Bun venit in microcosmosul patologic al barfei,
curiozitatii, invidiei, egoismului, vanitatii si altor boli asemanatoare care
ii afecteaza pe oameni! Nu, nu ati gresit adresa, din contra, va aflati in
locul cel mai potrivit pentru a cerceta tiparele si formele lor de manifestare.
Prima pe lista... curiozitatea. Curiozitatea este –
aparent – una dintre cele mai nevinovate boli ale oamenilor. Curiozitatea este
cea care ii impinge pe oameni sa afle lucruri noi, sa incerce lucruri noi, sa
descopere orizonturi noi si asa mai departe. Insa aceeasi curiozitate este cea
care ii impinge pe oameni sa iscodeasca, sa caute cu insistenta sa afle lucruri
pe care nu sunt siguri ca doresc sa le afle, sa ispiteasca alti oameni pentru a
afla secretele acestora si sa creeze iluzia ca i-ar interesa persoana altcuiva
atunci cand – de fapt – vor doar sa afle diferentele dintre ei.
Curiozitatea are ca una dintre consecinte invidia.
Atunci cand oamenii afla ceva care ii deranjeaza, devin invidiosi. Nu suporta
ca altii sa fie mai fericiti, mai buni, mai inteligenti, mai norocosi, mai
bine-vazuti, mai „altfel” decat ei. Gradele de comparatie nefavorabile ii fac
pe oameni sa isi doreasca sa fie mai buni, insa nu intotdeauna in sensul
pozitiv. Aici intervin vanitatea, narcisismul, egoismul, barfa, lipsa de
scrupule... cei care au impresia despre ei ca ar fi cei mai buni ar face orice
sa pastreze aceasta impresie si chiar sa o impuna si altora. Apar conflicte
deschise ori ascunse, adevarate „razboaie reci” in care oricine loveste primul
sau mai ascuns are sansa de a-si anihila adversarul. Si nu de putine ori
oamenii care se inteleg bine intr-un grup au tendinta de a se ataca reciproc
atunci cand unul dintre ei nu este prezent – asa apare barfa.
Barfa este una dintre cele mai grele boli ale
oamenilor. Odata pornita, devine incontrolabila. De la o simpla vorba spusa pe
la colturi se ajunge la adevarate isterii – nimic mai mult decat simple furtuni
in cestile de cafea, cum ar spune unii, dar suficiente pentru a distruge
reputatia unui om. Cineva este curios sa afle secretul cuiva, iar odata aflat,
secretul nu mai este secret. Se raspandeste mai repede decat gripa sezoniera,
dar genereaza pagube mai mari, pentru ca oricine se lasa antrenat in acest
curent sfarseste in mocirla de pe fundul baltilor, indiferent de pozitia pe
care o ocupa.
Vanitatea sau aroganta este foarte raspandita
printre oamenii moderni. Pe masura ce noile generatii apar si cresc, se
considera superioare si cu mult diferite fata de generatiile anterioare si
chiar cele contemporane, de multe ori. Pentru ca acest sentiment de
superioritate nu are intotdeauna o legatura directa cu asa-zisul „conflict
intre generatii”, ci se intampla des ca membrii tinerelor generatii sa fie
nemultumiti de cei de varsta lor. Au impresia ca sunt diferiti, ca fac
lucrurile diferit si ca se dezic de restul tinerilor ca ei.
Pentru a prelungi si mai mult cliseul, trebuie
mentionata si indiferenta cu care cei mai multi oameni trateaza aceste
subiecte. Unii sunt pur si simplu dezinteresati, avand impresia ca nu ii
afecteaza nimic din toate acestea. Altii se multumesc sa isi spuna „asta e” si
sa se lamenteze. Restul probabil ca trec nepasatori pe langa toate aceste
manifestari si nici macar nu sesiseaza ce se intampla. Cine este nemultumit
este invitat sa isi aleaga o alta societate in care sa traiasca asa cum
doreste, iar cei care incearca sa schimbe ceva sunt priviti cu neincredere.
Dupa aceasta scurta prelegere, probabil ca va
intrebati de ce am dedicat inca un articol pe acest blog acestor... framantari.
Ei bine, am crezut pana acum ceva timp ca scriu pentru cei care citesc si ca
ceea ce scriu aici prezinta un oarecare interes. Sunt constient ca nu am cum sa
nu ma identific cu ceea ce scriu si ca persoana mea ar trebui sa se regaseasca
in cel putin 75% din tot ce am scris, altfel nu ar mai fi blogul meu. Insa am o
mica problema: eu nu am scris strict despre mine si nu am intentionat sa
tranform blogul intr-un jurnal personal.
De ce as avea nevoie sa povestesc cuiva ce mi se
intampla mie, personal? Fiecare traieste viata asa cum considera si are dreptul
sa faca ce doreste, atat timp cat nu incalca drepturile altora. Am incercat
mereu sa pastrez o abordare obiectiva acolo unde a fost cazul, iar in rest sa
incerc sa scriu cat mai putin personal, tocmai pentru ca cei care citesc sa
reuseasca sa se identifice cu ceea ce scriu si sa inteleaga mai bine ca textul
li se adreseaza. Cu toate acestea, in mare parte din timp am fost catalogat
drept „unul dintre cei mai mari pesimisti/romantici in viata”.
Ciudat insa a fost ca atat timp cat am scris despre
lucrurile acelea „prea pesimiste” nu m-a intrebat nimeni daca am patit ceva ori
daca sunt bine, insa de cate ori am scris un text mai romantic, cam toti cei
care au citit au fost curiosi sa afle daca m-am indragostit ori despre cine
scriam. Imi permit sa adresez o intrebare retorica: de ce atunci cand oamenii
sunt tristi si au probleme sunt marginalizati si lasati sa sufere in tacere,
insa atunci cand sunt fericiti toata lumea vrea sa stie motivul fericirii lor?
Si pentru ca stim raspunsul deja, am alta: de ce ar avea cineva impresia ca
daca imi pot imagina un lucru, mi-l imaginez doar daca se intampla, dar in alte
circumstante? De ce ar trebui sa fiu indragostit pentru a scrie poezii de
dragoste, de ce ar trebui sa fiu trist pentru a scrie texte pesimiste sau de ce
ar trebui sa fiu martorul ori chiar faptasul unei crime pentru a putea descrie
scena crimei?
Imaginatia este cea mai puternica arma a omului, iar
scriitorii sunt cei care o folosesc cel mai mult dintre toti. Sau asa se
presupune. Dar scriitorii sunt oameni rai. Mint cu buna-stiinta. Isi imagineaza
lucruri care se pot intampla, insa care pentru alti oameni ar putea fi reale.
Isi permit sa isi insuseasca intamplari si personaje, desi nu pot fi siguri ca
au existat sau nu. Si intotdeauna scriitorii vor folosi cuvinte frumoase pentru
a descrie realitatea urata. Eu nu ma consider un scriitor, desi mi s-a spus de
multe ori ca ar trebui sa scriu carti. Dar as fi recunoscator ca cei care
citesc acest blog sa isi dea cu parerea strict despre continutul lui si nu
despre presupusele evenimente si persoane care ar sta „in spatele lui”,
respectiv oamenii cu care interactionez (sau nu) si lucrurile care mi se
intampla (sau nu!).
Nu ma simt dator sa dau explicatii cuiva despre
viata mea sau despre ce ma determina sa scriu pe blog, asa ca prefer sa nu mi
le ceara nici altii. Daca vor exista in viata mea lucruri demne de mentionat,
eu voi decide cand, cum si ce va determina relatarea lor pe acest blog. Pana
atunci, vreau sa multumesc celor care se limiteaza la a citi si comenta strict
continutul blogului si nu cauta printre randuri, dincolo de ele si asa mai
departe, iar pe ceilalti ii rog sa procedeze la fel, pentru ca oricum nu vor
obtine raspunsurile pe care le cauta. Lectura placuta in continuare si sper sa
va „insanatositi” curand!
Si nu de putine ori oamenii care se inteleg bine intr-un grup au tendinta de a se ataca reciproc atunci cand unul dintre ei nu este prezent – asa apare barfa.
RăspundețiȘtergere:)) am in grupa 2 tipe care aparent sunt cele mai bune prietene. Dar ideea e ca sunt si cele mai bune la invatatura si eu mereu am impresia ca parca se mananca una pe alta din cauza invidiei :))
Da, parca fetele sunt mai predispuse la barfa :))
ȘtergereAm lipsit de aici cateva zile si acum imi vine sa ma fac mica, mica. Ma simt oribil. Ma simt aratata cu degetul si parca condamnata. Te rog sa ma scuzi. Chiar nu trebuia sa te intreb nimic. Nu trebuie sa te justifici in fata mea sau a altora. Scuze ca am insistat si imi asum tampenia pe care am facut-o. Nu stiu cum de inca nu ai sters comentariile alea :(.
RăspundețiȘtergereSi eu pot da exemple de alte persoane care au facut acelasi lucru ca mine, dar nu are rost.
Imi cer scuze inca o data.
Eu nu am luat-o personal... nu trebuie sa te simti chiar asa. Exemple am destule despre destui oameni, poti citi si scrisoarea recent publicata. Diferenta e ca altii nu se simt prost citind.
ȘtergereAltii poate nu se simt, dar eu ma simt...
ȘtergereObserv...
Ștergere