Vineri seara. Aceeasi aula monotona, aceeasi
conferinta plictisitoare despre rezultatele companiei, aceleasi discursuri
retorice, aceleasi chipuri obosite si absolut totul parea la fel. De un an de
zile, Adrianei ii parea ca traieste aceeasi saptamana la infinit, zi dupa zi,
ora dupa ora, secunda dupa secunda. Chiar si fotocopiatorul se strica in
fiecare miercuri la ora 14:45, cu 15 minute inainte sa inceapa pauza, exact cat
domnul de la departamentul tehnic sa vina si sa vada care e problema si sa
spuna apoi ca se va intoarce dupa ce se termina pauza, desi miercurea era ziua
in care toti colegii aveau nevoie sa copieze documentele si situatiile la care
lucrau.
In fata ei, la pupitru, vorbea un domn intre varste,
cu ochelari, inceput de chelie si un zambet sinistru. Nu stia daca ii starneste
rasul ori teama; il studia cu atentie si incerca sa descifreze mimica lui,
cautand sensuri ascunse in gesturile si expresiile lui. Discursul era acelasi
ca la toti ceilalti oratori: „lucram intr-o companie eficienta, puternica, iar
rezultatele noastre trebuie sa fie pe masura”. O pufnea rasul la gandul ca toti
acei oameni erau simple portavoci care transmiteau doar cuvintele
organizatorilor si sefilor de departamente si isi multumea singura ca nu se pusese
in situatia penibila de a fi in locul lor si de a se adresa atat de mecanic
colegilor ei.
„Va recomand o idee simpla, de-a dreptul nostalgica”
– fraza aceasta ii capta intreaga atentie Adrianei. Mai auzise pana atunci
recomandari, dar toate sunau la fel: „munciti, munciti, munciti”. Aceasta insa
continua altfel: „luati o foaie de hartie si scrieti titlul << Lucrare de Control >> apoi incepeti sa insirati cerintele postului pe care lucrati
si vedeti cate dintre ele ati rezolvat deja si cat de eficient; stiu ca sintagma va sperie, dar este un exercitiu simplu si nevinovat”. Dintr-odata,
Adriana se panica. Ultima oara cand facuse o evaluare, nu fusese deloc
multumita de rezultate. Iar ultima hartie pe care scrisese ceva fusese biletul
de adio lasat pe bordul acelei masini...
O avalansa de ganduri si amintiri ii ravasi mintea.
Isi amintea cum, cu ani in urma, abandonase o masina in padure, iar in
interiorul ei, singurul om pe care il detestase atat de mult, incat simpla
rostire a numelui lui ii provoca repulsie. Era o scena clasica: masina rosie,
lasata cu motorul pornit si cheile in contact, farurile aprinse si portierele
descuiate. Vazuse asta intr-un film si de atunci devenise planul perfect pentru
a scapa de monstrul care o teroriza in fiecare noapte. Il abandonase in
portbagajul masinii, cu ochii reci si goi, fara suflare.
Isi aminti apoi biletul pe care il scrisese: „Imi
pare rau, nu am mai putut suporta acest om. Odata cu el trebuie sa dispar si
eu, sa fiu sigura ca nimeni nu va trebui sa afle si suporte povara chinurilor
mele”. Se intreba daca intr-adevar vechea „ea” disparuse, caci ii parea ca
avalansa aceea de amintiri si ganduri era tocmai semnul ca nu va scapa
niciodata de cosmarurile ei. Isi schimbase identitatea si infatisarea, trecuse
prin numeroase tratamente si sedinte de terapie, credea ca daduse totul
uitarii, insa acum toata munca ei parea in zadar. Traind printre
oamenii-masini, crezuse ca va putea deveni la fel ca ei. Se inselase...
Fara sa realizeze, scrijelea cu pixul foaia de
hartie din fata ei, incercand cumva sa acopere amintirile, gandurile, adevarul.
Ani de zile invatase sa il imbratiseze si sa il cosmetizeze, iar acum adevarul
era noul ei demon – unul mai rau decat omul care o chinuise ani de zile pana sa
ii ia viata in acea noapte teribila de noiembrie. Isi amintea perfect fosnetul covorului
de frunze, lumina lunii printre crengile pe jumatate dezbracate de frunze, apoi
clipocitul cristalin al apei reci a lacului. Acolo isi spalase hainele si
mainile de sange si sufletul de pacate, gandind ca isi va pierde mai mult decat
urmele si va porni o viata noua pe malul opus al lacului. Si pana in acel
moment, ii iesise destul de bine...
Singurul ei prieten fusese un prieten imaginar. Il
denumise generic „Tu”, ca sa nu para ca vorbeste singura atunci cand i se
adresa. Dar chiar si el o abandonase intr-o zi. Ii spusese ca ar vrea sa il
scoata din imaginatia ei si sa il transforme in realitate, caci el era singurul
care o intelegea, insa raspunsul lui a fost pe masura: „ceea ce vrei tu este
imposibil; in lumea mea totul este mai frumos decat in realitatea ta, de ce as
vrea sa abandonez un loc atat de frumos pentru oamenii tai rai si greu de
impresionat?”
Acum mai mult ca niciodata intelegea sensul acelor
cuvinte, realizand ca ea insasi devenise unul dintre acei oameni „rai si greu
de impresionat”. Era rea pentru ca nu lasa pe nimeni sa se apropie de ea si ar
fi facut orice pentru ca ceilalti sa pastreze distanta. O deranja indiscretia
lor si avea mereu impresia ca ei o suspecteaza de ceva si o interogheaza pentru
a se apropia mai mult de tinta acuzatiilor lor. Si era greu de impresionat
pentru ca nu mai zambea nici macar atunci cand un copil ii zambea sincer. Nu
mai observa trecerea anotimpurilor ori oamenii care calatoreau alaturi de ea in
metrou, in fiecare zi. Traia mereu aceleasi momente, in special de cand se angajase
in compania multi-nationala in care toti pareau atat de fericiti sa lucreze...
Credea ca stie totul si ca le-a vazut si trait pe
toate. In lungile nopti in care nu putea dormi, isi pierdea timpul vizionand
filmele si incercand sa ghiceasca replicile actorilor si firul actiunii. Nu era
prea departe de adevar atunci cand gresea, iar asta o facea sa aiba si mai
multa incredere in ea. Stia ca scrisese scenariul crimei perfecte si scapase cu
asta, dar ceea ce nu stiuse vreodata era ca tocmai constiinta ei se va
revolta...
Privi inca o data foaia de hartie din fata ei.
„Lucrare de Control” – titlul mare, scris in partea de sus a paginii, apoi
cateva mazgalituri care semanau cu niste spini si inspre subsolul paginii, o
pata mare de cerneala. Rupsese varful pixului si era plina de cerneala pe
maini. Inchise ochii si se trezi in padure, cu mainile manjite de sange uscat
si lipicios si acel miros specific de fier. Plangea si alerga catre lac, dar
lacul parea ca fuge de ea. Insa nu era lacul cel care fugea, ci fericirea ei...
fara sa realizeze, ramasese captiva in trecut.
Isi reveni brusc, isi sterse lacrimile discrete din
coltul ochilor si se furisa la baie. Se spala pe maini si pe fata, stricandu-si
machiajul atent realizat. Il refacu neglijent din doua miscari, apoi se grabi
sa paraseasca cladirea. In fata usii, se opri putin, ezitand sa plece. Se
mintea din nou si oricat de mult le-ar place oamenilor sa minta, nu suporta sa
fie mintiti...
Sa te minti de unul singur este grav.. si probabil chiar mai grav decat ne-ar minti altii. Nu putem fugi de propria persoana.
RăspundețiȘtergereAsa este...
Ștergere