Scrisoare Catre Prietenii Mei

Salutare, dragi prieteni! Ce mai faceti? V-a fost dor de mine? Ei bine, mie mi-a fost dor de voi! A trecut ceva timp de cand nu am mai avut ocazia sa va scriu, asa ca mi-am facut putin timp si pentru voi, asa cum va faceti si voi mereu. Sper ca nu e prea tarziu si nu va va deranja ca va scriu abia acum, stiti si voi cum e cand aveti tot felul de lucruri importante de facut si uitati de ceilalti. Doar faceti asta destul de des, nu-i asa?

Ei bine, trebuie sa va anunt ca m-am intrebat destul de des unde ati disparut. In fond, stiu ca nu am fost cel mai bun prieten pe care si l-ar dori cineva, dar toata lumea merita macar o sansa, nu? Eu am sperat sa merit macar sa aflu de ce ati ales sa va indepartati, dar se pare ca era prea mult din partea mea sa va cer asa ceva...

M-am bucurat de fiecare data sa constat ca atunci cand aveam cea mai mare nevoie de voi, voi erati exact acolo unde m-as fi asteptat sa fiti: nicaieri. A fost minunat sa va ajut pe fiecare, dar si mai minunat a fost sa vad ca voi nu vreti sa ma ajutati, ca poate nu aveati timp, chef ori resurse. Desigur, cine m-a pus sa cred ca as putea primi ajutor din partea cuiva? Atunci cand ajuti nu trebuie sa astepti ceva inapoi, chiar daca se spune ca „prietenii la nevoie se cunosc”.

A fost la fel de frumos sa va ascult de fiecare data cand imi povesteati diverse intamplari din vietile voastre, cu bune si rele. Dar parca si mai frumos a fost sa vad ca eu va plictisesc cu viata mea monotona ori prea trista si prea pesimista pentru optimismul vostru. Imi pare rau ca am indraznit sa va perturb starile voastre „zen”, stiu ca nu se cade. In fond, pe cine ar interesa viata mea plictisitoare?

Trebuie sa va multumesc si pentru momentele minunate pe care le-am petrecut impreuna! Cum as putea uita fiecare invitatie pe care ati refuzat-o atat de politicos, din diverse motive?! Si cum as putea uita ca ati avut mereu ceva mai important de facut decat sa imi acordati mie cateva minute din timpul vostru pretios, facandu-ma sa ma simt atat de special pentru voi?! De asemenea, nu as putea uita nici macar cum ati ales de fiecare data alti oameni in vietile voastre, desi ma asigurati de fiecare data ca eu sunt cel mai bun, cel mai important si cel mai... ei bine, stiti voi restul, nu-i asa?

Apreciez curiozitatea si interesul vostru pentru mine, in fiecare zi gasesc aceeasi casuta postala electronica goala si acelasi ecran de intampinare al telefonului fara niciun mesaj ori apel. Este absolut superb sa am oameni atat de apropiati de mine, nici nu stiu cum sa va mai arat aprecierea si bucuria! Sunt foarte incantat de faptul ca nu insistati si nu imi incalcati spatiul privat. E bine ca de fiecare data cand am probleme insistati ca totul va fi bine si ca sunt eu prea pesimist, dar atunci cand dau semne de bucurie va intereseaza sa aflati totul. Doar asa imi dau seama cat de mult contez pentru voi si cat de mult vreti sa ma ajutati!

Sper ca nu v-am retinut prea mult cu aceste randuri, nu voiam sa va simtiti neglijati cumva si sa credeti ca am uitat de voi. Ma bucur foarte mult la gandul ca nici macar nu le veti citi, este inca un efort demn de aprecieri facut de voi si merita toata lauda! In final, as vrea sa va multumesc pentru ca imi sunteti atat de buni prieteni si atat de apropiati! Sunteti cei mai buni prieteni pe care si i-ar putea dori cineva.

Cu stima,

Prietenul vostru...

Mai mult

In Pasi de Dans

Doua priviri se intalnesc,

Vorbe dulci buzele soptesc,

Mainile se impreuna

Si emotiile se-aduna.

In patru zari s-au cautat,

Dar niciodata n-au visat

Ca’ntr-o zi se vor intalni

Si-atunci se vor indragosti.

Sufletele lor tresalta,

Fericirea le imbata,

Ganduri le umplu mintile

Si le tremura mainile.

Totul in jur e efemer,

Norii se aduna pe cer

Insa ei trec nepasatori

Printre-atatea stele, doi sori.

Priviri furise isi arunca,

Zambete le sorb si admira

Si chiar de-i tacerea adanca

Orice vorba e inutila.

Dintr-o privire se inteleg,

Ca si cum de o viata se stiu,

Doua suflete intr-un intreg

Traiesc cel mai frumos vis, pe viu.

Ore intregi trec in secunde,

Dar timpul nici ca mai conteaza,

Prin frig, iubirea ii patrunde,

S-in ritmul lor totul vibreaza.

Curand, cerul se intuneca,

Stropi marunti si reci curg siroaie

Dar ei peste balti aluneca,

Doua inimi dansand in ploaie.

Mai mult

Intr-o Noapte

Atunci cand te trezesti de dimineata si este inca intuneric, afara ploua, te lovesti la degetul mic de la picior de coltul patului si iti amintesti ca bluza ta preferata este inca murdara, desi aveai nevoie de ea, stii sigur ca va fi o zi proasta. Te feresti, iti cauti toate obiectele norocoase, pasesti cu dreptul, iti spui rugaciunile, faci orice pentru a evita posibile ghinioane, dar nimic nu poate alunga o zi proasta daca deja a inceput.

Nimic nu se schimba atunci cand vrei, asa cum vrei. Nimeni nu vine atunci cand il astepti sau asa cum speri. Nu primesti nimic din ce iti doresti. Nu gasesti orice ai cauta atunci cand ai nevoie. Nu reusesti sa impresionezi pe nimeni. Nu atragi nici una dintre persoanele care te atrag. Iti ploua in fata cand toti in jur au parte de soare. Vantul te impinge inapoi cand ceilalti se bucura de ajutorul lui. Sosesti abia cand toata lumea deja pleaca. Cuvintele iti stau pe limba, dar nu iti amintesti ce voiai sa spui. Ajungi in cele mai frumoase locuri doar ca sa vezi cum se bucura altii de ele. Iar daca ceva merge rau, poti fi sigur ca tu vei strica totul.

Ai impresia ca oriunde mergi si orice faci, nimic nu se schimba, totul e la fel si nu ajungi decat sa regreti ce ai facut. Treci peste multe sau treci prin multe. Poate multe le-ai si uitat deja, dar sunt inca destule care sa iti arda sufletul si pe care sa le regreti. Iti promiti de fiecare data ca vei uita, ca vei fi mai puternic, ca nu vei mai lua in seama nimic, dar oricat ai incerca, totul revine la normal si te gasesti in aceleasi povesti, avand aceleasi ganduri si regrete. Si chiar daca iti mai poti controla mintea cumva, inima nu o poti controla.

Oamenii te privesc ca pe un ciudat si nimeni nu pare sa te inteleaga asa cum ti-ai dori. De cate ori spui ceva, ei inteleg exact pe dos si apoi rad de tine. Iar daca nu rad de tine, oamenii te ignora. Dar pentru cine mai conteaza? Speri mereu sa gasesti oameni ca tine, care sa te inteleaga, sa te ajute, sa iti fie alaturi, dar cu cat astepti mai mult, cu atat mai putini sunt in jurul tau. Unii vin in viata ta doar ca sa plece, apar doar ca sa dispara cand ii cauti, pleaca fara sa te anunte ori te fac sa ii indepartezi chiar tu.

Toate acestea iti apasa inima si sufletul si te fac sa te intrebi cat vor mai ramane... pana cand? De ce?  Insa raspunsurile nu ti le poate da cineva... iar tu esti prea obosit ca sa le mai cauti. E doar o zi proasta si nu are rost sa te mai stresezi cu toate acestea, fiindca maine totul o va lua de la capat. Si poimaine la fel... si in fiecare zi, pana la sfarsit. Sau poate ca nu pana la sfarsit. Poate ca nu te vei mai trezi doar ca sa incepi o alta zi proasta. Poate ca nu vei mai avea chiar atat de multe ghinioane si poate ca va rasari soarele si pe strada ta. Poate ca vei reusi sa fii asa cum iti doresti si poate chiar vei reusi sa gasesti acei oameni care sa nu te mai dezamageasca. Poate ca vor veni si vremuri mai bune. Poate ca totul se va schimba... intr-o noapte.

Mai mult

Ploua

Ma uit pe geam si imi amintesc de tine. Inca o noapte in care nu am dormit. Nu din cauza ta, stii ca eu nu dorm de obicei. Nimic anormal, totul e obisnuit. Nu cred ca ti-as mai spune ceva, oricum.

Ai plecat mereu, cand ai vrut, si m-ai lasat doar cu vina si visele mele. Apoi te-ai intors ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Ai avut pretentia sa ma iubesti dupa ce mi-ai reprosat atatea lucruri. Ai avut pretentia sa fim prieteni cand noi ne-am facut cel mai mult rau reciproc. Ai avut pretentia sa ne prefacem cand noi nu cunosteam altceva decat adevarul. Iar eu am avut pretentia sa ma asculti, nu doar sa ma auzi... sa ma intelegi, nu doar sa intelegi... si sa fii tu asa cum esti. Poate ti-am cerut prea mult. Poate ai vrut prea mult de la mine. Poate intre noi au fost prea multe...

Insa acum s-a terminat. Eram blocati intre noi, intre eu si tu. Acum ai libertate... Probabil ca vei afla candva ceea ce iti doresti cu adevarat. Si probabil ca vom uita totul ca si cand nici nu ar fi fost. Ai plecat de ceva timp din viata mea si nu stiu ce te-a facut sa speri ca te poti intoarce. Nu stiu de ce ai crezut ca vei mai gasi aceleasi usi deschise dupa ce tu le-ai inchis. Povestea dintre noi s-a incheiat. Punct.

Si de la capat. Ma uit pe geam si visez la alta poveste, alte personaje, alt eu, un nou inceput. Ploua...

Mai mult

Apus de Februarie

Pe malul unui lac, el si ea stateau asezati pe o banca. Era o zi calduroasa de februarie, aproape o zi de primavara. Totul in jur era linistit, doar cateva pasari tulburau linistea cu tipetele lor si suprafata lacului se unduia in valuri line. Salciile dezgolite pareau si mai posace, aplecate peste oglinda tulbure a apei. Iar peste varfurile lor, soarele rosiatic isi arunca ultimele raze peste dealuri.

Intr-un moment de liniste deplina, in mintea lui era un zgomot infernal. De ceva timp se chinuia sa spuna cele doua cuvinte, dar nu stia cum. Ii parea prea devreme ori penibil, prea tarziu ori nepotrivit, cauta un moment dar pierdea fiecare ocazie si incerca sa se adune si sa reuseasca sa spuna ce simtea. Iar cand privea in ochii ei... totul se pierdea intr-un sarut apasat.

Ea era putin nelinistita. Nu stia ce sa inteleaga din tacerea lui, dar isi inchipuia ca trebuia sa fie ceva important daca il macina atat de mult. Il privea in ochi si vedea ca incearca sa ii spuna ceva, asa ca incerca sa il ajute cu un sarut lung si apasat, dar de fiecare data el zambea si totul revenea la normal. Realiza ca el ar fi vrut sa ii spuna ce simte si ii era dificil, dar nici ei nu i-ar fi fost mai usor sa spuna ea prima.

Din cand in cand, cei doi se priveau fix in ochi. Atunci tacerea devenea mai putin apasatoare. Parca romane intregi se scriau pe retina ochilor lor, iar ei citeau cu interes. Studiau fiecare litera in parte, apoi isi uneau buzele in sarutari indelungate, ca si cum isi sorbeau fiecare cuvant pe care il citisera. Buzele ei moi si parfumate il ademeneau in fiecare clipa, iar el nu le putea rezista prea mult. Si ochii ei scanteiau de fiecare data cand el ceda tentatiei. Dar si buzele lui o ispiteau pe ea sa le sarute, starnindu-i cate un zambet de fiecare data cand se apleca asupra lor.

- Te iubesc! ii spuse el intr-un tarziu, apoi o saruta fugitiv, ca si cum s-ar fi temut de reactia ei.

- Si eu te iubesc – raspunse ea dupa ce avu ragazul necesar. Dar nu era uimita, stia ca asta era tot ce isi dorise vreodata sa auda de la el. Restul chiar nu conta, pentru ca tacerea insemna la fel de mult pentru ei ca si cuvintele.

Se imbratisara strans si ramasera asa cateva secunde, ascultandu-si inimile care bateau cu putere, la unison. Si-ar mai fi spus multe cuvinte dulci, dar stiau ca gandesc la fel si preferau sa le citeasca fiecare in ochii celuilalt. Si chiar daca soarele lasase locul stelelor pe cerul rozaliu, frigul nu ii deranja catusi de putin. Se invelisera cu dragostea lor sincera si admirau impreuna constelatiile care apareau una cate una. Si in vreme ce el o mai privea cate putin pe furis, ochii ei scanteiau mai luminos decat oricare stea. Ar fi vrut sa ramana pentru totdeauna acolo, imbratisati, intr-un apus de februarie...

Mai mult

Patologie

Bun venit in microcosmosul patologic al barfei, curiozitatii, invidiei, egoismului, vanitatii si altor boli asemanatoare care ii afecteaza pe oameni! Nu, nu ati gresit adresa, din contra, va aflati in locul cel mai potrivit pentru a cerceta tiparele si formele lor de manifestare.

Prima pe lista... curiozitatea. Curiozitatea este – aparent – una dintre cele mai nevinovate boli ale oamenilor. Curiozitatea este cea care ii impinge pe oameni sa afle lucruri noi, sa incerce lucruri noi, sa descopere orizonturi noi si asa mai departe. Insa aceeasi curiozitate este cea care ii impinge pe oameni sa iscodeasca, sa caute cu insistenta sa afle lucruri pe care nu sunt siguri ca doresc sa le afle, sa ispiteasca alti oameni pentru a afla secretele acestora si sa creeze iluzia ca i-ar interesa persoana altcuiva atunci cand – de fapt – vor doar sa afle diferentele dintre ei.

Curiozitatea are ca una dintre consecinte invidia. Atunci cand oamenii afla ceva care ii deranjeaza, devin invidiosi. Nu suporta ca altii sa fie mai fericiti, mai buni, mai inteligenti, mai norocosi, mai bine-vazuti, mai „altfel” decat ei. Gradele de comparatie nefavorabile ii fac pe oameni sa isi doreasca sa fie mai buni, insa nu intotdeauna in sensul pozitiv. Aici intervin vanitatea, narcisismul, egoismul, barfa, lipsa de scrupule... cei care au impresia despre ei ca ar fi cei mai buni ar face orice sa pastreze aceasta impresie si chiar sa o impuna si altora. Apar conflicte deschise ori ascunse, adevarate „razboaie reci” in care oricine loveste primul sau mai ascuns are sansa de a-si anihila adversarul. Si nu de putine ori oamenii care se inteleg bine intr-un grup au tendinta de a se ataca reciproc atunci cand unul dintre ei nu este prezent – asa apare barfa.

Barfa este una dintre cele mai grele boli ale oamenilor. Odata pornita, devine incontrolabila. De la o simpla vorba spusa pe la colturi se ajunge la adevarate isterii – nimic mai mult decat simple furtuni in cestile de cafea, cum ar spune unii, dar suficiente pentru a distruge reputatia unui om. Cineva este curios sa afle secretul cuiva, iar odata aflat, secretul nu mai este secret. Se raspandeste mai repede decat gripa sezoniera, dar genereaza pagube mai mari, pentru ca oricine se lasa antrenat in acest curent sfarseste in mocirla de pe fundul baltilor, indiferent de pozitia pe care o ocupa.

Vanitatea sau aroganta este foarte raspandita printre oamenii moderni. Pe masura ce noile generatii apar si cresc, se considera superioare si cu mult diferite fata de generatiile anterioare si chiar cele contemporane, de multe ori. Pentru ca acest sentiment de superioritate nu are intotdeauna o legatura directa cu asa-zisul „conflict intre generatii”, ci se intampla des ca membrii tinerelor generatii sa fie nemultumiti de cei de varsta lor. Au impresia ca sunt diferiti, ca fac lucrurile diferit si ca se dezic de restul tinerilor ca ei.

Pentru a prelungi si mai mult cliseul, trebuie mentionata si indiferenta cu care cei mai multi oameni trateaza aceste subiecte. Unii sunt pur si simplu dezinteresati, avand impresia ca nu ii afecteaza nimic din toate acestea. Altii se multumesc sa isi spuna „asta e” si sa se lamenteze. Restul probabil ca trec nepasatori pe langa toate aceste manifestari si nici macar nu sesiseaza ce se intampla. Cine este nemultumit este invitat sa isi aleaga o alta societate in care sa traiasca asa cum doreste, iar cei care incearca sa schimbe ceva sunt priviti cu neincredere.

Dupa aceasta scurta prelegere, probabil ca va intrebati de ce am dedicat inca un articol pe acest blog acestor... framantari. Ei bine, am crezut pana acum ceva timp ca scriu pentru cei care citesc si ca ceea ce scriu aici prezinta un oarecare interes. Sunt constient ca nu am cum sa nu ma identific cu ceea ce scriu si ca persoana mea ar trebui sa se regaseasca in cel putin 75% din tot ce am scris, altfel nu ar mai fi blogul meu. Insa am o mica problema: eu nu am scris strict despre mine si nu am intentionat sa tranform blogul intr-un jurnal personal.

De ce as avea nevoie sa povestesc cuiva ce mi se intampla mie, personal? Fiecare traieste viata asa cum considera si are dreptul sa faca ce doreste, atat timp cat nu incalca drepturile altora. Am incercat mereu sa pastrez o abordare obiectiva acolo unde a fost cazul, iar in rest sa incerc sa scriu cat mai putin personal, tocmai pentru ca cei care citesc sa reuseasca sa se identifice cu ceea ce scriu si sa inteleaga mai bine ca textul li se adreseaza. Cu toate acestea, in mare parte din timp am fost catalogat drept „unul dintre cei mai mari pesimisti/romantici in viata”.

Ciudat insa a fost ca atat timp cat am scris despre lucrurile acelea „prea pesimiste” nu m-a intrebat nimeni daca am patit ceva ori daca sunt bine, insa de cate ori am scris un text mai romantic, cam toti cei care au citit au fost curiosi sa afle daca m-am indragostit ori despre cine scriam. Imi permit sa adresez o intrebare retorica: de ce atunci cand oamenii sunt tristi si au probleme sunt marginalizati si lasati sa sufere in tacere, insa atunci cand sunt fericiti toata lumea vrea sa stie motivul fericirii lor? Si pentru ca stim raspunsul deja, am alta: de ce ar avea cineva impresia ca daca imi pot imagina un lucru, mi-l imaginez doar daca se intampla, dar in alte circumstante? De ce ar trebui sa fiu indragostit pentru a scrie poezii de dragoste, de ce ar trebui sa fiu trist pentru a scrie texte pesimiste sau de ce ar trebui sa fiu martorul ori chiar faptasul unei crime pentru a putea descrie scena crimei?

Imaginatia este cea mai puternica arma a omului, iar scriitorii sunt cei care o folosesc cel mai mult dintre toti. Sau asa se presupune. Dar scriitorii sunt oameni rai. Mint cu buna-stiinta. Isi imagineaza lucruri care se pot intampla, insa care pentru alti oameni ar putea fi reale. Isi permit sa isi insuseasca intamplari si personaje, desi nu pot fi siguri ca au existat sau nu. Si intotdeauna scriitorii vor folosi cuvinte frumoase pentru a descrie realitatea urata. Eu nu ma consider un scriitor, desi mi s-a spus de multe ori ca ar trebui sa scriu carti. Dar as fi recunoscator ca cei care citesc acest blog sa isi dea cu parerea strict despre continutul lui si nu despre presupusele evenimente si persoane care ar sta „in spatele lui”, respectiv oamenii cu care interactionez (sau nu) si lucrurile care mi se intampla (sau nu!).

Nu ma simt dator sa dau explicatii cuiva despre viata mea sau despre ce ma determina sa scriu pe blog, asa ca prefer sa nu mi le ceara nici altii. Daca vor exista in viata mea lucruri demne de mentionat, eu voi decide cand, cum si ce va determina relatarea lor pe acest blog. Pana atunci, vreau sa multumesc celor care se limiteaza la a citi si comenta strict continutul blogului si nu cauta printre randuri, dincolo de ele si asa mai departe, iar pe ceilalti ii rog sa procedeze la fel, pentru ca oricum nu vor obtine raspunsurile pe care le cauta. Lectura placuta in continuare si sper sa va „insanatositi” curand!

Mai mult

Incomparabil

Am sa strang toate sarutarile tale

Si am sa le cuprind cu multe-mbratisari.

Am sa pun un vis frumos in perna moale

Sa il gasesti si sa te poarte peste mari.

Intre curcubee si raze de soare

Am sa te astept c-un buchet mare de flori,

Dar toate florile din lumea cea mare

Ar fi nimic fata de-ai tai doi ochisori.

Si dac-as strange din inima ta mare

Iubirea arzatoare ce imi da fiori

As cumpara toata lumea asta mare

Si i-as imbogati pe ai ei vanzatori...

Insa nu e cantar ori masuratoare

Sa te-ajute ca iubirea sa o masori,

Fiindca stii? fericirea cea mai mare

O simt doar in alor tale brate stransori!

Sa mai stii ca bucuria cea mai mare

O simt in alor tale buze sarutari,

Si nimic nu are mai multa culoare

Decat raiul din ochii tai stralucitori.

Parfumul tau cu aroma-mbietoare

E dovada ca tu din paradis cobori

Pentru ca in a ta dulce-mbratisare

Sa ma porti printre stele, sa fim calatori...

Tot ce imi doresc cel mai mult si mai tare

Este sa fim ca intr-un film, simpli actori,

Si sa ne jucam perfect rolul cel mare

Impreuna pan’ la sfarsitul zilelor.

Mai mult

Lucrare de Control

Vineri seara. Aceeasi aula monotona, aceeasi conferinta plictisitoare despre rezultatele companiei, aceleasi discursuri retorice, aceleasi chipuri obosite si absolut totul parea la fel. De un an de zile, Adrianei ii parea ca traieste aceeasi saptamana la infinit, zi dupa zi, ora dupa ora, secunda dupa secunda. Chiar si fotocopiatorul se strica in fiecare miercuri la ora 14:45, cu 15 minute inainte sa inceapa pauza, exact cat domnul de la departamentul tehnic sa vina si sa vada care e problema si sa spuna apoi ca se va intoarce dupa ce se termina pauza, desi miercurea era ziua in care toti colegii aveau nevoie sa copieze documentele si situatiile la care lucrau.

In fata ei, la pupitru, vorbea un domn intre varste, cu ochelari, inceput de chelie si un zambet sinistru. Nu stia daca ii starneste rasul ori teama; il studia cu atentie si incerca sa descifreze mimica lui, cautand sensuri ascunse in gesturile si expresiile lui. Discursul era acelasi ca la toti ceilalti oratori: „lucram intr-o companie eficienta, puternica, iar rezultatele noastre trebuie sa fie pe masura”. O pufnea rasul la gandul ca toti acei oameni erau simple portavoci care transmiteau doar cuvintele organizatorilor si sefilor de departamente si isi multumea singura ca nu se pusese in situatia penibila de a fi in locul lor si de a se adresa atat de mecanic colegilor ei.

„Va recomand o idee simpla, de-a dreptul nostalgica” – fraza aceasta ii capta intreaga atentie Adrianei. Mai auzise pana atunci recomandari, dar toate sunau la fel: „munciti, munciti, munciti”. Aceasta insa continua altfel: „luati o foaie de hartie si scrieti titlul << Lucrare de Control >> apoi incepeti sa insirati cerintele postului pe care lucrati si vedeti cate dintre ele ati rezolvat deja si cat de eficient; stiu ca sintagma va sperie, dar este un exercitiu simplu si nevinovat”. Dintr-odata, Adriana se panica. Ultima oara cand facuse o evaluare, nu fusese deloc multumita de rezultate. Iar ultima hartie pe care scrisese ceva fusese biletul de adio lasat pe bordul acelei masini...

O avalansa de ganduri si amintiri ii ravasi mintea. Isi amintea cum, cu ani in urma, abandonase o masina in padure, iar in interiorul ei, singurul om pe care il detestase atat de mult, incat simpla rostire a numelui lui ii provoca repulsie. Era o scena clasica: masina rosie, lasata cu motorul pornit si cheile in contact, farurile aprinse si portierele descuiate. Vazuse asta intr-un film si de atunci devenise planul perfect pentru a scapa de monstrul care o teroriza in fiecare noapte. Il abandonase in portbagajul masinii, cu ochii reci si goi, fara suflare.

Isi aminti apoi biletul pe care il scrisese: „Imi pare rau, nu am mai putut suporta acest om. Odata cu el trebuie sa dispar si eu, sa fiu sigura ca nimeni nu va trebui sa afle si suporte povara chinurilor mele”. Se intreba daca intr-adevar vechea „ea” disparuse, caci ii parea ca avalansa aceea de amintiri si ganduri era tocmai semnul ca nu va scapa niciodata de cosmarurile ei. Isi schimbase identitatea si infatisarea, trecuse prin numeroase tratamente si sedinte de terapie, credea ca daduse totul uitarii, insa acum toata munca ei parea in zadar. Traind printre oamenii-masini, crezuse ca va putea deveni la fel ca ei. Se inselase...

Fara sa realizeze, scrijelea cu pixul foaia de hartie din fata ei, incercand cumva sa acopere amintirile, gandurile, adevarul. Ani de zile invatase sa il imbratiseze si sa il cosmetizeze, iar acum adevarul era noul ei demon – unul mai rau decat omul care o chinuise ani de zile pana sa ii ia viata in acea noapte teribila de noiembrie. Isi amintea perfect fosnetul covorului de frunze, lumina lunii printre crengile pe jumatate dezbracate de frunze, apoi clipocitul cristalin al apei reci a lacului. Acolo isi spalase hainele si mainile de sange si sufletul de pacate, gandind ca isi va pierde mai mult decat urmele si va porni o viata noua pe malul opus al lacului. Si pana in acel moment, ii iesise destul de bine...

Singurul ei prieten fusese un prieten imaginar. Il denumise generic „Tu”, ca sa nu para ca vorbeste singura atunci cand i se adresa. Dar chiar si el o abandonase intr-o zi. Ii spusese ca ar vrea sa il scoata din imaginatia ei si sa il transforme in realitate, caci el era singurul care o intelegea, insa raspunsul lui a fost pe masura: „ceea ce vrei tu este imposibil; in lumea mea totul este mai frumos decat in realitatea ta, de ce as vrea sa abandonez un loc atat de frumos pentru oamenii tai rai si greu de impresionat?”

Acum mai mult ca niciodata intelegea sensul acelor cuvinte, realizand ca ea insasi devenise unul dintre acei oameni „rai si greu de impresionat”. Era rea pentru ca nu lasa pe nimeni sa se apropie de ea si ar fi facut orice pentru ca ceilalti sa pastreze distanta. O deranja indiscretia lor si avea mereu impresia ca ei o suspecteaza de ceva si o interogheaza pentru a se apropia mai mult de tinta acuzatiilor lor. Si era greu de impresionat pentru ca nu mai zambea nici macar atunci cand un copil ii zambea sincer. Nu mai observa trecerea anotimpurilor ori oamenii care calatoreau alaturi de ea in metrou, in fiecare zi. Traia mereu aceleasi momente, in special de cand se angajase in compania multi-nationala in care toti pareau atat de fericiti sa lucreze...

Credea ca stie totul si ca le-a vazut si trait pe toate. In lungile nopti in care nu putea dormi, isi pierdea timpul vizionand filmele si incercand sa ghiceasca replicile actorilor si firul actiunii. Nu era prea departe de adevar atunci cand gresea, iar asta o facea sa aiba si mai multa incredere in ea. Stia ca scrisese scenariul crimei perfecte si scapase cu asta, dar ceea ce nu stiuse vreodata era ca tocmai constiinta ei se va revolta...

Privi inca o data foaia de hartie din fata ei. „Lucrare de Control” – titlul mare, scris in partea de sus a paginii, apoi cateva mazgalituri care semanau cu niste spini si inspre subsolul paginii, o pata mare de cerneala. Rupsese varful pixului si era plina de cerneala pe maini. Inchise ochii si se trezi in padure, cu mainile manjite de sange uscat si lipicios si acel miros specific de fier. Plangea si alerga catre lac, dar lacul parea ca fuge de ea. Insa nu era lacul cel care fugea, ci fericirea ei... fara sa realizeze, ramasese captiva in trecut.

Isi reveni brusc, isi sterse lacrimile discrete din coltul ochilor si se furisa la baie. Se spala pe maini si pe fata, stricandu-si machiajul atent realizat. Il refacu neglijent din doua miscari, apoi se grabi sa paraseasca cladirea. In fata usii, se opri putin, ezitand sa plece. Se mintea din nou si oricat de mult le-ar place oamenilor sa minta, nu suporta sa fie mintiti...

Mai mult

Golanul

Intr-o seara, un autobuz strabatea orasul la ora de varf. Masini, claxoane, semafoare, forfota mare, iar in autobuz – plin de lume. Printre oameni, un pusti imbracat in haine colorate, cu ochii mari si nasul pistruiat, se holba la ceilalti cu teama. Apoi privea fiecare statie cand oprea autobuzul, analiza fiecare calator care urca si revenea la cei care erau deja in autobuz.

La un moment dat, pustiul observa in mainile cuiva un telefon mobil care ii atrase atentia. Nu era sofisticat ori scump, dar avea lipit un abtibild deasupra ecranului, acolo unde ar fi trebuit sa fie inscriptionata firma producatoare a aparatului. Tanarul citi cuvantul de pe abtibild si incepu sa analizeze, curios, aparatul. „Stiu modelul asta” – isi spuse in gand. Apoi, analizand cu atentie, isi aminti firma producatoare, exclamandu-i numele in gand, insa pana sa se bucure de „constatare”, se gandi ca nu analizase si proprietarul aparatului. „E o fata!” – exclama din nou in gand, vazand ca mainile care tineau aparatul apartineau unei fete blonde.

Fata statea cu fata spre usa, tinand o geanta mare rezemata de piciorul drept. Se juca pe telefon fara sa bage in seama oamenii din jurul ei. Astfel, nu putea observa cum pustiul o privea insistent, cu gura cascata si ochii mari. Insa usa autobuzului care se deschise intrerupse brusc admiratia pustiului, caci el isi aminti sa analizeze statia si calatorii care urcau in autobuz.

Cand isi intoarse privirea la fata blonda, observa ca vorbea la telefon, nu se mai juca. Incerca sa inteleaga ce spunea, dar nu putea citi pe buze, fata vorbea incet si zgomotul era prea mare. Dupa ce termina convorbirea, blonda incepu sa traga geanta mare spre usa. Pustiul isi spuse ca trebuie sa o ajute, asa ca isi facu loc printre calatorii indignati de lipsa lui de maniere si se opri zambind langa fata. Intinse mana sa ii ia geanta si ii spuse cu un ranjet plin de mandrie:

- Permite-mi sa te ajut, te rog!

- Stai linistit, ma descurc – raspunse blonda.

- Dar te rog, nu se cade sa cari o geanta atat de...

Fraza ii fu intrerupta de o voce severa si nervoasa:

- Ce faci, ma, golane!? Te dai la fiica’mea?

Tanarul, vizibil stanjenit, se inrosi instant la fata si baigui cateva cuvinte:

- Nu, domnule... va rog... sa ma scuzati, incercam doar... doar sa o ajut... cu geanta... stiti, e grea si nu se cade...

- Lasa, ba – raspunse tatal fetei, acum in spatele acesteia – ca va stiu eu pe voi, astia, golanii din ziua de azi. Va cautati tot soiul de pretexte si „da sa te ajut cu geanta, da sa te duc acasa, da si mie numarul tau, da si mie aidiul tau, da si mie un pupic” si gata... pana sa isi dea seama bietele fete, le-ati sucit mintile. Vezi de treaba ta, ca are cine sa o ajute!

- Va rog, nu am vrut decat sa o ajut, permiteti-mi sa va demonstrez.

Si spunand acestea, apuca geanta, astepta sa se deschida usa, apoi cobori. In spatele lui cobori fata si dupa inca doi calatori aparu si tatal ei. Era un barbat inalt, semet, cu parul grizonat si mustata, avand o privire patrunzatoare. Se uita incruntat la baiat, apoi ii spuse:

- Daca tot ai vrut sa fii galant ia, hai, ajuta-ne sa ajungem pana la bloc, e la doua strazi distanta de aici. Tu duci geanta, eu duc sacosele astea doua si Maria o sa mearga intre noi, sa nu iti treaca vreo nastrusnicie prin cap!

- Desigur, domnule... cu cea mai mare placere – raspunse baiatul cu voce tremuranda.

Isi arunca o privire spre fata: zambea, ceea ce insemna ceva de bine, in opinia lui. Atunci insa isi dadu seama ca mai mult decat atractia pentru fata resimtea atractia gravitationala, care tragea de geanta din mana lui cu cateva kilograme spre sol, iar el tocmai se angajase sa o care pe o distanta considerabila. „Bravo, geniule!” – isi spuse in gand, pastrand totusi speranta ca va merita efortul.

- V-ati mutat recent? incerca el sa faca primul pas pentru a sparge tacerea.

Pentru cateva secunde nu primi niciun raspuns, apoi auzi cum tatal fetei isi drege vocea si ii raspunde:

- De ce, n-ai vrea sa te muti si tu cu noi, cumva? Vezi de treaba ta, pustiulica, daca ai vrut sa fii cavaler nu te apuca sa pui intrebari indiscrete.

- Imi cer scuze, voiam doar... sa fac conversatie – se scuza pustiul, din nou stanjenit.

Fata chicotea. Il privi, apoi cu un zambet larg il intreba:

- Mergeai departe? Ca nu as vrea sa te retin si sa te astepte cineva pe undeva....

Baiatul se aprinse si mai tare in obraji si inghiti in sec, apoi raspunse:

- Pai... mergeam... adica nu! Coboram la urmatoarea statie, mergeam acasa.

- I’auzi – spuse fata – stai aproape... ce dragut!

- Da – adauga tatal – ce bine ca o sa scapi repede, sa te duci in treaba ta.

Pustiul, pus in fata „asaltului”, incerca sa isi caute scuze si explicatii:

- Nu e nimic... adica... daca nu puteam sta, nu ma ofeream sa va ajut. Si apoi, placerea este de partea mea – spuse zambind catre fata.

- Si cum te cheama, ma, pustiulica? intreba tatal.

- Radu, dar prietenii imi spun Rad – adauga facandu-i cu ochiul fetei, stiind ca ar putea fi o „informatie utila”.

Tatal privi suspect:

- Bine, ma, Radule, si ce cautai tu in autobuz la ora asta? De unde vii?

Incoltit, tanarul incepu sa caute repede un raspuns. Se gandi la meditatii, dar realiza ca nu are niciun obiect de studiu la el. Regreta acum ca isi lasase rucsacul acasa, insa nu avusese de unde sa stie ce il astepta. Asa ca se gandi la un pretext generic:

- Pai... aaa... am fost la un prieten, avea o problema cu... calculatorul... si m-a rugat sa il ajut. Si stiti cum e, am mai stat si noi de vorba... si asta a fost, timpul a trecut repede.

- Bine, ma, daca zici tu... asa o fi – raspunse omul, cu spranceana ridicata. Hai ca am ajuns, asta e blocul. De aici ne descurcam si singuri. Maria – se intoarse catre fata – ia-ti „la revedere” si hai sa urcam in casa.

Maria ii zambi baiatului si ii spuse:

- Rad zici, a? Multumesc pentru ajutor, noapte buna. Ii facu si ea cu ochiul, apoi se intoarse catre tatal ei pana ca baiatul sa apuce sa inteleaga ceva.

- Nnn... noapte buna, Maria! Noapte buna, domnule! spuse timid, retragandu-se.

- Noapte buna, ma, Radule! Si alta data fi mai atent cand te dai la fete!

Dar pustiul nu mai auzea. Se indrepta vesel inapoi spre statia de autobuz, incantat de noua lui cunostinta. Nu realiza cand ajunse acasa si cum, iar in somn o visa pe fata cea blonda din autobuz. A doua zi, de dimineata, isi aminti din nou de ea si zambi. Ii paru rau ca nu apucase sa schimbe mai multe vorbe cu ea, dar spera ca se vor mai intalni, daca tot stateau aproape. Porni apoi calculatorul si verificandu-si corespondenta electronica, gasi o solicitare noua de prietenie pe site-ul de socializare pe care era inscris. O domnisoara blonda, pe nume Maria, voia sa fie „prietena cu Radu Rad”. Zambi din nou...

Mai mult

Ochii Ei

Intr-o seara friguroasa de iarna, un tanar se plimba pe strazi micute si intortocheate. Ceata imbraca intr-o mantie vaporoasa totul in jur, iar vantul scutura de zapada abia topita crengile copacilor. Timpul parea ca inghetase si el, caci intunericul pusese stapanire pe cer de ceva vreme, insa luna nu se intrezarea prin ceata densa si norii trecatori. Din cand in cand, farurile unei masini indrazneau sa patrunda prin ceata si sa proiecteze jocuri curioase de lumini pe peretii reci si murdari ai cladirilor. Insa tanarul continua sa paseasca hotarat catre destinatia lui.

La un moment dat drumul se deschise si in fata tanarului aparu o piata. Un rond, cladiri iluminate, cativa oameni grabiti si vantul animau peisajul rece. In fata acestui loc, tanarul se opri putin, ezitand. Cauta din priviri un loc, un spatiu din care sa stea si sa priveasca. Isi imagina ca s-ar putea ascunde in mijlocul trecatorilor ca sa ii studieze, insa gandul ca le-ar putea stanjeni circulatia il facu sa isi aleaga un loc unde toata lumea statea si astepta: statia de autobuz. Se indrepta cu pasi mari, grabiti, spre statie si se opri langa un morman de zapada plina de apa si noroi. Se intreba cate lucruri ar fi putut povesti zapada aceea daca ar fi avut constiinta, insa atentia ii fu atrasa apoi de autobuzul care tocmai oprea in statie.

Autobuzul ar fi avut mult mai multe povesti de spus despre toti cei pe care ii purtase in drumurile lui, catre locul de munca, catre scoala, liceu, facultate, catre piata ori chiar catre spital... catre vise ori catre dezamagiri... si toate povestile acelor oameni ar fi fost stranse intre usile, peretii si geamurile autobuzului, scrise pe scaune, pe bare ori pe podea, pe rotile care imbratisau constant asfaltul ori pe geamurile care se scaldau in razele soarelui, stropii de ploaie si fulgii de zapada.

Sirul de ganduri si povesti se intrerupse brusc. Din departare se auzeau pasi apropiindu-se. Pareau la fel de grabiti si hotarati ca si pasii tanarului, iar asta ii atrase atentia. Toti cei care trecusera pe acolo erau grabiti, frigul si oboseala ii impingeau sa ajunga mai repede acasa ori macar la adapost. Insa pasii aceia care se auzeau acum aveau alta rezonanta, pareau mult mai determinati. Privi atent in jur: autobuzul plecase de mult, doua persoane asteptau sa vina altul iar in rest, totul parea la fel ca si pana atunci. Numai pasii continuau sa se apropie.

Intoarse privirea in directia din care se auzeau pasii. De dupa colt aparu o domnisoara. Micuta, imbracata gros si cu un fular infasurat in jurul gatului, fata se indrepta hotarata spre tanar. De cum il zari, un zambet larg ii aparu pe buze. Usor mirat, tanarul zambi si el si porni in directia ei. Isi alunga din minte orice gand, oricum erau inutile toate. Isi fixa privirea asupra ei, dar nu reusi sa observe nimic altceva decat ochii ei. Caprui, mari si vioi, il priveau cu o caldura cum nu mai intalnise pana atunci in nicio privire. Se opri in fata ei, se apleca si amandoi isi unira trupurile intr-o imbratisare lunga urmata de un sarut tandru.

Emotiile momentului insotite de buzele ei atat de dulci si moi facura inima tanarului sa bata atat de repede si puternic, incat simtea ca ii iese din piept. Nu ii venea sa creada ca se afla acolo, in bratele ei, in fata ei, in fata ochilor ei plini de caldura si blandete... credea ca viseaza, iar zambetul ei era – de fapt – al lui si buzele ei moi care il sarutau erau doar o iluzie. Insa ea il lua de mana si il readuse la realitate: nu visa, chiar era acolo, alaturi de ea. Si in vreme ce el era destul de confuz, ea parea sigura si hotarata.

Pornira impreuna intr-o plimbare lunga prin labirintul de strazi. Nu conta incotro se indreptau, nu contau nici macar frigul, vantul si ceata... tot ce conta era ca se plimbau impreuna. Isi povesteau diverse, zambind larg si privindu-se cu afectiune, fericiti ca erau impreuna. Nu i-ar fi putut distrage nimic si nimeni. In fond, cum s-ar fi putut desparti? Aveau langa ei – fiecare – tot ce isi dorisera, iar restul nu conta. Iar in timp ce ea zambea si povestea, el nu isi putea dezlipi privirea de pe ochii ei...

Mai mult