Visul Singuraticului

Visele schimbă totul,

Bune şi rele, abstracte şi clare,

Schimbă timpul şi locul,

Îmi lasă dorinţe dulci sau concluzii amare.

În vise totul e altfel,

Dar în zori dispar de fiecare dată,

Iar eu rămân mereu la fel,

În tot aceeaşi realitate ciudată...

În realitate totul e gri,

Contururile sunt nedesluşite

Şi oamenii sunt acri,

Iar timpul se scurge pe nesimţite.

În priviri se-ascunde ura

Şi sângele se preschimbă în apă,

Pumnii îmi astupă gura

Iar cuvintele mormântu-mi sapă...

Lumea ia tot ce îi ofer

Şi tot lumea generează visele,

Tot ce a fost va fi şters

Şi ce va veni, va suporta consecinţele.

Dar e doar un vis urât

Pe care nu vreau să-l mai am,

Mi-e sufletul amărât

Şi fericire aş vrea, măcar un gram.

Şi deseori mă întreb

De ce nu ar genera şi visele realitatea?

Căci tot din ele încep

Viaţa, dorinţele, bucuriile, dragostea...

Ştiu că visul meu e pur,

Dar ce visez,  întotdeauna uit...

Nu vreau să visez singur,

Ai vrea tu să îmi fii alături?

Mai mult

Căutarea Fericirii (sau Ghidul Pesimistului Convins)

„A fost odată un oraş în care oamenii se împărţeau în prinţi şi cerşetori. Între aceste două lumi nu existau decât câini vagabonzi. Ei formau clasa de mijloc.” – Nae Caranfil, Filantropica

Oamenii se nasc cerşetori, dar vor să ajungă prinţi. Unii chiar reuşesc, alţii doar se pierd pe drum. Pentru unii e o cursă, pentru alţii e o potecă întortocheată pe un versant abrupt. Iar când cad, îi doare. Însă ce este durerea? Suferinţă, chin, mâhnire, vulnerabilitate... reminiscenţa vieţii pentru oamenii care uită că sunt muritori. Iar când îşi amintesc că sunt muritori, pentru o clipă, asta este tot ce ştiu ei despre sine. Nu îşi mai cunosc sufletul... Sufletul... latura psihică a omului, esenţa purtată de trupul lui muritor şi fragil, identitatea care dăinuie chiar după încetarea din fiinţă a omului. Însă omul se îngrijeşte mai degrabă de trup decât de suflet...

Visurile oamenilor iau naştere încă din copilărie, chiar dacă mai târziu se schimbă ori chiar dispar odată cu copiii din sinea lor. Ce este copilăria? Pentru unii, cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Pentru alţii, este doar perioada aceea când toţi le spun ce ar trebui să facă atunci când „vor fi mari”, iar ei visează doar să fie mari şi ceilalţi să termine odată cu indicaţiile. Şi când sunt mari, oamenii vor să fie fericiţi. Ce este fericirea? Plăcere, împlinire, euforie, intensitate... Dar fericirea este şi suspiciune, confuzie, teamă, căutare. Odată ce capătă fericirea, oamenii au ceva de pierdut. Şi atunci apare grija. Ce este grija? E o meditaţie la nimic: nimic rău nu se întâmplă, dar s-ar putea întâmpla...

Fericirea se găseşte în familie, între prieteni, în carieră, în iubire, în proprietăţi ori în simple plăceri fizice. Familia nu poate fi aleasă – oamenii se nasc în familiile care îi doresc, nu pe care le doresc. Iar uneori se nasc pur şi simplu, nedoriţi şi abandonaţi. Unii îşi găsesc uşor prieteni, alţii îi caută viaţa întreagă şi nu îi găsesc. Când îi găsesc, însă, uneori se dovedesc a fi mai răi decât cei mai crunţi duşmani. Nici cariera nu se dovedeşte a fi mereu cea mult visată, căci nu puţini sunt cei care îşi petrec mai mult timp lucrând decât trăind. Cât despre iubire... iubirea poate lua multe forme, dar nu mereu este ceea ce pare ori măcar împărtăşită... Într-un final, căutarea fericirii se rezumă pentru oameni la căutarea unei remuneraţii ori unei satisfacţii materiale, palpabile, care durează mai mult decât iluzia de a fi fericiţi, uniţi, iubiţi, populari şi aşa mai departe...

În viaţă, trecutul este prognoza viitorului, prezentul este necrologul trecutului, iar viitorul este cronica ignoranţei. De aceea mulţi oameni nu învaţă din greşeli, nu ştiu să aprecieze ce au şi se îngrijorează constant în privinţa viitorului. Ajung la respingere, confuzie, poate chiar furie, care le obturează raţiunea. Se pierd astfel de ceilalţi şi de ceea ce îi înconjoară, uitând valorile şi principiile care îi ghidau cândva, fie în copilărie, fie mai târziu. Evident, rezultatele sunt dezastruoase. În aceste condiţii, unii încep să creadă că nici prinţii, nici cerşetorii nu sunt fericiţi cu vieţile lor. Singurii cu adevărat fericiţi sunt câinii vagabonzi. Iar pentru cei care nu cred – la ce este bună credinţa când nu ai în ce să crezi?

Mai mult

Cutia cu Otrăvuri

Clic! Clic! Clic! – sunetul şi bliţul aparatului foto erau singurele care umpleau camera în scurtele intervale de timp în care nu se auzea vreo indicaţie. Însă apoi indicaţiile se amestecau cu sunetele şi luminile într-o poezie sobră.

- Nu te-ai plictisit? – îl privi ea, cu ochii mari.

- Nu! – îi răspunse el, hotărât. Hai, arată-mi profilul mai proeminent!

Clic! Clic!

- Acum pune-ţi mâna în păr! – continuă, ca şi cum nu auzise întrebarea ei.

Clic! Clic! Clic!

- Nu aşa! Arată-mi că te joci cu el, că îl iubeşti... e părul tău, nu o haină pe care o speli... Aşa!

Declanşatorul continua într-un ritm frenetic, în timp ce el o privea avid.

- Hai, lasă! – îi spuse într-un final. Văd că te-ai plictisit. Mai facem câteva împreună sau ţi-a ajuns?

Ea chicoti:

- Împreună? Ai uitat ce se întâmplă de fiecare dată când ajungem unul lângă altul?

El nu îi răspunse. Era preocupat să monteze aparatul pe trepied. Apoi veni lângă ea, dar privirea îi era absentă. Parcă măsura din ochi distanţele, expunerea... mai ajustă câteva setări, apoi îi spuse:

- Gata! Dacă te vei abţine, poate va ieşi ceva de data asta.

Ea începu să râdă, apoi îl sărută fix când aparatul declanşa.

- Parcă era mai bine dacă ne-ar fi ajutat cineva, nu? – o întrebă el.

Ea îl privi din nou cu ochii mari:

- Ai lăsa tu un străin să facă treaba în locul tău?

El îi zâmbi şiret:

- Dar de ce un străin? De ce nu o străină?

- Heeei! – izbucni ea. Cum adică o străină!? Eu nu îţi mai sunt de ajuns?

- Nu! Şi oricum, ce ştii tu? Habar nu ai cum să foloseşti aparatele astea...

Ea se întristă:

- Ştii, uneori am impresia că le iubeşti mai mult pe ele decât pe mine...

- Îmi cer scuze – îi spuse în timp ce o îmbrăţişa. Nu am vrut să sune astfel...

Lăsă fotografiile să îi alunece printre degete, înapoi în cutie. Trecuseră câteva luni de atunci, dar îi păreau secole întregi... iar el era mai departe ca niciodată, în fiecare zi tot mai departe, dormind nepăsător în spatele ei...

Tot departe era şi copilăria ei acum. O uitase închisă în cutia cu fotografii, aşa cum uitase şi colegii ei de şcoală, balul de absolvire, excursiile din fiecare vară şi vacanţele de iarnă. Toate erau acum simple bucăţi de carton colorate cu cerneluri la fel de toxice precum stările pe care i le provocau ei când le privea, cu zâmbetul pe buze ori cu lacrimi în ochi. Fotografiile îi spuneau poveşti, dar ea le asocia cu amintiri distructive. Uneori îşi dorea să creeze o maşină a timpului şi să se poată întoarce în fiecare dintre fotografiile ei. Dar cutia ei cu fotografii nu era o maşină a timpului, ci o cutie cu otrăvuri...

Mai mult

Revelaţia Unui Suferind

„Îmi amintesc că mă durea... Mă durea să o privesc. Mă durea fiecare linie, fiecare frântură... Mă durea să ştiu că pierdusem timpul încercând să fac ce îmi plăcea, ca apoi să descopăr că putea să îmi placă să fac şi altceva, dacă aş fi încercat... Mă durea să nu ştiu care era locul meu în lume, deşi îl căutasem în tot nimicul dinăuntrul meu. Mă durea să mă văd singur ştiind că fiecare dintre ceilalţi îşi găsise deja locul lângă altcineva... Mă durea să simt cum ochii lor mă priveau cu răutate ori poate doar o curiozitate diabolică, având impresia că eram o carte deschisă pe care nu se mai sinchisea nimeni să o răsfoiască. Oamenii te cunosc în contexte, dar au impresia că te cunosc în totalitate...

Nu ştiu de ce alergăm, cu toţii, spre un scop în viaţă. De parcă la final ne aşteaptă cumva o recompensă, alta decât fericirea pe care ar trebui să o simţim. Dar nu ne aşteaptă niciun juriu, niciun premiu şi nicio medalie. Ne aşteaptă, zâmbind, moartea. Iar noi ne întrebăm tot timpul unde şi când îi vom întâlni zâmbetul îngheţat. Universul are atâtea mistere şi noi ne întrebăm doar când vom muri. Ne macină toată viaţa această curiozitate şi teama de sfârşit. Suntem doar nişte morţi în viaţă. Dar tot moartea pare cea mai bună soluţie atunci când viaţa nu mai funcţionează conform aşteptărilor. Atâtea aparenţe şi totul este relativ! Dureros de relativ...

Oare ce merită, cu adevărat, să îi dedic întreaga viaţă? Ce ar durea mai puţin, astfel încât să mă bucur mai mult? Şi de ce trebuie să fie totul şi amar şi dulce? De pe buza prăpastiei am implorat lumea, dar lumea mi-a strigat să mă arunc... În genunchi am cerşit iubirea, dar iubirea mi-a cerut să îmi caut alta... Umăr la umăr am fost cu prietenii, dar prietenii m-au călcat în picioare... Am scris şi citit poveşti sperând să mi le însuşesc şi să dureze. Dar până la urmă, ce ar mai fi oricare poveste, dacă nu ar avea şi un sfârşit?

M-am trezit târziu, când durerea se răspândise şi ploaia îmi bătea deja în fereastră. Dar nu am ştiut să mă bucur. De fapt, nu am ştiut niciodată să mă bucur. Întotdeauna am trecut prin toate aşteptând ce urma. Numai că am aşteptat degeaba, căci pe cât de multe aşteptări am avut, pe atât de puţine au urmat. Şi-atunci mi-am dat seama că mă durea. Mă durea fiecare clipă de aşteptare şi nu mai puteam pierde o secundă în plus. Trebuia să o văd, să îi simt atingerea catifelată şi parfumul delicat, să îi simt îmbrăţisarea caldă şi moale... Mi-am luat cartea preferată, am alergat spre ea şi m-am aruncat asupra ei – canapeaua al cărei nume nu reuşesc vreodată să mi-l amintesc...”

Mai mult

Gânduri

Mă întorc acasă pe drumul de cărămidă galbenă...

Ar trebui să fiu fericit şi mulţumit de ce am văzut,

Dar în mine continuă să se dea aceeaşi luptă crâncenă...

Nu există vrăjitor să mă ajute, nici vreo minune de făcut.

Am stat la marginea Pământului cum am stat şi-ntro cutie,

Singurătatea e aceeaşi în pustiu ca în mijlocul mulţimii.

Am crescut într-un vis mărunt şi amintirea-i e încă vie,

Dar prea grea s-a nins asupra lui patima dezamăgirii...

Aş fi putut aştepta, aş fi avut răbdare, dar visul nu a stat,

Şi-a adunat cuvintele, şi-a spus povestea lui curioasă,

Mi-a lăsat un gust amar şi cum a venit, aşa a şi plecat.

Soarta se dovedeşte câteodată a fi doar o copilă fricoasă...

Pentru ce-am făcut nu există scuză, nici cale de întoarcere,

Iar dacă vreau acum ceva, vreau să aflu ce nu pot şti vreodată.

Însă în zadar aş afla orice, iertare, răzbunare, fără înţelegere...

Nimic nu-i mai puternic decât cunoaşterea care-mi este dată.

Puritatea m-a ademenit cu ochii ei dulci, de ispită,

Mi-a vândut plăceri ieftine, minciuni şi trucuri prefăcute

Şi mi-a arătat că nu e atât de curată faţa ei neprihănită,

Dar nu m-au bucurat mai mult nici măştile corupte.

Câteodată aş vrea să mă schimb, dar nu pot să mă transform,

Imperfect am fost mereu şi nu pot fi altfel, oricât aş încerca...

În echilibru ori la extreme, voi fi întotdeauna doar un om

Şi oricât de cinic aş fi, mă învinge de fiecare dată stereotipia.

Am strâns cu greu emoţii şi amintiri în cutie, bucurii şi tristeţi,

Aşteptări şi revederi, despărţiri şi împăcări, cu silă sau cu drag.

Am desenat cu grijă zâmbete şi lacrimi pe capac şi pe pereţi

Până când cutia s-a umplut, sătulă, şi a zburat de pe raft...

Mi-am împachetat durerea şi am glazurat-o cu zahăr,

Am făcut o bomboană frumoasă cu gust de celofan

Dar a devenit crucea pe care am purtat-o pe umăr

În timp ce lăsam lumea să îmi sfâşie veşmântul diafan...

Am încercat să caut, să întreb, să ascult, dar n-am primit răspuns,

Am citit în cărţi ori în stele, dar m-am pierdut printre rânduri

Şi deseori cei care îmi stăteau alături au fugit ori s-au ascuns...

Iubire, fericire, prietenie – toate îmi sunt egale, simple gânduri.

Mai mult

Opţiuni

Dacă ai putea fi orice, ce ai alege să fii?

Ai alege să fii noapte ori ai vrea să fii zi?

Ai alege să pleci ori ai alege să rămâi?

Ai alege să fugi ori ai alege să vii?

Unde radio emit sentimente bolnave,

Te strigă şi te cheamă aproape,

Dar tu te-ai ascuns, eşti atât de departe,

Ai rămas o amintire povestită în şoapte...

Dragoste ai vândut şi ai închiriat,

Cu poftă ori fără dorinţă ai primit şi ai dat,

Ai fugit, te-ai întors şi iar ai plecat,

Ai câştigat, ai pierdut, dar alţii te-au jucat...

Vântul rece bate a schimbare,

Te invită să-l urmezi în zare,

Să uiţi ce-a fost în clipele amare

Şi să zbori cu încredere spre soare...

Dacă ai putea fi orice, ai alege să fii tu?

Dacă ai putea alege orice, ai alege să spui „nu”?

Dacă ai putea simţi orice, ai alege să nu simţi dorul?

Dacă ai putea renunţa la orice, ai alege să îţi vinzi sufletul?

Ştii că trebuie să urmezi reguli nescrise,

Să repeţi cuvinte care au mai fost zise,

Să asculţi poveşti ale minţilor aprinse

Şi să trăieşti viaţa pe care o vezi doar în vise...

Toţi se calcă în picioare – tu eşti doar un prag;

Toţi se urăsc de moarte – de tine le e drag;

Toţi se luptă cu arme – tu ai doar un briceag;

Drumurile lor par drepte – tu rătăceşti în zigzag...

Ziua risipeşte întunericul, dar nu şi ceaţa,

Timpul îţi ia totul, dar nu şi viaţa,

Nopţile sunt frumoase, dar nu şi dimineaţa

Şi zăpada acoperă multe, nu doar verdeaţa...

Dacă ai putea fi orice, alege să fii fericit.

Dacă ai putea alege orice, alege să ai doar bucurii.

Daca ai putea simţi orice, alege să te simţi iubit.

Dacă ai putea renunţa la orice, alege să renunţi la trecut.

Şi dacă ai putea fi orice, ce ai alege să fii, totuşi?

Eule, opţiuni sunt multe, dar tu însuţi numai tu poţi fi...

Mai mult

Ce-am Avut şi Ce-am Pierdut

Îmi întind plasa de vise cu impresii interzise

Şi aştept cu bucurie muştele pline de mizerie.

Plouă, ninge ori bate vântul, nu contează timpul,

Totul este probabil şi relativ, continuu şi alternativ.

Muştele vin cu plăcere, ba chiar se iau la întrecere,

Dornice şi nerăbdătoare să calce totul în picioare.

Ce caut şi ce primesc? Cu ce mă mulţumesc?

Adun în plasa mea de vise cuvinte amare şi piezişe,

Din resturi compun versuri şi încerc să leg răspunsuri,

Memoria îmi joacă feste şi uit cine mă citeşte.

Mă ascund şi tot eu ies, ar trebui să mă feresc...

Dar cine ştie dinainte care-s suflete perfide?

Toată lumea are pretenţii, dar nu are ce oferi,

Promite tot fără măsură şi lasă doar cenuşă în urmă.

Vise şi cuvinte amăgitoare, iubiri şi iluzii amare,

Se rătăcesc printre cadouri, îmbrăţişări şi săruturi.

Toate muştele profită de ce le oferă inima naivă,

Sug şi murdăresc totul şi vor să-i fure sufletul.

Muştele mă scârbesc, fluturii mă ocolesc,

Poate că nici nu ştiu ce vreau şi-atunci degeaba caut.

Să trăiesc solitar ori să încerc în zadar

Pe toţi să-i mulţumesc, dacă nici nu îi interesez?

Pe unii îi doare în cot, alţii ar vrea să îmi ia tot

Şi nimeni nu cercetează ce e dincolo de plasă.

Ce caut şi ce primesc? Singur mă dezamăgesc...

Cine vine, cine pleacă, toţi ca vremea or să treacă.

Toţi îmi dau şi toţi îmi iau ceva şi vor să-mi dicteze viaţa,

Chiar dacă-s mai confuzi ca mine, tot ei ştiu cum e mai bine.

Dar cine ştie ce îmi doresc, ce caut şi ce primesc?

Că-i puţin ori că e mult, ce-am avut şi ce-am pierdut?!

Mai mult

Urme pe Zăpadă

Te uiţi în jurul tău şi e întuneric...

„Întunericul nu există”, îţi spui...

Dar el e acolo, te înconjoară şi te pătrunde,

Te aleargă şi te sfâşie şi nu ai unde te ascunde...

S-a mai pierdut un ceas, un timp, un anotimp...

A plecat cenuşiu, uitat sub zăpada aşternută sclipind...

E departe, dar se întoarce în fiecare seară,

Aduce cu el iz de amintire îmbibată în ceară

Şi arde puternic, afumă şi te doare,

Dar se stinge cuminte, tot ca o lumânare.

Uneori ai vrea să te stingi cu el,

Să rămâi agăţat precum un cercel,

Să poţi trăi din nou ce credeai pierdut,

Dar timpul nu se întoarce şi ia cu el ce ai avut.

Rămâi din nou în pustiu, cu întunericul pe urme

Şi oricât ai fugi, el te ştie şi te strigă pe nume,

Te găseşte în cele mai îndepărtate cotloane

Şi te îmbrăţişează cu gheare lungi şi cu frisoane...

Te întinzi din nou în calea lui, sperând că doar visezi,

Dar visele te cheamă şi îţi şoptesc să îi cedezi.

Baţi la uşi care se închid, ceri ajutor de la surzi

Implori un minut de răgaz, dar paşii i-i auzi

Şi îţi spui atunci că poţi muri oricând, oricum,

Că viaţa fără provocare se risipeşte în vânt...

Mesajul tău către lume sfârşeşte în gunoi,

Căci oamenii sunt lacomi, dar sunt şi goi

Şi pe cât de goi şi avizi sunt, refuză să se umplă,

Refuză lucrurile chiar şi atunci când se întâmplă,

Nu vor să ştie, greşesc şi nici măcar nu învaţă

Că nu oricare vis urât se sfârşeşte de dimineaţă...

Însă tu îi chemi, continui să îi implori

Chiar dacă ştii că va trebui să mori

Înainte ca ei să fie capabili să vadă

Urma sângelui tău pe zapadă...

Mai mult

Îmi Pare Rău

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,

M-am trezit de dimineaţă într-o existenţă goală

Şi mă întreb dacă n-ar fi fost mai simplu

Să sfârşesc de la început somnul şi visul...

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,

M-am trezit vânzând fără ca cineva să îmi ceară,

Din tolba mea cu praf de stele şi pulbere de licurici,

Un circ întreg de sentimente şi doi clovni apatici.

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,

M-am trezit în ceaţă, cu o aromă amară

De regret şi uitare, toxice şi râncede

Ce-mi curg acum lent cu sângele prin vene.

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,

M-am trezit rece cu dor de primăvară,

Dar tu erai deja departe, de mult plecată

Şi îmi jurai că n-ai să te întorci vreodată.

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,

M-am trezit târziu şi n-am ştiut c-o să doară,

În zadar am încercat să-mi cer iertare,

Iluzie şi vis vedeam peste tot, până în zare.

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,

M-am trezit în parfum de scorţişoară,

În minte aveam gânduri mirosind a vanilie

Iar pe umeri purtam colorate aripi de molie.

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,

M-am trezit ca un şarpe încolăcit pe-o comoară,

Dar când am deschis capacul cufărului,

Doar fluturi şi praf au zburat dinăuntru-i.

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,

M-am trezit singur şi lângă mine era o scrisoare

Cu scrisul des şi apăsat, cu litere desprinse,

Spunea că nu-i deloc posibilă viaţa din vise.

 Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,

M-am trezit din nou lăsat pe dinafară

Şi cheia era să împart acelaşi vis cu cineva

Dar cine oare îmi asculta tumultul şi inima?

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,

M-am trezit iar singur, ca în fiecare vară,

Dar e decembrie acum, iar stelele dansează,

Şi iarna mă înconjoară cu mantia ei turcoază.

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,

Dar e prea târziu şi nimic nu mai contează.

Mai mult

Moartea Pasiunii

Azi-noapte ne-am luptat, în vis...

Mi-ai spus că sufletul ţi l-am ucis

Şi inima  în pulbere ţi-am sfărâmat-o,

Dar n-am găsit nimic, oricât am căutat-o.

Mi-ai spus că sunt sub orice critică

Şi că te chinui cu o plăcere sadică,

Că sunt dureri prea mari pentru a le purta

Şi ţi-am căutat, din nou, în zadar, inima...

M-ai întrebat dacă mai ştiam cine eşti,

Dar ai uitat când te descriam în poveşti.

Ai vrut să fiu primul şi ultimul tău gând,

Dar vorbele mele către tine erau în vânt...

Mi-ai spus că sunt rece şi nu am suflet

Că vreau să ţin totul pentru mine, secret,

Că poate te-am înlocuit de mult cu alta

Şi mă întrebai cine era norocoasa...

M-ai acuzat că m-am jucat cu sentimentele,

Că te-am rănit şi modelat prin cuvintele mele,

Că în mâinile mele ai fost doar un copil,

Dar ai uitat care dintre noi a fost mai naiv...

Mi-ai spus că nu poţi sta fără mine,

Că îţi sunt drag şi sunt unic pentru tine,

Dar mi-ai urat să fiu fericit, că tu renunţi,

Şi să rămân cu cei care îmi sunt plăcuţi.

M-ai pierdut printre idei şi gânduri mute,

Pe care doar mintea ta voia să le asculte,

Cuvinte şi vorbe pe care nu le-am rostit,

Sentimente şi trăiri pe care nu le-am simţit...

M-ai rugat să te iert pentru impertinenţă,

Dar nu îţi venea bine rolul de mironosiţă...

Şi chiar dacă te credeai doar un copil absurd,

Nu te-ai întrebat o clipă ce-ar face un om matur...

Nu mă ascultai, însă voiai să îţi spun

Adevărul tău... dar eu mă întreb acum

Dacă te-am ucis, m-am săturat de tine...

Oare în ultima ta clipă, tu te gândeai la mine?

Mai mult