, inainte sa realizeze, totul ar deveni mecanic. Si-ar umple listele de prieteni sau lucruri care ii plac cu tot felul de nonsensuri, dupa care ar incepe sa le goleasca incarcandu-se de ignoranta... in final, ar deveni invizibil, nemultumit ca ii lipseste tot ce i-a placut si nu mai poate gasi ceva pentru ca ignora totul si pe toti.
Cum ar fi daca scriitorii ar face dragoste cu operele pe care le scriu? Fiecare idee ar fi o amanta seducatoare care i-ar cuceri la prima vedere, iar ei ar duce-o acasa. Ar intinde-o pe patul lor de hartie si ar asterne-o pe birou, lasand-o sa astepte pana cand ei ar fi gata pentru ea. Iar ea, ideea, i-ar implora sa ii acorde atentie, sa o dezbrace pana la cele mai adanci secrete, sa o iubeasca si sa o foloseasca in cele mai inimaginabile moduri pana ar stoarce si ultimul strop din ea. Iar cand actul ar fi complet si ideea se va fi dezvoltat intr-o carte, ei s-ar simti eliberati complet de ea si demonul ei.
Cum ar fi daca oamenii s-ar putea delimita de inchisoarea numita „trup” si s-ar putea privi din perspectiva altor persoane? Fiecare persoana ar reprezenta o noua perspectiva si fiecare perspectiva ar reprezenta o noua idee despre ei. Multi ar afla multe lucruri pe care nici nu le banuiau despre ei, altii si-ar confirma asteptarile, dar nu toti ar fi multumiti de ce ar afla. Ar putea sfarsi prin a uri in egala masura pe toata lumea, fiindca toti pleaca din viata lor la un moment dat. Dar aceasta explorare i-ar ajuta sa se defineasca mai usor si sa se cunoasca mai bine, pentru ca oamenii sunt prizonierii trupului lor. Nu se pot vedea din exterior, iar atunci cand incearca sa faca asta privesc intr-o oglinda in care observa intai imperfectiunile trupului lor material, apoi imperfectiunile sufletului lor imaterial. In oglinda, oamenii isi amintesc toate bucuriile sau regretele, toate realizarile sau esecurile, toate iubirile sau conflictele, dar niciodata in egala masura si cu atat mai putin intr-un mod obiectiv...
Cum ar fi daca pictorii nu ar mai picta tablouri abstracte, ci fotografii? Sa portretizeze oamenii atat dupa fizic, cat si dupa suflet; sa vada realitatea in toate formele si detaliile ei si sa nu se mai concentreze asupra divinului, sideralului si absurdului; sa nu isi mai imagineze scene care au existat si despre care nu poate spune nimeni cu exactitate cum s-au petrecut, ci sa fie martori la evenimentele pe care le imortalizeaza. Nu ar mai exista critici nebuni care sa ii respinga cu vehementa in timpul vietii si sa ii regrete dupa moarte. Oamenii nu s-ar mai inghesui sa plateasca averi pe tablouri rare pentru ca ele s-ar gasi pretutindeni. Excentricii s-ar bucura sa agate pe pereti scene macabre ori socante, insa adevaratii iubitori ai artei ar deplange lipsa imaginatiei si s-ar multumi sa aprecieze doar talentul de a reda fidel detaliile.
Cum ar fi daca oamenii ar fi sinceri si ar spune deschis tot ce cred despre ceilalti? Sa aiba curajul sa recunoasca atunci cand iubesc sau detesta o persoana, dar sa isi poata motiva sentimentele ori ratiunea. Fiecare ar putea rasufla usurat cand nu ar mai fi nevoit sa se ascunda de ceilalti pentru ca nu ii suporta sau cand nu ar mai fi nevoit sa suporte ideea ca sentimentele lui nu vor fi niciodata acceptate de catre persoana pentru care le simte. Unii ar putea abuza, spunand totul altora, dar refuzand sa asculte ce cred ceilalti despre ei. Insa nu s-ar putea ascunde la nesfarsit si ar fi obligati candva sa infrunte si parerile acelea.
Cum ar fi daca relatiile ar fi tot timpul ca la inceput? Sa isi pastreze acea neindemanare cand fiecare dintre indragostiti face un gest, apoi se rusineaza; acele momente in care niciunul nu scoate vreun cuvant, dar amandoi se inteleg din priviri; acea frumusete a privirilor si atingerilor tandre prin care fiecare cauta sa se apropie de celalalt intr-un fel care sa nu para exagerat; acea dulceata a cuvintelor si sarutarilor care apar brusc, dar fix in momentele potrivite. Nu s-ar mai ajunge la reprosuri, despartiri si divorturi pentru ca daca cei doi s-ar plictisi unul de celalalt, ar insemna ca nu s-au iubit. Nu ar mai exista melodii triste si nu ar mai avea nimeni nevoie de ploaie pentru a-si ascunde lacrimile. Dar cu siguranta s-ar inmulti cei care nu cred in iubire sau nu vor sa creada, caci i-ar plictisi privelistile pline de inimioare si norisori rozalii.
Cum ar fi daca muzicienii ar face muzica pentru suflet si nu pentru urechi? Fiecare melodie ar influenta atat starea celui care o asculta, cat si atitudinea lui. Oamenii nu ar mai alege un gen de muzica pentru ca ii reprezinta, ci muzica i-ar alege pe ei pentru ca nu toti ar intelege-o. Unii nici macar nu ar auzi notele, pentru ca sufletul lor ar fi acordat in alta gama. Altii ar fi surzi de-a dreptul, pentru ca sufletele lor sunt impietrite. Iar muzica nu ar mai fi un limbaj universal care sa transmita sentimente si emotii, ci ar fi o punte intre suflete, aducand mai aproape oamenii unii de altii si unind sufletele pereche.
Cum ar fi daca fiecare om si-ar urma calea lui in viata? Sa isi cladeasca singur drumul sau sa urmeze ce considera ca i-a fost scris, fara sa ii copieze pe altii, fara sa se uite inapoi, fara sa isi spuna ca este mai bun sau mai rau decat ceilalti; sa nu mai regrete nimic din ce a facut, pentru ca fara greseli nu ar fi ajuns acolo si poate ca nu ar fi fost la fel de fericit; sa nu mai ia totul personal si sa fie la fel de ironic precum viata, realitatea ori liberul arbitru; sa se bucure mai mult de ce are si sa nu mai incerce sa se schimbe pentru a obtine ce isi doreste, ci sa invete sa obtina fara eforturi; sa nu mai regrete investitiile facute, ci sa se gandeasca la recuperarea pierderilor. Astfel ar avea cu totii o atitudine mai relaxata si o viata mai linistita. Iar daca s-ar plictisi, ar putea reveni oricand la ceea ce faceau inainte fara grija ca s-au schimbat radical, pentru ca optimismul este o stare, nu o conditie.
Cum ar fi daca oamenii nu ar mai judeca dupa aparente? Sa nu mai eticheteze totul in milioane de categorii cu denumiri stupide sau complicate, ci pur si simplu sa se dedice studiului si cunoasterii tuturor caracteristicilor evidente sau ascunse; sa nu mai respinga oamenii si lucrurile doar pentru ca nu au aceeasi culoare, nu asculta aceleasi genuri de muzica ori pur si simplu nu se potrivesc aurei lor; sa nu se mai identifice atat de usor cu tot ceea ce li se pare interesant, ci sa si descopere de ce li se pare interesant. Nu ar mai exista oameni ipocriti, discriminare, lipsa de comunicare ori conflicte absurde. Unii s-ar retrage in pustiu, refuzand sa cunoasca toate laturile umanitatii. Altii, deziluzionati de o perceptie defectuoasa a realitatii, ar ramane la fel de aroganti, considerand ca sunt diferiti ori ca nu au nevoie de ceilalti.
Daca nimic nu ar fi ce pare, perfectiunea nu ar fi posibila, contrar aparentelor. Orice utopie este caracterizata de un defect imens, insesizabil celor care traiesc captivi in ea, dar evident tuturor observatorilor externi. Realitatea poate imbraca cele mai bizare forme si culori si nu intotdeauna ceea ce pare evident la prima vedere se va destrama sub observatia atenta a unui ochi curios, avid de cunoastere. Viata, prin diversitatea ei, implica multe schimbari care pot trece neobservate la inceput. Unele schimbari sunt doar aparente, cum ar fi optimismul care se instaleaza temporar in gandirea unora. Dar viata, prin diversitatea ei, reuseste sa continue in ciuda tuturor obstacolelor. Schimbarile sunt rareori optiuni, de obicei se impun. Oamenii nu pot face altceva decat sa se adapteze ori sa renunte; insa nu viata este cea care face adaptarile, ci oamenii le fac. Si ce devine viata lor, daca nu suma tuturor adaptarilor lor?

sâmbătă, 13 aprilie 2013

Matematica Absurda

A calculat cineva, vreodata, viata in toate aspectele ei? Probabil ca majoritatea oamenilor ar spune ca de cele mai multe ori, au calculat. Au cantarit optiuni, au estimat riscuri, au prevazut consecinte, au intampinat probleme. Din punctul acesta de vedere, cei mai multi oameni au dificultati matematice: isi petrec intreaga viata in cautarea x-ului, acea necunoscuta universala. Fie ca se afla pe o harta, fie ca se afla undeva la orizont sub forma viitorului, a unei persoane sau chiar a unui obiect, oamenii ar face orice sa rezolve ecuatia si sa afle necunoscuta. Insa viata nu are numai necunoscute.
De exemplu, a calculat cineva, vreodata, de cate ori intra si iese pe usi? Iese pe unde intra, intra pe unde iese, iar iese pe unde a intrat, iar intra pe unde a iesit si tot asa pana cand iese si nu se mai intoarce... si ce e cu atatea usi, clante, incuietori, butoane? Oamenii cinstiti oricum nu dau buzna pe proprietatile altora. Iar cu cat inchid mai multe usi, cu atat deschid mai putine; cu cat deschid mai multe usi, cu atat e curentul mai puternic si zboara lucrurile de prin incaperile vietii...
Cat despre oameni, ei au intotdeauna o varsta diferita fata de cea reala. Fie sunt mai batrani si mai intelepti, ceea ce ii face „maturi” chiar daca in realitate sunt doar niste copii, fie sunt mai tineri si mai necopti, ceea ce ii face „copii” chiar daca in realitate sunt oameni care ar putea avea copii la randul lor. Iar de la o generatie la alta, aroganta lor creste invers proportional varste, astfel incat cu cat sunt mai tineri, cu atat sunt mai aroganti.
Pentru a arata ca sunt mai mari decat par, copiii vorbesc urat si se comporta precum huliganii in societate. Trebuie sa isi foloseasca organele ca semne de punctuatie, iar daca nu intreprind diverse activitati cu membrii familiei celui cu care discuta sau diferite obiecte care ii deranjeaza pe ei, nu se simt bine. Au mai multe vicii decat majoritatea adultilor si se lauda cu performante demne de invidiat, indiferent de activitatile pe care le-ar intreprinde. Evident, restul persoanelor sunt doar niste fiinte cu mult inferioare lor, lipsite de inteligenta si – logic – capacitatea de a-i intelege, caci ei sunt filosofi innascuti, fapt care le creeaza si mai multa frustrare, pe care ei o numesc "indiferenta". Adica lor nu le pasa ca oamenii au pareri negative despre ei, dar au grija sa isi puna afise mari pe site-urile de socializare sau sa imbrace tricouri cu mesaje de genul "nu imi pasa de cei care ma barfesc". De mentionat ar fi si adolescentele minore care sustin sus si tare ca „barbatul lor nu este cel care le spune „hai la mine acasa, iubito””, ci „mergi acasa ca se face tarziu, iubito”, apoi posteaza pe profilele lor diverse fotografii infatisand nuduri si activitati cat se poate de pornografice (in limitele pe care le permite site-ul respectiv). Iar daca nu fac asta si nu au un iubit, trebuie sa se laude neaparat cu faptul ca „sunt singure si pentru a schimba asta, pretendentii lor trebuie sa fie al naibii de impresionanti”.
Adultii, in schimb, nu vor sa arate ca sunt mai mari decat par. In general, ei trec relativ usor peste perioada in care aveau nevoie sa isi confirme personalitatea. Asta pentru ca au o personalitate deja formata si tot ce trebuie sa isi confirme este ca pot avea pe oricine isi doresc si orice isi doresc. Din nou, cu cat au mai multi bani, cu atat au mai multa incredere in ei si capacitatile lor, intrucat „banii pot cumpara orice si pe oricine”. In lipsa banilor, trebuie sa se bazeze pe propriul caracter. Astfel, ceilalti descopera curand ca nu sunt tocmai „oameni de baza” si ca nu prea isi asuma responsabilitatile in aceeasi masura in care emit pretentii. Totodata, astfel de persoane au tendinta de a glumi foarte des si de a minti la fel de mult, drept pentru care nu se poate sti niciodata exact cand sunt serioase si cand nu, iar ele intampina dificultati in a-si pastra seriozitatea sau macar a-si aminti exact ce minciuni au folosit si de ce...
In mare parte, restul sunt cei care calculeaza si masoara totul, chiar daca intr-un fel mai mult decat subiectiv. Spre exemplu, ei masoara iubirea in cate cupluri vad si cat de fericite sau nefericite sunt ele, pentru ca ei nu au pe cineva care sa le fie alaturi. Masoara fericirea in cat de mult zambesc ceilalti si cat de fortat le este propriul zambet, incercand de fapt sa ascunda tristetea din sufletul lor. Masoara timpul in cat de multe lucruri fac ceilalti in vreme ce ei contempleaza diverse idei si observatii ori se pierd in negura trecutului si amintirilor. Masoara viata in cat de multe realizari au ceilalti si cat de pustie si lipsita de bucurii le este propria viata, promitandu-si de fiecare data ca vor face mai multe si uitand promisiunea in fiecare „maine”. Au mereu impresia ca ceilalti sunt mai fericiti in ignoranta lor, dar cu toate acestea nu inceteaza sa masoare si calculeze totul. In final, se rezuma sa calculeze doar cat de mult au trait si masurat degeaba viata de care altii au reusit sa se bucure in fiecare clipa.
Fiecare om incearca sa calculeze folosind numere naturale si operatii cat mai simple. Insa descopera ca 1+1 nu este mereu egal cu 2, ci uneori chiar si cu 3, 4, 5 si oricat de multe persoane apar in ecuatie, fie ca este vorba de o familie in care apar copii sau o simpla legatura dintre doi oameni in care intervin si altii... De asemenea, in momentul in care incep sa adune valorile din viata lor, respectiv prieteni, familie, realizari, bucurii si motive pentru care sa priveasca spre viitor zambind, pot constata cu uimire ca rezultatul se transforma brusc dintr-un numar intr-o multime vida sau, mai rau, din pozitiv in negativ. Astfel, desi totul pare simplu la inceput, ei ajung curand sa lucreze cu numere complexe si operatii care depasesc capacitatile lor.
Viata este ca un grafic sinuos, plin de curbe. Uneori urca, alteori coboara. In anumite situatii sau perioade, oamenii pot avea impresia ca au atins limita inferioara a curbei si nu de putine ori aceasta limita pare sa aiba o valoare negativa. De obicei, fiecare limita este mai jos pentru ca dupa ea, trebuie sa urce mai mult pentru a-si reveni. Si chiar daca in astfel de momente ar avea nevoie de tot sprijinul pe care il pot primi, tocmai atunci apare cineva care sa le spuna ca astepta de mult momentul sa isi exprime niste pareri nu tocmai frumoase despre ei, cum ar fi ca „puteau face mai multe pentru ei, dar sunt nesimtiti, nu stiu sa respecte oamenii, nu le pasa ca altii sufera, nu stiu sa iubeasca si traiesc intr-o lume bolnava din care ii resping pe toti cu atitudinea lor mizera, chiar daca toti le doresc numai fericirea si ar face orice sa nu plece de langa ei”. Si astfel de cuvinte, adevarate sau nu, trag si mai mult in jos curba aceea, pentru ca oamenii stiu ca nu au prea multe persoane in preajma oricum, chiar daca le resping, le iubesc, le respecta ori le pasa de ele sau nu... astfel apare alt paradox: oamenii nu stiu daca ii resping pe ceilalti pentru ca nu ii vor langa ei sau pentru ca realizeaza ca ei oricum vor pleca.
O vorba inteleapta spune ca „socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ”. Raportata la oameni, ar insemna ca toate calculele lor sunt relative si viata, prin natura ei ironica, are tendinta de a modifica toate valorile pe parcurs. Desigur, nimic nu este absolut si orice calcul este susceptibil erorilor. Viata nu este intotdeauna logica, ci mai degraba absurda, astfel incat orice matematica aplicata ei devine o matematica absurda. Iar oamenii nu fac calcule si operatii folosind formule matematice, instrumente adecvate si scriind totul pe hartie... totul se realizeaza in mintea lor, sub forma unui gand, pentru ca gandurile sunt singurele suficient de rapide incat sa tina pasul cu viata. Rezultatele, insa, vin sub forme concrete, exprimabile si care nu suna intotdeauna bine. Oare de ce suna totul mai bine in gand decat in timpane?

luni, 8 aprilie 2013

Exercitiu de Imaginatie

Sa ne imaginam ca ieri este astazi si astazi este maine. Tot ce am facut sau vom face „azi” se va regasi intre amintirile noastre „maine”. Poate ca ceea ce planuiam „ieri” sa facem „azi” va fi doar un repros sau un regret „maine”. Poate ca ceea ce am facut „azi” nu va mai parea o idee atat de buna „maine”. Daca „azi” este „maine”, putem justifica toate actiunile noastre? Sau vom alege sa uitam totul, la fel ca in cazul altor intamplari de „ieri”?
A spune „adio” zilei de „ieri” si a o imbratisa pe cea de „azi” este totuna cu a spune „adio” zilei de „azi” si a o imbratisa pe cea de „maine”. Sigur, ar putea fi gresit sa spui „adio” prezentului in asteptarea viitorului, dar cu ce ar fi mai gresit decat sa spui „adio” prezentului in amintirea trecutului? „Timpul curge intr-un singur sens, trecutul e istorie, viitorul e mister iar prezentul e un dar”. Din trecut ar trebui sa invatam pentru a nu repeta greselile in prezent, iar prezentul ar trebui sa fie cat mai pe placul nostru pentru ca si viitorul sa „sune bine”. In realitate, totusi, rareori se intampla asa.
In trecut, oamenii aveau stiinte, arte, spiritualitate si chiar divinitate. Respectau parerile celor mai invatati decat ei, se supuneau legilor si normelor chiar si atunci cand acestea erau impuse de tirani si cu toate acestea, aveau parte de progres. Un progres lent, intins pe mii de ani, dar cuantificabil. Pentru ca fiecare contact al omului cu mediul inconjurator a generat intrebari, raspunsuri, nevoi, probleme si solutii, iar fiecare contact al omului cu sinea lui sau semenii sai a generat aceleasi lucruri, poate chiar si altele. Rezultatele sunt tot ceea ce ne inconjoara in zilele noastre si felul in care suntem noi ca persoane.
Din Epoca de Piatra la Renastere si pana in momentul de fata, piatra a luat diverse forme care sa slujeasca intereselor omului: la inceput simple unelte de baza, au ajutat omul in muncile lui; apoi sculpturi incredibile au luat nastere din piatra sub iscusinta sculptorilor, delectand privitorii secole intregi; in prezent, piatra serveste in principal la constructii diverse – cladiri, infrastructuri, complexuri, monumente si edificii.
Din Epoca Metalelor la Revolutia Industriala si pana in prezent, metalele au primit si ele diverse forme si intrebuintari: la inceput, ustensile grosolane ori podoabe simple, au servit oamenii in diverse scopuri, inclusiv in societate; apoi au devenit arme redutabile sau protectori nelipsiti, bijuterii sau insemne nobiliare, precum si masini si infrastructuri, atat mobile (trenuri, automobile, vapoare, avioane) cat si imobile (uzine, cladiri etc); in prezent, metalele sunt des utilizate in aparatura electronica si electrocasnica atat de intalnita in lumea civilizata, dar si in alte domenii ale tehnologiei.
De dinainte de Iisus, Buddha sau Mahomed, la Cruciade si Inchizitie, pana in prezent, oamenii au avut divinitati carora se inchinau si pe care le respectau sau aveau grija sa fie respectate. Le aduceau ofrande si jertfe, le construiau temple, moschei si biserici, le inchinau vietile lor in pustietate sau printre oameni, propovaduind cu forta sau cu dragoste cuvintele lor. Tot ce era sacru sau sfant trebuia mentinut astfel. In prezent, putine religii mai respecta intocmai traditiile si cutumele. S-ar putea spune ca religiile nu au tinut pasul cu progresul umanitatii. Dar religiile sunt ale oamenilor, asa ca o astfel de ipoteza ar fi invalida, cu exceptia cazului in care insasi oamenii nu au dorit ca religiile sa se adapteze noilor conditii.
In prezent, oamenii au inca stiinte, arte, spiritualitate si chiar divinitate. Dar au si tehnologie, economie, politica, industrie, interese... Stiintele au servit progresului umanitatii. Au vindecat boli, au condus omul pe Luna si in adancurile Pamantului, au creat mijloace de comunicare si transport rapide, tehnologii utile, specii de plante si animale noi. Dar tot ele au creat arme, otravuri, energie, stres, poluare, incalzirea globala, exploatarea excesiva a resurselor. Artele infatisau viziunea omului in diferite aspecte, dar in prezent devin tot mai indecente sau mai abstracte. Spiritualitatea oamenilor includea foarte multe elemente transcedentale, insa in prezent, este tot mai des ignorata, oamenii bazandu-se pe material si tot ceea ce pot atinge si poseda. Divinitatea era la inceput o forma de ajutor, oamenii implorand zeii sa ii ocroteasca si sa ii ajute. In prezent, divinitatea este vazuta numai prin intermediul religiei, iar religia pare un set de constrangeri si reguli ancestrale pentru care nu mai depune nimeni eforturi sa le respecte.
Identitatea oamenilor nu mai este stabilita doar de familia din care provin, educatia pe care au primit-o, religia careia apartin sau rolul lor in societate. Limitele eticii nu se mai aplica nimanui, caci libertatea confera tuturor drepturi. Oamenii nu mai sunt doar un nume, o minte, un supus al divinitatii, un cetatean, un adult sau un minor... fiecare individ se considera diferit, la fel ca restul. Iar tendinta oamenilor este spre progres individual – fiecare se considera mai bun, mai special, mai greu de impresionat ori egalat. Si cum sa devina mai interesant daca nu folosind un limbaj obscen si adresand jigniri semenilor lui „inferiori”?
Competitia incepe devreme si pentru multi se termina inainte ca ei sa fie constienti de ea. Copiii din trecut aveau povesti si imaginatie. In mainile lor, orice obiect se putea transforma in orice doreau, iar in ochii lor, orice loc devenea un taram magic, o lume doar a lor. Broastele se transformau in printi, betele deveneau sabii, casele din copaci erau palate fermecate si fiecare copil avea puteri supranaturale. Copiii din prezent au o varsta intotdeauna cu mai multi ani decat in acte, o tigara ascunsa pe undeva pentru a fi fumata in tihna, o sticla in mana care sa le tina companie in momentele dificile, relatii romantice bazate pe sex, sfaturi pentru „relatia perfecta” si impresia ca „le stiu pe toate si le-au vazut pe toate”.
Copiii devin adultii care, la randul lor, dau nastere altor copii. Conflictul dintre generatii se accentueaza pe masura trecerii timpului. Daca in trecut copiii se considerau neintelesi de catre parinti, in prezent nu au cu cine sa se confrunte, pentru ca parintii nu mai participa activ in cresterea si educatia copiilor lor. Astfel, copiii ajung sa caute ajutor la prieteni, pe internet sau din alte surse nu tocmai benefice. Identitatea lor se stabileste in functie de modelele promovate de societate, modele care sunt rareori exemple de eminenta. Astfel, apar mereu copii neintelesi care cresc in adulti nonconformisti care genereaza intregi curente si culturi ale personalitatii, instruind cu sau fara intentie oamenii sa le copieze (sau chiar sa isi asume) identitatea. Din fericire, exista destule optiuni pentru a nu se repeta acelasi tipar. Insa chiar si asa, se simte absenta originalitatii.
S-ar putea spune ca dupa atatea mii de ani de evolutie si progres, este extrem de dificil sa inovezi. Viata poate avea mii de trasee, dar destinatia este aceeasi: moartea. Nu conteaza ca esti familist convins sau cel mai atroce criminal, iti vei gasi si tu sfarsitul. Cariera poate urma si ea mii de optiuni, dar nici ea nu poate continua prea mult. Fie ca esti seful celei mai mari companii sau pur si simplu servitorul altora, candva te vei retrage, intr-un fel sau altul. Religia poate fi construita in jurul oricui, dar nu exista religie care sa iti asigure viata vesnica sau lipsita de griji pe Pamant. Majoritatea insa iti promit o existenta imateriala continua plina de bucurie si fericire. Artele pot fi si ele diverse si pot infatisa cele mai curioase idei ale oamenilor, dar in final, criticii vor gasi ceva de obiectat. Fie ca esti cel mai talentat poet sau cel mai fals cantaret, se va gasi cineva care sa refuze sa iti aprecieze operele fie doar pentru ca asa vrea el. Stiintele sunt si ele numeroase si pot raspunde celor mai multe intrebari ale oamenilor, dar sunt limitate de oamenii care le practica sau invata. Fie ca vrei sa afli unde se ascunde Dumnezeu sau daca mai exista viata in Univers, trebuie sa primesti un semn pentru a putea fi sigur. Altfel, stiintele se contrazic pe masura ce evolueaza. Pamantul, de la o intindere plata din centrul Universului, a ajuns o planeta elipsoida care graviteaza in jurul Soarelui, o stea din galaxia Calea Lactee, situata in Grupul Local din Universul cunoscut. Si contrar tuturor asteptarilor, apa a existat si pe Luna, si pe Marte... si este foarte posibil sa fi existat si pe alte planete, asa ca existenta ei nu garanteaza neaparat si existenta vietii. Si de ce ar trebui ca viata din Univers sa fie la fel ca cea de pe Pamant, iar oamenii sa fie dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu? In fond, diavolul insusi a fost candva un inger...
Toate acestea ne fac sa ne gandim ca, de fapt, astazi este maine. Ieri, azi era maine. Maine, azi va fi ieri. Dar astazi, maine si ieri nu pot fi tot azi. Daca omul a renuntat la imaginatie sau imaginatia l-a parasit, este greu de spus. Insa fara imaginatie fiecare zi e doar o zi. Fara imaginatie, omul nu ar fi putut crede ca Dumnezeu se ascunde in nori, iar ca Pamantul este centrul Universului. Ar fi ramas cu intrebari vesnice despre identitatea si originea lui. Habar nu ar fi avut ca Hamlet isi punea vesnica intrebare existentiala sau ca Dumnezeu l-a creat pe Adam din tarana. Nu ar fi crezut niciodata ca Noe a construit o arca pe care a salvat omenirea din Potop sau ca Atlantida asteapta undeva sub ape sa fie descoperita. Nu l-ar fi cunoscut pe fiul zeilor si cel mai puternic om, Hercule si nu ar fi invatat ca cei mici si slabi se pot opune celor mari si puternici precum au facut Robin Hood sau Cei Trei Muschetari.
Toate sunt insa istorie. Ce a fost ieri nu mai este azi, iar daca in trecut oamenii si eroii aveau putine lucruri in comun, eroii zilelor noastre sunt cat mai apropiati de oameni si cat mai asemanatori lor. Daca Icar zbura cu aripi facute de mana lui, oamenii zboara astazi cu avioane construite de masini industriale construite de alte masini industriale si tot asa. Calul Troian a fost inventia care a ajutat la distrugerea Troiei in antichitate. In prezent, e nevoie doar de un tanc pentru a distruge un oras. Submarinul capitanului Nemo sau insula lui Jem Tankerdon si Nat Coverley erau capodopere exclusiviste create de genii ale stiintei si alimentate de energie alternativa. Astazi circulam cu masini sau folosim telefoane care se alimenteaza cu energie fara a fi nevoie de a folosi nici macar un cablu de alimentare sau un manual de instructiuni. Noe a trimis un porumbel in lume pentru a afla daca apele s-au retras. In prezent, mii de sateliti supravegheaza constant planeta si spatiul si transmit informatiile oricui dispune de o conexiune la Internet. Zeii din Olimp il trimiteau pe Hermes sa livreze rapid depesele. Astazi totul se afla la o singura apasare de buton distanta.
Pentru orice problema exista o solutie. Dar in ciuda faptului ca totul tinde spre minimizare si facilitare, oamenii sunt din ce in ce mai nemultumiti. Nu primesc cadourile pe care si le doreau, slujba pe care o au este o corvoada, prietenii lor nu se dovedesc a fi asa cum ii considerau, familia este rareori cea potrivita pentru ei, educatia este inutila si orice relatie se sfarseste cu cel putin un „te-ai schimbat, nu te mai recunosc”. Oamenii incep sa se limiteze tot mai mult la material, dar – paradoxal – isi petrec tot mai mult timp in mediul virtual. Vor sa devina cei mai bogati oameni in viata sau cele mai bogate caractere in online. Vor sa aiba cea mai frumoasa sotie in carne si oase sau cele mai multe aventuri in jocurile erotice. Vor sa conduca cea mai rapida masina de pe Pamant sau sa fie cei mai buni soferi de pe Internet. Vor sa aiba cei mai buni prieteni in viata sau cei mai multi prieteni pe site-urile de socializare. Vor sa fie cei mai iubiti membri ai familiei sau sa aiba cei mai multi fani. Vor sa isi apere tara sau vor sa isi creeze cea mai mare populatie in jocurile online.
Totusi, oamenii comunica tot mai putin. E-mail-uri, mesaje instant, mesaje text, comentarii, like-uri, toate sunt usor de compus si transmis in mediul virtual. In fata altora, insa, cuvintele vin mai greu. Zambetul devine din expresie a amuzamentului sau bucuriei o expresie a stanjenirii. Se recurge apoi la aceeasi comunicare virtuala si nu putine sunt situatiile in care un grup de persoane comunica tot prin intermediul mesajelor scrise, desi se afla in aceeasi incapere sau chiar la aceeasi masa. Prietenia este mai stransa daca prietenii impartasesc fotografii si conversatiile lor stupide pe site-urile de socializare. Sentimentele arata mai frumos cand sunt insotite de emoticoane si nu de sarutari sau imbratisari. Care este cel mai rapid si sigur mod de a incheia o relatie daca nu printr-un SMS? Iar daca vrei sa ai succes in orice ai face, trebuie neaparat sa anunti pe toata lumea din lista ta de prieteni ca urmeaza sa faci ceva ca ei sa te incurajeze si sa te sprijine virtual.
Sa nu ne mai imaginam ca ieri este astazi si astazi este maine. Se pare ca „ieri” nu prea are nimic in comun cu „azi”, iar „maine” se anunta a fi mai rau analizand starea lucrurilor. Daca toti filosofii, pictorii, scriitorii, sculptorii, savantii si alti oameni care au influentat omenirea nu si-ar fi folosit imaginatia, tot ceea ce se afla astazi in lume fie nu ar fi existat, fie ar fi aratat cu totul altfel. Desigur, inovatia inca exista si progresul continua. Dar este oare utila aceasta artificializare a vietii oamenilor? Toate aceste masini si aparate doar ii ajuta pe oameni? Sau nu cumva vor ajunge oamenii la fel de inspirati si spirituali precum masinariile pe care le creeaza? „Un pas mic pentru om, un salt urias pentru omenire” a fost facut inainte? sau inapoi? Daca totul este plictisitor si nimic nu ne mai impresioneaza, ce mai este realitatea daca nu simplul exercitiu de imaginatie al celor care doar visau sa traiasca in lumea in care traim noi?

joi, 28 martie 2013

Recipient Invalid

„Dragul meu, astazi este ziua ta. Si totodata este trebuia sa fie si ziua noastra. Ironia face ca numai tu sa te bucuri de clipe frumoase, desi obisnuiai sa le imparti pe toate cu mine. De fapt, nu, gresesc, nu te bucuri numai tu de clipe frumoase, probabil ca petreci alaturi de prietenii tai si noua ta iubita. Ma intreb daca si ea a fost la fel de fermecata de zambetul tau superb si de privirea ta patrunzatoare... oare iubirea ei fata de tine este la fel de profunda?
Ah, iubirea... cand te-am cunoscut, mi-ai spus ca iubirea este ca o sansa... cine nu profita de ea se va intreba toata viata cum ar fi... Iti mai amintesti, oare? Pe atunci eram indragostita de tine, dar tu nu stiai. Iti spuneam doar ca imi plac multe lucruri la tine, dar a place pe cineva nu inseamna neaparat a-l iubi... a fost incredibil sa aflu apoi ca si tu ma iubeai, dar ti-era teama ca nu te-as fi crezut daca mi-ai fi declarat sentimentele tale.
Au trecut ani de atunci si iata-ma din nou aici, in fata aceluiasi monitor, scriindu-ti. Doar ca de data asta „printul meu” nu mai este acolo sa imi raspunda, asa cum faceai candva... Poate ca esti ocupat, dar tocmai asta este avantajul e-mail-ului... iti pot scrie fara sa te deranjez iti intrerup activitatile. Sper, totusi, ca nu te va deranja mesajul meu...”
Se opri pentru cateva clipe... nu stia daca din cauza monitorului sau pur si simplu din cauza lui lacrimi fierbinti ii aparusera in colturile ochilor. Incepu sa rada... „astazi” era de fapt noapte... da, la ora 3 noaptea ea scria mesaje cuiva despre care nici nu putea fi sigura ca vrea sa le citeasca. Desigur, mesajul pe care il avea acum in fata nu era primul, scrisese si stersese mesaje inca de pe la 12... si ar fi inceput si mai devreme, dar stia ca ar fi fost prea devreme si ar fi parut „obsedata” daca el ar fi vazut ora la care se trimisese mesajul. Reveni, totusi, la scris...
„Voiam sa iti urez „La multi ani si tot ce iti doresti”... o urare banala, dar sincera. Sper sa fii iubit si fericit. Desi cred ca esti. Sper ca esti si sper ca iubesti... nu stiu. Cand iubesti un om, nu te rezumi doar la a-l strange in brate si a-l saruta... cu atat mai putin la a-l dezbraca si a face dragoste cu el... Poti pune unul langa altul cel mai frumos barbat si cea mai frumoasa femeie. Poate se vor place, poate vor face dragoste impreuna, dar asta nu inseamna ca vor fi capabili sa si simta dragostea unul pentru celalalt. Asa ca sper din tot sufletul ca tu si ea va iubiti...”
Se opri din nou, intrebandu-se daca si ei doi se iubisera vreodata. Despre ea, era sigura ca il iubise... poate mai mult decat pe propria persoana. Dar despre el, nu mai era atat se sigura. La inceput ar fi jurat ca o iubeste, dar in timp flacara aceea a inceput sa palpaie. Dupa ce o suise pe un piedestal si o facuse sa se simta ca o regina cu aprecierile si complimentele pe care i le adresa in fiecare zi, devenise tot mai nemultumit de ea... pana cand, intr-o zi, ii spuse ca „asa nu se mai poate”, parasind-o...
„Stiu ca poate par rea, dar te rog sa ai grija macar de ea... nu am inteles niciodata cum m-ai putut iubi si apoi ai putut sa imi reprosezi toate acele lucruri... asa ca sper ca de data asta sa fii sigur pe tine si sentimentele tale... daca nu pentru ea, pentru mine. Eu te iubesc si ma doare ca nu mai esti al meu te-am iertat...”
Scrise ultimele cuvinte, se semna si apasa „Send”. Insa pe ecran ii aparu o eroare: „invalid recipient”. Da, pierduse ani de zile din viata iubind un „recipient invalid” – un corp lipsit de suflet care nu putea simti iubirea...

luni, 25 martie 2013

Delir

Hazardul te-a adus pe tabla mea de joc, printre pioni, regi si nebuni. Dar lemnul lor rece si lucios este mort si fara vointa, pe cand tu esti o marioneta nesperat de insufletita. Miscarile lor criptice si strategice sunt atat de monotone si limitate pe langa pasii tai energici si hotarati! Ca intr-un dans haotic, te invarti intr-o lume rigida si necunoscuta cu siguranta unui copil care se plimba intr-o camera plina de jucarii. Iar ritmul tau irezistibil ma indeamna sa te urmez.
Te urmaresc printre umbre si contururi si nu pot sa nu ma intreb ce mana ingenioasa a creat o astfel de minune. In zadar iti caut incheieturile si capetele sforilor, tu esti un manechin cu vointa proprie, nu ai nevoie de o mana care sa iti dicteze pasii. Si as putea sa jur ca ai prins aripi in jocul tau, dar stiu ca nu as putea zbura alaturi de tine si nu te-as putea lega de mine ca sa te las apoi purtata de briza. Te-ai ridica prea sus ca sa te mai pot ajunge lasandu-ma ca, printre nori si raze de soare, sa iti urmaresc zambetul plutind departe ca un curcubeu spulberat de vant.
Intr-un castel de nisip, pe o insula pustie, o sa ne instalam cartierul general. Vom declara razboi ploii si vantului si ma voi incalzi cu focul din privirea ta. Iar cand noaptea va alunga si ultima raza de lumina, am sa te arat Lunii si am sa-i spun ca stralucesti mai puternic decat ea. Si daca nu ma va crede, ii voi arata zambetul tau. Poate ai spune ca e o nebunie, poate ar fi doar o iluzie, dar pentru acele cateva clipe de fericire nimic nu ar mai conta. Si de pe insula noastra pustie am privi impreuna apusul si rasaritul pana intr-o zi cand ne vom ridica impreuna dincolo de nori si vom zbura mai departe, spre alte taramuri.
Printre carti de joc si piese de domino ma tii de mana si ma invarti intr-un ritm ametitor.  In jurul nostru e razboi: regele de trefla si cavalerul de cupa se dueleaza pentru regina de pica, iar bufonul este arbitru. De pe margine, carti si piese privesc deopotriva si isi sustin favoritul. Dar nu am timp sa ma opresc, caci tu te intorci si imi faci semn sa te urmez. Iar eu nu pot decat sa ma supun comenzii tale si sa ma las atras in jocul tau straniu. Ma intreb totusi cum de nu ne vede nimeni... poate duelul e mai interesant decat noi ori poate numai eu te vad... Dar nu imi pasa, chiar daca ai fi o fiinta de pe alt taram, tot m-as lasa tras de mana ta.
Intr-o ploaie de minute si secunde vom dansa impreuna. Vom privi Timpul alergand ca un nebun si il vom invita sa ne insoteasca. Iar daca el nu va tine pasul cu noi, nu vom privi in urma si nu ne vom opri, ci vom privi inainte, in necunoscut. Si daca Timpul ne va ajunge din urma, ii vom povesti cu drag tot ce am vazut. Poate va spune ca e imposibil, poate ca ar fi doar un vis, dar pentru noi va conta doar ca am vazut si am facut totul impreuna. Si dintre orologii si calendare degeaba s-ar mai zbate, pentru ca nu s-ar putea intoarce sa ne fure fericirea.
Printre vorbe si soapte iti zambesc si te admir incontinuu, hipnotizat de privirea ta cu sclipire ireala. In privirea ta gasesc secrete si simtiri dintr-o alta lume, o lume pe care inca nu o cunosc, dar in care ma simt ca acasa. As vrea ca acest joc sa nu inceteze vreodata. Chiar daca e doar o sarada imposibila ori un concurs de nebuni, am sa joc pana la capat, indiferent ce s-ar afla la final. De va dura o vesnicie ori o clipa, nu conteaza. Si nu are legatura cu iubirea sau ura, cu viata sau moartea, cu realul sau irealul. Este doar fericirea pe care o gasesc in simpla ta privire, in simplul tau zambet, in complicatul tau joc...
Poate nu ma crezi ori poate sunt nebun. Poate ca totul este doar o plasmuire inteligenta a imaginatiei mele bolnave. Dar ce este imaginatia daca nu cea mai simpla cale catre libertate si fericire? Ma uit in oglinda si vad sforile care ma tin sub control. Ma intorc si pe spatele meu observ resturile a ceea ce a fost candva o pereche de aripi. Ma ascund rusinat, mustrandu-ma pentru ca mi-am permis sa visez. Dar tu ma gasesti si ma tragi din nou la lumina. As vrea sa iti spun ca eu nu sunt ca tine, ca nu mai pot zbura... dar totul este prea frumos ca sa pot renunta, asa ca te rog doar sa ma ierti... sa imi ierti delirul...

marți, 12 martie 2013

Noapte de Martie

Intr-o noapte de martie, in care luna se ascundea printre cativa nori trecatori in deplina ei tacere, stralucirea rece a stelelor si adierea vantului erau singurele care animau peisajul. In oglinda unui lac, o femeie isi admira buclele satene rasfirate pe umerii goi si rochia alba, stravezie care ii acoperea trupul. Desculta, pasea printre ghiocei si iarba abia rasarita, simtind din plin racoarea noptii. Era un dans mut al carui ritm il purta in suflet...
Cerceta fiecare detaliu pe care il observa oglindit in apa, oprindu-se din cand in cand pentru a studia mai atent cate o reflexie care o surprindea pe moment. Insa realiza ca ea este aceeasi, iar imaginea din oglinda nu se schimbase deloc in anii ce trecusera. Timpul parea sa o fi ocolit, dar asta nu o bucura catusi de putin. Stia ca frumusetea e la fel de trecatoare precum timpul si invatase in timp ca este la fel de inselatoare precum vremea de primavara, cand diminetile incep insorite si calduroase, dar pana la sfarsitul zilei apar ploi ori chiar ninsori. Si nu de putine ori intalnise oameni calzi si zambitori care i-au adus apoi ploi de lacrimi si gheata in suflet...
Sufletul ei era sanctuarul cel mai de pret pe care il cunostea. Pretuise intotdeauna valorile morale si spirituale si pastrase oarecum o urma de inocenta infantila, atat cat sa nu uite vreodata acea parte a sufletului ei si valorile dupa care se ghida; caci un trup nud poate fi imbracat in infinite variante, dar un suflet gol nu mai poate fi umplut atat de usor. Si chiar daca deseori avea impresia ca era doar o copila naiva, drumul ei trebuia sa continue, nu isi putea permite sa se opreasca pentru nimic in lume. Stia ca la final se afla ceea ce cauta, ceea ce asteptase o viata intreaga, ceea ce isi promisese ca va pretui cu tot ce avea mai bun si mai sfant. Si de fiecare data cand cadea, se ridica promitandu-si ca va ajunge mult mai departe...
Acum era aplecata deasupra lacului. Observa undele line care se spargeau de mal si zambea privindu-si reflexia distorsionata de trecerea lor. Se aseza pe iarba, intinse mana si atinse cu un deget suprafata apei. Cateva cercuri concentrice pornira dinspre degetul ei si urmarindu-le, observa cum se estompeaza in distanta, sub stralucirea lunii si a stelelor. Isi ridica ochii spre cer. Stia ca iarna se vedeau cel mai bine constelatiile, dar nu era adevarat. Iarna cerul este rareori senin, pe cand in acea noapte, toate erau atat de clare si de luminoase! Si-ar fi dorit sa stie numele fiecareia in parte, dar nu recunostea prea multe, asa ca privirea ei se opri asupra Luceafarului. Stralucirea lui o fascina.
Privind atenta cerul, se intreba cati alti oameni privesc si ei in acel moment. Dar nu putea ghici raspunsul. Credea ca majoritatea dorm, iar cei care nu dormeau probabil ca nu stateau cu ochii pe cer. Insa apoi observa o stea cazatoare si isi aduse aminte ca trebuie sa isi puna o dorinta. Inchise ochii si isi puse dorinta, zambind. Apoi, cu ochii inca inchisi, reveni la ideea anterioara... daca isi mai pusese cineva o dorinta vazand steaua cazatoare? Se vor implini ambele? Si daca o vazusera mai multi? Dar pana sa gaseasca macar o ipoteza de raspuns, simti cum o pereche de maini reci ii acopera ochii...
Zambind, se ridica, se intoarse cu ochii inchisi si il saruta pe cel care o luase prin surprindere. Apoi se asezara impreuna pe iarba, admirandu-si chipurile zambitoare unul langa altul in oglinda lacului. Ii povesti si lui cu ingrijorare despre gandurile pe care le avusese, iar el zambi si o imbratisa, spunandu-i ca orice dorinta i se va indeplini atat timp cat crede cu adevarat in ea. Ea rasufla usurata si isi lasa capul pe pieptul lui. Ramasera asa mult timp – poate o noapte, poate o eternitate...
Nimeni nu i-a cunoscut cu adevarat si nimanui nu i-a pasat. Insa nici ei nu regretau ceva. Si chiar daca tot ce aveau impreuna era cerul instelat al noptii, asta nu i-a retinut in vreun fel. Se aveau unul pe altul, iar pentru ei, asta insemna, de fapt, totul. Iar daca vreodata nu ar mai fi fost suficient totul, ar fi avut oricand stelele stralucitoare de pe cerul unei nopti de martie...

sâmbătă, 9 martie 2013

Joc de Primavara

Soarele si iubirea se ingana in ecourile batailor inimii. Mustele, albinele, fluturii si pasarile se iau la intrecere cu gandurile. Zapada topita este deja uitata in aburii care ies din pamant si sangele fierbe in vene. Mugurii inverzesc pe ramuri si visele rasar in minte. Diminetile sunt mai frumoase si sufletul este mai luminos. Natura renaste si oamenii se elibereaza. Este primavara.
Cerul senin si insorit nu are limite pentru ochii neobositi care cerceteaza orizontul de azur. Floricele mici si parfumate rasar timide din pamant completand tabloul chipurilor zambitoare pierdute in admiratie. Cantecul pasarilor alcatuieste o simfonie pentru urechile care asculta visand soapte de iubire. Vantul se joaca printre rasete si zambete, iar pasii se tin de maini pretutindeni.
Se naste o poveste. O poveste cu crai si zane, feti-frumosi si printese, cai nazdravani si zmei de otel, castele din carti de joc si magie... o poveste visata din copilarie si urmarita pana la adanci batraneti, cum se sfarseste oricare... dar nu este o poveste oarecare. Este o poveste de iubire, o poveste dintre un el si o ea, dar nici ei nu sunt un el si o ea oarecare. El si ea suntem eu si tu...
Ca randunicile as vrea sa zburam, dar noi ne-am prabusit in iarna, amortirea sentimentelor. As fi vrut sa ne ridicam in cel mai inalt cer, dar soarele s-a ascuns de noi si la prima raza vei pleca fara mine, lasandu-ma in urma, in intuneric... am nevoie de o lumina sa imi calauzeasca pasii spre tine, de o simpla mana intinsa sa nu te las sa pleci vreodata. Nu imi amintesc de cand stau aici, asteptand sa te intorci, implorandu-te sa nu pleci din povestea mea... Ma uit in oglinda si imi spun ca nu e totul pierdut, dar ce rost are totul cand tu nu mai esti?
Oamenii se uita prea mult in oglinda si prea putin in suflet. Iar sufletul meu este inghetat. As vrea sa il dezghet, dar se va topi odata cu el si amintirea ta... si nu voi mai sti pe cine astept, cine ma face sa zambesc... Desi te iubesc, s-ar putea sa fie prea mult. Am nevoie sa te cunosc, sa te aflu... si cand voi reusi, voi fi liber. Vei fi soarele meu, cu raze fierbinti, reflectand lumina pe fata palida a lunii, incalzind iarna si pastrand vara racoroasa. Dar ca intr-un palat de smaralde si diamante, razele tale se rasfrang in mii de unghiuri, iar eu te caut printre oglinzi, asteptand ca visul sa devina realitate.
Un castel de carti de joc e totul in jur si la prima adiere a vantului se darama peste mine cartile reci si ascutite, lasand urme adanci. Dar ma apuc sa il ridic din nou, cat mai inalt, in speranta ca il vei vedea de departe si nu te vei rataci pe drumul spre mine. Prin ferestrele deschise, vantul sopteste secrete vechi – nici macar unul despre tine... poate te ascunzi, poate vii pe alta cale, poate ca ai ajuns deja si ma astepti intr-un cotlon... Visele se spulbera ca aburul in vant si norii imi aduc ploaia.
Stiu ca nu sunt Fat-Frumos, dar as vrea sa fii printesa mea. Si chiar daca nu am un cal nazdravan, m-as bate cu toti zmeii sa te salvez si sa fii a mea. Dintre nori si stele, apari in fiecare noapte la fereastra mea. Ma imbratisezi si imi spui ca ti-a fost dor... dar magia nu dureaza mult si gustul amar al iluziei imi bate la usa in fiecare dimineata. Il gonesc si el revine, ca un vanzator de vrajitorii pentru ochii naivi. Imi vinde de fiecare data inca o iluzie ieftina, iar eu o primesc cu bucurie. Si totul se repeta ca intr-un joc bizar in care nimeni nu castiga, dar nici nu pierde... e doar un joc de primavara...

vineri, 1 martie 2013

Seara Frumoasa

  Azi a fost cald si soare... prima zi de primavara din anul acesta. Acum e seara, o seara atat de frumoasa, incat nu imi vine sa cred ca iarna inca nu s-a sfarsit. Dar nu am timp sa ma gandesc la asta. Imi amintesc de seara frumoasa in care te-am vazut pentru prima oara. Nu o voi putea uita vreodata, asa cum nu te voi putea uita nici pe tine. Simt si acum mierea buzelor tale, aud inca simfonia vorbelor tale in intuneric si soapte tainice ma cheama la tine. Dar tu, iubito, unde esti?
S-ar crede ca singuratatea si amorul sunt doua concepte opuse, total diferite. Si ar fi adevarat, intr-un fel. Numai ca oamenii sunt orbi si naivi; nu realizeaza ca singuratatea si iubirea pot fi totuna – poti iubi fiind singur, poti fi singur desi iubesti ori poti iubi pur si simplu singuratatea. Insa pe mine se pare ca ma iubeste singuratatea. Si oricat de mult as vrea sa fiu cu tine, iubito, dorinta mea nu se indeplineste. Raman de fiecare data singur... de fapt, nu, raman cu singuratatea, dupa cum spuneam.
Toata lumea vorbeste despre fericirea si bucuria de a iubi, dar nimeni nu mentioneaza si durerile iubirii. Nu iti spune nimeni ca vine o zi cand se sfarseste si ca in ziua aceea, ai face orice sa nu mai existi doar ca sa nu mai simti durerea care iti striveste pieptul si nu te lasa sa respiri. Iar in lipsa iubirii, ramai doar cu sperantele sfaramate de visurile trecute... toate planurile si visurile sunt, de fapt, trecute, caci ce ai mai putea infaptui cu o inima franta si singuratatea care ii tine companie?
Buzele reci ale singuratatii nu stiu sa sarute... nu stiu sa aline durerea, nu ajuta nici macar sa treaca dorul. Privirea imi este si mai rece si chiar daca as putea ingheta pe oricine doar privindu-l, eu caut sa o incalzesc in ochii tai. Dar ochii tai, iubito, nu ii mai gasesc; stelele acelea care rasareau in fiecare seara pe cerul meu au disparut. Soapte mute si tipete sfasietoare ar rasuna pretutindeni in jur daca in minte nu as avea doar amintiri cu tine si daca gandurile nu ar striga mai tare decat orice zgomot. Ai plecat pe calea vietii si m-ai lasat cu un suflet sec... insa mult mai pustiu este totul in jur fara tine. Si presupun ca daca tu ai putut, ar trebui sa pot si eu, nu? intrebare retorica...
M-am pierdut in propriul vis, desi imi parea ca era al nostru. Pentru o clipa, a fost... Si chiar daca era iarna, cu frig, zapada, ploaie si ceata, iar soarele stralucea rar, cu raze reci,  pentru mine era frumos. Am jucat totul pe cartea iubirii, dar s-a dovedit a fi o iubire in zadar. O mana intinsa, un sarut, o imbratisare... toate s-au topit ca fulgii de zapada cazuti pe obrajii mei uscati si s-au scurs ca stropii de ploaie prelinsi pe hainele mele, iubito. Iluzie sau tragedie? Nu as sti sa spun... nu mai stiu nici cine sunt. Am devenit un monstru cautand frumusetea iubirii...
Azi a fost cald si soare, dar pentru mine nu a contat. Eu voiam doar o seara frumoasa, aceea in care te-am vazut pentru prima oara. Insa apusul mi-a adus doar luna palida ca si chipul meu reflectat in oglinda si stelele reci ca si frigul iernii de pana acum. Ochii tai blanzi si frumosi sunt acum departe, iubito... si as vrea sa ii vad, dar ma tem ca privirea lor nu va mai fi la fel de calda. Si jur ca as cauta soarele in loc, dar mi-e teama ca stralucirea lui mi-ar sterge din minte ochii tai... si soarele va rasari si apune mereu, lasand in urma cu dor si durere, tot mai departe, o seara frumoasa...