Nopti Albe

Era inca una dintre acele nopti albe cand secretele din trecut nu ii dadeau pace. Numara firele din covor, ridurile din lemn, literele de pe foi, tot ce putea fi numarat, dar nu putea dormi. Gandurile ii acaparau apoi mintea si se desfasurau succesiv ori simultan, ordonat ori aleator, linistit ori tulburator... si se trezea in fata proceselor de constiinta, cu viata la control...

Insa viata nu ii mai apartinea. Ii fusese rapita de ceva timp si incerca sa o recapete, dar nu reusea. Isi tinea gandurile ascunse, caci oricine le-ar fi aflat le-ar fi considerat cel putin ridicole. Nu fusese niciodata pe deplin stapana cuvintelor si nici nu avea de gand se devina, dar considera ca un minim de discretie este util oricarei femei. In fond, vestile circulau rapid si orice secret s-ar fi putut transforma usor in barfa.

Cateodata isi dorea ca visele ei sa se transforme in realitate. Dar vestile din paradis intarziau sa vina si se trezea din nou dimineata pe aceeasi jumatate de pat, langa aceeasi perna libera si rece. Noptile, imbratisa cearsaful asteptand ca o imbratisare calda sa o cuprinda, insa cearsaful era la fel de inert in fiecare noapte. Si tot ce ar fi vrut in acele nopti lungi si reci era o simpla parte din cel la care visa, ceva care sa ii aminteasca de el, sa o incalzeasca si sa ii mentina speranta ca el se va intoarce.

Sentimentele pot ucide mintile si sufletele, dar si inimile si trupurile. Amintirile sunt otrava lor dulce prin care isi ating tinta incet, dar sigur. Regretele sunt cutitele cu care injunghie adanc si sfasie totul in calea lor. Tacerea este blestemul si totodata pedeapsa de ispasit, caci nimeni nu mai spune un cuvant inimii ranite, nimeni nu incearca sa aline sufletul indurerat si nimeni nu intrerupe linistea gandurilor care urla in minte. Marturisirea ar fi singura salvare, insa atunci cand cei fata de care se resimte vina sunt absenti, nici salvarea nu poate veni... o mie de ganduri sau o mie de ani, nimic nu mai ajuta. Doar Stapanul Umbrelor mai poate oferi vreo alinare. El este la fel de tacut, rece si ucigator, doar ca actioneaza mai repede si pentru totdeauna.

Iar ea cochetase de multe ori cu ideea mortii... degeaba i se spunea ca nu merita, nu are rost si nu este cazul, persista in ideea ca doar in bratele ei isi va mai gasi fericirea. Insa uita ca moartea este o conditie permanenta, sfarsitul absolut si unica certitudine. Se grabea spre acel final sumbru ca si cum ar fi reprezentat singura ei sansa... dar nu putea fi invinovatita – cu totii mor mai devreme sau mai tarziu, fiecare avand optiunea de a alege ori a astepta momentul.

Desi optiunea de a sfarsi viata ii apartinea, simtea ca viata nu mai era a ei. Iubise cu patima si asta o mistuise incet, fara sa realizeze. In timp flacara se stinsese. Dar arsura a ramas, iar acum era mai profunda si mai dureroasa ca niciodata. Si gandurile acelea care nu ii dadeau pace nu faceau altceva decat sa deschida rana de fiecare data, sa ii rascoleasca amintirile, sa ii starneasca regretele si lacrimile si sa o lase din ce in ce mai rece si mai goala pe dinauntru, o simpla carcasa a sufletului ce fusese candva...

In fiecare noapte facea tot posibilul sa adoarma, iar daca reusea, se trezea in toiul noptii doar ca sa simta asternuturile reci pe langa ea si lacrimile fierbinti care se prelingeau pe obrajii ei stravezii. Asa patise si in noaptea aceea. Se ridicase incet si se privise in oglinda – avea cearcane mai adanci decat intunericul noptii. Era prinsa intr-un cerc vicios care o lasa fara vlaga si fara sperante, iar asta trebuia sa se termine cat mai curand. Numai ca sfarsitul nu voia sa fie cel la care ea visa si tot ce a fost candva ramanea doar o amintire.

Intre trecut si viitor, e mai usor de ales trecutul, caci fericirea ce a fost pare sa nu mai vina. Chiar daca fericirea a existat candva in prezent, viitorul se anunta mereu mai sumbru decat trecutul. Regretele exprima cel mai bine starea de fapt, pentru ca nemultumirile trecutului fac insuportabil prezentul si imposibil ce va urma... Sperante se nasc si mor in fiecare zi, la fel de cuminti ori nebune ca momentul in care se afla. Visele sunt singurele care pot indulci gustul amar al realitatii, dar ele se destrama in fiecare dimineata, cu fiecare clipa in care ochii se deschid si constata ca totul a fost doar o iluzie. Adevarul se ascunde intotdeauna in cele mai amare minciuni, fiindca cele dulci sunt de preferat.

Dar intre o mie de minciuni frumoase si un singur adevar, ea ar fi ales acum adevarul. Minciuni – le stia pe toate, oricine poate minti. Ea voia doar sa nu se mai amageasca singura. Si spera de fiecare data ca visul ei sa fie ultimul, dar sub o forma sau alta, visul se repeta in fiecare noapte. Si se trezea de fiecare data doar ca sa vada din nou aceiasi pereti reci si infricosatori pe care isi promitea sa ii picteze in cele mai vesele culori si forme, dar nu reusea... asa ca in noaptea aceea isi dorea sa faca asta, daca tot nu putea dormi.

Cautand printre pensule si vopseluri, gasi cateva fotografii si le privi suspinand. Dar isi lua inima in dinti si le arunca in aceeasi cutie prafuita din care le scosese, apucandu-se de pictat. Evident, nimic nu ii iesea asa cum si-ar fi dorit si mai mult corecta decat sa deseneze. Continua, totusi, sperand ca rezultatul o va multumi, pana cand se auzi cineva batand la usa. Uimita, scapa pensula din mana si fugi spre usa, sa vada cine era. Se uita prin vizor si se departa cativa pasi. Bataile se auzira din nou. Deschise incuietoarea incet, fara zgomot, apoi deschise cu forta usa, dorind sa surprinda in fapt persoana de dincolo de usa. Privelistea o lasa insa cu gura deschisa, fix cat sa primeasca un sarut din partea celui care batuse. Visele ei devenisera in sfarsit realitate, iar el se intorsese. De-acum urmau tot nopti albe, dar fericite...