Lucrare de Control

Vineri seara. Aceeasi aula monotona, aceeasi conferinta plictisitoare despre rezultatele companiei, aceleasi discursuri retorice, aceleasi chipuri obosite si absolut totul parea la fel. De un an de zile, Adrianei ii parea ca traieste aceeasi saptamana la infinit, zi dupa zi, ora dupa ora, secunda dupa secunda. Chiar si fotocopiatorul se strica in fiecare miercuri la ora 14:45, cu 15 minute inainte sa inceapa pauza, exact cat domnul de la departamentul tehnic sa vina si sa vada care e problema si sa spuna apoi ca se va intoarce dupa ce se termina pauza, desi miercurea era ziua in care toti colegii aveau nevoie sa copieze documentele si situatiile la care lucrau.

In fata ei, la pupitru, vorbea un domn intre varste, cu ochelari, inceput de chelie si un zambet sinistru. Nu stia daca ii starneste rasul ori teama; il studia cu atentie si incerca sa descifreze mimica lui, cautand sensuri ascunse in gesturile si expresiile lui. Discursul era acelasi ca la toti ceilalti oratori: „lucram intr-o companie eficienta, puternica, iar rezultatele noastre trebuie sa fie pe masura”. O pufnea rasul la gandul ca toti acei oameni erau simple portavoci care transmiteau doar cuvintele organizatorilor si sefilor de departamente si isi multumea singura ca nu se pusese in situatia penibila de a fi in locul lor si de a se adresa atat de mecanic colegilor ei.

„Va recomand o idee simpla, de-a dreptul nostalgica” – fraza aceasta ii capta intreaga atentie Adrianei. Mai auzise pana atunci recomandari, dar toate sunau la fel: „munciti, munciti, munciti”. Aceasta insa continua altfel: „luati o foaie de hartie si scrieti titlul << Lucrare de Control >> apoi incepeti sa insirati cerintele postului pe care lucrati si vedeti cate dintre ele ati rezolvat deja si cat de eficient; stiu ca sintagma va sperie, dar este un exercitiu simplu si nevinovat”. Dintr-odata, Adriana se panica. Ultima oara cand facuse o evaluare, nu fusese deloc multumita de rezultate. Iar ultima hartie pe care scrisese ceva fusese biletul de adio lasat pe bordul acelei masini...

O avalansa de ganduri si amintiri ii ravasi mintea. Isi amintea cum, cu ani in urma, abandonase o masina in padure, iar in interiorul ei, singurul om pe care il detestase atat de mult, incat simpla rostire a numelui lui ii provoca repulsie. Era o scena clasica: masina rosie, lasata cu motorul pornit si cheile in contact, farurile aprinse si portierele descuiate. Vazuse asta intr-un film si de atunci devenise planul perfect pentru a scapa de monstrul care o teroriza in fiecare noapte. Il abandonase in portbagajul masinii, cu ochii reci si goi, fara suflare.

Isi aminti apoi biletul pe care il scrisese: „Imi pare rau, nu am mai putut suporta acest om. Odata cu el trebuie sa dispar si eu, sa fiu sigura ca nimeni nu va trebui sa afle si suporte povara chinurilor mele”. Se intreba daca intr-adevar vechea „ea” disparuse, caci ii parea ca avalansa aceea de amintiri si ganduri era tocmai semnul ca nu va scapa niciodata de cosmarurile ei. Isi schimbase identitatea si infatisarea, trecuse prin numeroase tratamente si sedinte de terapie, credea ca daduse totul uitarii, insa acum toata munca ei parea in zadar. Traind printre oamenii-masini, crezuse ca va putea deveni la fel ca ei. Se inselase...

Fara sa realizeze, scrijelea cu pixul foaia de hartie din fata ei, incercand cumva sa acopere amintirile, gandurile, adevarul. Ani de zile invatase sa il imbratiseze si sa il cosmetizeze, iar acum adevarul era noul ei demon – unul mai rau decat omul care o chinuise ani de zile pana sa ii ia viata in acea noapte teribila de noiembrie. Isi amintea perfect fosnetul covorului de frunze, lumina lunii printre crengile pe jumatate dezbracate de frunze, apoi clipocitul cristalin al apei reci a lacului. Acolo isi spalase hainele si mainile de sange si sufletul de pacate, gandind ca isi va pierde mai mult decat urmele si va porni o viata noua pe malul opus al lacului. Si pana in acel moment, ii iesise destul de bine...

Singurul ei prieten fusese un prieten imaginar. Il denumise generic „Tu”, ca sa nu para ca vorbeste singura atunci cand i se adresa. Dar chiar si el o abandonase intr-o zi. Ii spusese ca ar vrea sa il scoata din imaginatia ei si sa il transforme in realitate, caci el era singurul care o intelegea, insa raspunsul lui a fost pe masura: „ceea ce vrei tu este imposibil; in lumea mea totul este mai frumos decat in realitatea ta, de ce as vrea sa abandonez un loc atat de frumos pentru oamenii tai rai si greu de impresionat?”

Acum mai mult ca niciodata intelegea sensul acelor cuvinte, realizand ca ea insasi devenise unul dintre acei oameni „rai si greu de impresionat”. Era rea pentru ca nu lasa pe nimeni sa se apropie de ea si ar fi facut orice pentru ca ceilalti sa pastreze distanta. O deranja indiscretia lor si avea mereu impresia ca ei o suspecteaza de ceva si o interogheaza pentru a se apropia mai mult de tinta acuzatiilor lor. Si era greu de impresionat pentru ca nu mai zambea nici macar atunci cand un copil ii zambea sincer. Nu mai observa trecerea anotimpurilor ori oamenii care calatoreau alaturi de ea in metrou, in fiecare zi. Traia mereu aceleasi momente, in special de cand se angajase in compania multi-nationala in care toti pareau atat de fericiti sa lucreze...

Credea ca stie totul si ca le-a vazut si trait pe toate. In lungile nopti in care nu putea dormi, isi pierdea timpul vizionand filmele si incercand sa ghiceasca replicile actorilor si firul actiunii. Nu era prea departe de adevar atunci cand gresea, iar asta o facea sa aiba si mai multa incredere in ea. Stia ca scrisese scenariul crimei perfecte si scapase cu asta, dar ceea ce nu stiuse vreodata era ca tocmai constiinta ei se va revolta...

Privi inca o data foaia de hartie din fata ei. „Lucrare de Control” – titlul mare, scris in partea de sus a paginii, apoi cateva mazgalituri care semanau cu niste spini si inspre subsolul paginii, o pata mare de cerneala. Rupsese varful pixului si era plina de cerneala pe maini. Inchise ochii si se trezi in padure, cu mainile manjite de sange uscat si lipicios si acel miros specific de fier. Plangea si alerga catre lac, dar lacul parea ca fuge de ea. Insa nu era lacul cel care fugea, ci fericirea ei... fara sa realizeze, ramasese captiva in trecut.

Isi reveni brusc, isi sterse lacrimile discrete din coltul ochilor si se furisa la baie. Se spala pe maini si pe fata, stricandu-si machiajul atent realizat. Il refacu neglijent din doua miscari, apoi se grabi sa paraseasca cladirea. In fata usii, se opri putin, ezitand sa plece. Se mintea din nou si oricat de mult le-ar place oamenilor sa minta, nu suporta sa fie mintiti...