Apus de Februarie

Pe malul unui lac, el si ea stateau asezati pe o banca. Era o zi calduroasa de februarie, aproape o zi de primavara. Totul in jur era linistit, doar cateva pasari tulburau linistea cu tipetele lor si suprafata lacului se unduia in valuri line. Salciile dezgolite pareau si mai posace, aplecate peste oglinda tulbure a apei. Iar peste varfurile lor, soarele rosiatic isi arunca ultimele raze peste dealuri.

Intr-un moment de liniste deplina, in mintea lui era un zgomot infernal. De ceva timp se chinuia sa spuna cele doua cuvinte, dar nu stia cum. Ii parea prea devreme ori penibil, prea tarziu ori nepotrivit, cauta un moment dar pierdea fiecare ocazie si incerca sa se adune si sa reuseasca sa spuna ce simtea. Iar cand privea in ochii ei... totul se pierdea intr-un sarut apasat.

Ea era putin nelinistita. Nu stia ce sa inteleaga din tacerea lui, dar isi inchipuia ca trebuia sa fie ceva important daca il macina atat de mult. Il privea in ochi si vedea ca incearca sa ii spuna ceva, asa ca incerca sa il ajute cu un sarut lung si apasat, dar de fiecare data el zambea si totul revenea la normal. Realiza ca el ar fi vrut sa ii spuna ce simte si ii era dificil, dar nici ei nu i-ar fi fost mai usor sa spuna ea prima.

Din cand in cand, cei doi se priveau fix in ochi. Atunci tacerea devenea mai putin apasatoare. Parca romane intregi se scriau pe retina ochilor lor, iar ei citeau cu interes. Studiau fiecare litera in parte, apoi isi uneau buzele in sarutari indelungate, ca si cum isi sorbeau fiecare cuvant pe care il citisera. Buzele ei moi si parfumate il ademeneau in fiecare clipa, iar el nu le putea rezista prea mult. Si ochii ei scanteiau de fiecare data cand el ceda tentatiei. Dar si buzele lui o ispiteau pe ea sa le sarute, starnindu-i cate un zambet de fiecare data cand se apleca asupra lor.

- Te iubesc! ii spuse el intr-un tarziu, apoi o saruta fugitiv, ca si cum s-ar fi temut de reactia ei.

- Si eu te iubesc – raspunse ea dupa ce avu ragazul necesar. Dar nu era uimita, stia ca asta era tot ce isi dorise vreodata sa auda de la el. Restul chiar nu conta, pentru ca tacerea insemna la fel de mult pentru ei ca si cuvintele.

Se imbratisara strans si ramasera asa cateva secunde, ascultandu-si inimile care bateau cu putere, la unison. Si-ar mai fi spus multe cuvinte dulci, dar stiau ca gandesc la fel si preferau sa le citeasca fiecare in ochii celuilalt. Si chiar daca soarele lasase locul stelelor pe cerul rozaliu, frigul nu ii deranja catusi de putin. Se invelisera cu dragostea lor sincera si admirau impreuna constelatiile care apareau una cate una. Si in vreme ce el o mai privea cate putin pe furis, ochii ei scanteiau mai luminos decat oricare stea. Ar fi vrut sa ramana pentru totdeauna acolo, imbratisati, intr-un apus de februarie...