Patologie

Bun venit in microcosmosul patologic al barfei, curiozitatii, invidiei, egoismului, vanitatii si altor boli asemanatoare care ii afecteaza pe oameni! Nu, nu ati gresit adresa, din contra, va aflati in locul cel mai potrivit pentru a cerceta tiparele si formele lor de manifestare.

Prima pe lista... curiozitatea. Curiozitatea este – aparent – una dintre cele mai nevinovate boli ale oamenilor. Curiozitatea este cea care ii impinge pe oameni sa afle lucruri noi, sa incerce lucruri noi, sa descopere orizonturi noi si asa mai departe. Insa aceeasi curiozitate este cea care ii impinge pe oameni sa iscodeasca, sa caute cu insistenta sa afle lucruri pe care nu sunt siguri ca doresc sa le afle, sa ispiteasca alti oameni pentru a afla secretele acestora si sa creeze iluzia ca i-ar interesa persoana altcuiva atunci cand – de fapt – vor doar sa afle diferentele dintre ei.

Curiozitatea are ca una dintre consecinte invidia. Atunci cand oamenii afla ceva care ii deranjeaza, devin invidiosi. Nu suporta ca altii sa fie mai fericiti, mai buni, mai inteligenti, mai norocosi, mai bine-vazuti, mai „altfel” decat ei. Gradele de comparatie nefavorabile ii fac pe oameni sa isi doreasca sa fie mai buni, insa nu intotdeauna in sensul pozitiv. Aici intervin vanitatea, narcisismul, egoismul, barfa, lipsa de scrupule... cei care au impresia despre ei ca ar fi cei mai buni ar face orice sa pastreze aceasta impresie si chiar sa o impuna si altora. Apar conflicte deschise ori ascunse, adevarate „razboaie reci” in care oricine loveste primul sau mai ascuns are sansa de a-si anihila adversarul. Si nu de putine ori oamenii care se inteleg bine intr-un grup au tendinta de a se ataca reciproc atunci cand unul dintre ei nu este prezent – asa apare barfa.

Barfa este una dintre cele mai grele boli ale oamenilor. Odata pornita, devine incontrolabila. De la o simpla vorba spusa pe la colturi se ajunge la adevarate isterii – nimic mai mult decat simple furtuni in cestile de cafea, cum ar spune unii, dar suficiente pentru a distruge reputatia unui om. Cineva este curios sa afle secretul cuiva, iar odata aflat, secretul nu mai este secret. Se raspandeste mai repede decat gripa sezoniera, dar genereaza pagube mai mari, pentru ca oricine se lasa antrenat in acest curent sfarseste in mocirla de pe fundul baltilor, indiferent de pozitia pe care o ocupa.

Vanitatea sau aroganta este foarte raspandita printre oamenii moderni. Pe masura ce noile generatii apar si cresc, se considera superioare si cu mult diferite fata de generatiile anterioare si chiar cele contemporane, de multe ori. Pentru ca acest sentiment de superioritate nu are intotdeauna o legatura directa cu asa-zisul „conflict intre generatii”, ci se intampla des ca membrii tinerelor generatii sa fie nemultumiti de cei de varsta lor. Au impresia ca sunt diferiti, ca fac lucrurile diferit si ca se dezic de restul tinerilor ca ei.

Pentru a prelungi si mai mult cliseul, trebuie mentionata si indiferenta cu care cei mai multi oameni trateaza aceste subiecte. Unii sunt pur si simplu dezinteresati, avand impresia ca nu ii afecteaza nimic din toate acestea. Altii se multumesc sa isi spuna „asta e” si sa se lamenteze. Restul probabil ca trec nepasatori pe langa toate aceste manifestari si nici macar nu sesiseaza ce se intampla. Cine este nemultumit este invitat sa isi aleaga o alta societate in care sa traiasca asa cum doreste, iar cei care incearca sa schimbe ceva sunt priviti cu neincredere.

Dupa aceasta scurta prelegere, probabil ca va intrebati de ce am dedicat inca un articol pe acest blog acestor... framantari. Ei bine, am crezut pana acum ceva timp ca scriu pentru cei care citesc si ca ceea ce scriu aici prezinta un oarecare interes. Sunt constient ca nu am cum sa nu ma identific cu ceea ce scriu si ca persoana mea ar trebui sa se regaseasca in cel putin 75% din tot ce am scris, altfel nu ar mai fi blogul meu. Insa am o mica problema: eu nu am scris strict despre mine si nu am intentionat sa tranform blogul intr-un jurnal personal.

De ce as avea nevoie sa povestesc cuiva ce mi se intampla mie, personal? Fiecare traieste viata asa cum considera si are dreptul sa faca ce doreste, atat timp cat nu incalca drepturile altora. Am incercat mereu sa pastrez o abordare obiectiva acolo unde a fost cazul, iar in rest sa incerc sa scriu cat mai putin personal, tocmai pentru ca cei care citesc sa reuseasca sa se identifice cu ceea ce scriu si sa inteleaga mai bine ca textul li se adreseaza. Cu toate acestea, in mare parte din timp am fost catalogat drept „unul dintre cei mai mari pesimisti/romantici in viata”.

Ciudat insa a fost ca atat timp cat am scris despre lucrurile acelea „prea pesimiste” nu m-a intrebat nimeni daca am patit ceva ori daca sunt bine, insa de cate ori am scris un text mai romantic, cam toti cei care au citit au fost curiosi sa afle daca m-am indragostit ori despre cine scriam. Imi permit sa adresez o intrebare retorica: de ce atunci cand oamenii sunt tristi si au probleme sunt marginalizati si lasati sa sufere in tacere, insa atunci cand sunt fericiti toata lumea vrea sa stie motivul fericirii lor? Si pentru ca stim raspunsul deja, am alta: de ce ar avea cineva impresia ca daca imi pot imagina un lucru, mi-l imaginez doar daca se intampla, dar in alte circumstante? De ce ar trebui sa fiu indragostit pentru a scrie poezii de dragoste, de ce ar trebui sa fiu trist pentru a scrie texte pesimiste sau de ce ar trebui sa fiu martorul ori chiar faptasul unei crime pentru a putea descrie scena crimei?

Imaginatia este cea mai puternica arma a omului, iar scriitorii sunt cei care o folosesc cel mai mult dintre toti. Sau asa se presupune. Dar scriitorii sunt oameni rai. Mint cu buna-stiinta. Isi imagineaza lucruri care se pot intampla, insa care pentru alti oameni ar putea fi reale. Isi permit sa isi insuseasca intamplari si personaje, desi nu pot fi siguri ca au existat sau nu. Si intotdeauna scriitorii vor folosi cuvinte frumoase pentru a descrie realitatea urata. Eu nu ma consider un scriitor, desi mi s-a spus de multe ori ca ar trebui sa scriu carti. Dar as fi recunoscator ca cei care citesc acest blog sa isi dea cu parerea strict despre continutul lui si nu despre presupusele evenimente si persoane care ar sta „in spatele lui”, respectiv oamenii cu care interactionez (sau nu) si lucrurile care mi se intampla (sau nu!).

Nu ma simt dator sa dau explicatii cuiva despre viata mea sau despre ce ma determina sa scriu pe blog, asa ca prefer sa nu mi le ceara nici altii. Daca vor exista in viata mea lucruri demne de mentionat, eu voi decide cand, cum si ce va determina relatarea lor pe acest blog. Pana atunci, vreau sa multumesc celor care se limiteaza la a citi si comenta strict continutul blogului si nu cauta printre randuri, dincolo de ele si asa mai departe, iar pe ceilalti ii rog sa procedeze la fel, pentru ca oricum nu vor obtine raspunsurile pe care le cauta. Lectura placuta in continuare si sper sa va „insanatositi” curand!