E Toamna

Seara isi arunca valul peste pamantul obosit. Padurea e ruginita si pasarile nu mai canta. Campul e uscat si florile nu mai raspandesc parfumul lor. Vantul isi rostogoleste suflarea rece peste covoarele de petale si frunze uscate. Luna isi arata chipul palid printre norii grei. Si pe cat de luminoasa este stralucirea ei, pe atat de intunecat este abisul gandurilor...

Un vechi compas spart se invarte odata cu ceasul, aratand ca timpul nu sta pe loc, iar locurile se schimba odata cu timpul. Totul este ca un rau involburat care se bate sa isi sparga albia si sa depaseasca obstacolele intalnite in cale, in drumul lui spre libertate. Apa umple si goleste, spala si murdareste, da viata si distruge. Din cer picura pacate si din pahare curg doar lacrimi. Apa nu se transforma in vin, nici macar colorata.

Valoarea lucrurilor este data de praful pe care il asaza peste ele uitarea in trecerea timpului. Secole intregi se scurg intr-o secunda, cu tarana care zboara in vant. Se intorc intr-un lung ecou pe un nor de fum, printre dare de regrete si zgarieturi de amintiri. Se amesteca intr-un vals lent cu parfum de uitare si mucegai de vise, apoi se lasa intr-o umbra de fericire peste incremenirea neputintei, intr-un dor nebun.

Totul e pustiu si ploua rece. Vantul imprastie totul fara sens si luminile sunt orbitoare, iar ceata danseaza romantic cu umbrele pe o piesa misterioasa. Muzica de salon si dansul de societate completeaza perfect visul absurd intr-o masura exagerata. Ecourile murmura soapte de plumb, tarandu-le in noroi. Stropii mici si reci patrund adanc in esenta lucrurilor, oprind chiar si timpul in caderea lor. Intunericul il imbratiseaza si il linisteste, caci nimic nu e sortit sa ramana pe loc pentru totdeauna, nici macar blestemul.

Nimic nu se schimba, totul se uita. Intunericul si lumina se imping si trag dupa ele timpul si anotimpul, vremurile si vremea, inceputul si sfarsitul. Miscarile lor reci si amortite traseaza amintiri si vagi impresii, spre a fi uitate si ingropate in somnul linistit al lipsei de constiinta. Doar ploaia mai arunca stropii ei grei peste adormirea acuta, dar curgerea ei melancolica nu mai are niciun efect – e toamna...

Mai mult

O Amintire

Astazi m-am imbarcat intr-o croaziera pe oceanul gandurilor. S-a anuntat o furtuna puternica de liniste, insa intre tangaj si vant, s-a dovedit a fi doar mult zgomot pentru nimic – o banala furtuna intr-un pahar cu apa. Mi-am cumparat si un plan, dar l-am vandut pe un regret. Am ramas cu o amintire, blocat intr-un continuu monolog. Croaziera nu se preteaza a fi de lux, dar sunt obligat sa accept conditiile pentru a nu ma abate de la itinerar.

Trebuia sa ma eliberez din orasul plin de sentimente in care eram captiv de prea mult timp. Aveam prea multe sentimente pentru ceilalti, dar niciunul pentru mine, nici macar de la ei. Si asta m-a distrus, pentru ca nu aveam niciun control asupra sentimentelor. Fiecare zi era ca un cutremur, zguduindu-mi din temelii mica lume, si asa subreda.

Sper ca aceasta croaziera sa imi aduca echilibrul si pacea. Vreau ca aceasta furtuna sa stinga vulcanul din mine si sa ma pot ridica in mijlocul intemperiilor doar pentru a simti stropii de ploaie pe pielea mea. Sunt sigur ca am pierdut ceva, dar nu stiu ce. Credeam ca stiu tot ce am, dar se pare ca e mai dificil sa stiu ce imi lipseste. Asta pana cand chiar imi lipseste. Dar si daca imi lipseste, ce? Cine are nevoie de atatea amagiri si iluzii?

Am trait o zi de vara, atat de frumoasa si de dulce! Dar a venit toamna si totul s-a terminat. Ma plimbam pe o raza de soare de la rasarit la apus, peste nori si curcubeu, prin iarba si prin ploaie, printre licurici si printre stele, purtat de nori sau de aripile vantului. Ma pierdeam in detalii, intre culori, forme, arome si parfumuri. Acum simt acelasi gust sarat si aceeasi briza rece in fiecare clipa. Iar apusul si rasaritul sunt aceleasi pete rosiatice deasupra unei linii cenusii. Din tot ce a fost, a ramas doar o amintire.

Mi-am cumparat o barca de vise, dar mi s-a oferit si o vesta de realitate. Inainte obisnuiam sa caut doar visele. Am numarat zilele si am incercat sa traiesc noptile, dar realitatea s-a dovedit mai scumpa decat oricare vis si a trebuit sa renunt la noptile oricum prea scurte. Si am asteptat, si am asteptat, dar chiar daca a fost soare, vara a plecat si nu s-a mai intors. Am cautat-o, am chemat-o si am implorat-o, dar nu a vrut sa vina. Si atunci m-am decis sa plec.

Croaziera asta a inceput bine, dar se va termina prost. O stiu si o simt in fiecare clipa. Ma avant in necunoscut, dar primesc doar rememorari. Incerc sa descopar lucruri noi, dar aflu doar tot ce stiam deja. Vreau sa imi amintesc unele intamplari, dar am uitat mai multe decat se puteau intampla. Imi caut prieteni, dar imi fac doar cunostinte. Ma lupt cu obstacolele, dar am impresia ca ele se lupta, de fapt, cu mine. Si stiu ca daca voi merge pana la capat, nu va fi asa cum am sperat, pentru ca tot ce imi doresc se intampla exact invers. Stiu toate astea pentru ca imi amintesc. Croaziera asta... nu e nimic mai mult decat o amintire...

Mai mult

Incercare

Am vrut si incerc
Sa scriu o poezie
Dar ma-nvart intr-un cerc
Caci rimele fug de mine.

Lasa toamna sa imi cante,
Lasa frunzele sa cada,
Lasa vantul sa le sufle
Si asculta-le trista balada.

Am vrut si incerc
Sa compun o melodie
Dar ma-nvart intr-un cerc
Caci notele imi canta despre tine.

Lasa toamna sa imi scrie,
Lasa frunzele jos din ramuri,
Lasa vantul sa le imprastie
Si citeste-le dulcile versuri.

Am vrut si incerc
Sa iti spun ca te iubesc
Dar ma-nvart intr-un cerc
Caci cuvintele-mi amutesc.

Lasa toamna sa imi sune,
Lasa frunzele sa danseze in aer,
Lasa vantul sa le adune
Si intelege-le mesajul efemer.

Am vrut si incerc
Sa te fac sa intelegi
Dar ma-invart intr-un cerc
Caci tu nici nu ma mai vezi.

Lasa toamna sa treaca,
Lasa frunzele sa zboare,
Lasa vantul sa se-opreasca
Si-afla c-a fost doar o incercare.

Mai mult

Constructie

Era o zi normala pana cand lumea a luat-o razna un pic mai mult decat de obicei. Nimeni nu este nebun, ci doar traieste in alta realitate. Caci fiecare casa este acasa pana cand locuitorii ei o iau razna un pic mai mult decat de obicei. Fiindca asa cum iubirea are dozele ei de nebunie, si nebunia are dozele ei de ratiune. Iar optimismul functioneaza pana cand lucrurile merg un pic mai rau decat de obicei...

E nevoie de o idee care sa te determine pentru a incepe o activitate sau o noua zi, dar o idee nu va fi vreodata suficienta pentru a schimba lumea. Oamenii sunt diferiti si totusi asemanatori, la fel cum vietile lor se repeta dupa anumite tipare, chiar daca sunt unice prin caracter si amprenta. Planeta insasi se invarte in jurul propriei axe si in jurul Soarelui, astfel incat sa descrie aceleasi forme eliptice.

Calculand teorii si probabilitati, vei ajunge mereu la aceeasi concluzie: calculele sunt variabile pentru ca insasi constantele sunt variabile. Secunda aceasta nu va mai exista in secunda urmatoare si secunda care tocmai a trecut nu se va mai intoarce vreodata, iar punctul in care te aflai in spatiu va ramane in urma ta, deoarece totul in Univers se misca in sensuri si directii nebanuite. De aceea oamenii prefera sa calculeze in cuvinte...

Razboaiele se sfarsesc doar pentru a incepe altele si fiecare om e obligat sa le lupte pe ale lui. Cateodata te simti coplesit, iar expertiza ta e inutila in fata mecanizarii sistematizate a armatelor pe care trebuie sa le infrunti. Si cand ti se ofera pacea, trebuie sa fii nebun sa crezi ca cei care te-au atacat chiar pot trata cu tine. De aceea oamenii prefera sa se lupte prin cuvinte.

Fara pretexte si mutualitati, iubirea pare naturala si sincera. Insa nu de putine ori se dovedeste ca era mai bine fara ea decat cu ea. Pentru ca prin ea ajungi sa te blochezi in relatii fara iesire sau fara viitor, fara intimitate sau fara libertate, fara spatiu sau fara comunicare si asa mai departe. De aceea oamenii prefera sa isi exprime iubirea in cuvinte.

Acumuland cunostinte si experienta, poti avea impresia ca le stii pe toate. Incepi sa iti exprimi diverse opinii si sa dezaprobi tot ceea ce nu coincide cu realitatea ta si tocmai pentru ca nu iti pasa de ceea ce cred altii, tanjesti dupa aprobarile lor si te scot din sarite cei care te contrazic. Iar daca cineva te detesta, te bucuri ca ai ajuns pana acolo dorindu-le nu mai putin decat ce iti doresc ei tie. De aceea oamenii prefera sa isi dezvaluie caracterul prin cuvinte.

Intr-o zi te intorci acasa si descoperi ca lumea are alte activitati decat avea in mod curent. Unii se agita, altii privesc; unii se manifesteaza, altii comenteaza; unii se aduna, altii se despart; unii anihileaza, altii controleaza; unii agreseaza, altii protejeaza; unii se strang in turme pentru a rade de spiritul de turma al altora, iar altii se izoleaza in anonimat pentru a exprima noi ideologii. De aceea oamenii prefera sa actioneze in cuvinte.

Cand crezi ca ai scapat de nebunie, descoperi ca i-a cuprins deja si pe ai tai si desi ii iubesti, iti spui ca a venit timpul ca „acasa” sa fie doar casa ta. Si devii optimist la gandul ca vei avea, in sfarsit, libertatea pe care ti-o doresti, uitand de responsabilitatile pe care le presupune aceasta mutare. Atunci ajungi din nou in mijlocul multimii, in drum spre noul tau vis. De aceea oamenii prefera sa rezolve totul prin cuvinte.

Ti se pare ca nu are sens ce iti spun? Ca nu e constructiv? Ca nu are logica? Sau concluzie? Ei bine, tu esti constructia. „Tot ce-ti spun acum uita pana maine.”

Mai mult

Mediocritate sau Talent Obosit

„Imagineaza-ti ca citesti o carte cu toate minciunile care ti-au fost spuse” – daca le stii deja, de ce te-ar mai interesa aceasta carte? Ei bine, ca si in filme, viata este previzibila chiar si atunci cand totul este fictiune. Ca se promit Luna si stelele, varful lumii, marile in desert sau pur si simplu o favoare marunta, deznodamantul este acelasi: o alta minciuna alba asternuta pe o pagina neagra pentru un viitor roz...

A vorbi despre devotament, abnegatie sau sacrificiu in acest context pare o ineptie. Desigur, asta daca nu cumva se pleaca de la ideea ca sacrificiul este cumva acceptarea constienta a minciunilor. Insa astfel s-ar ajunge la acceptarea constienta a violentei, abandonului si tuturor celorlalte elemente de acest gen.

Oamenii se sacrifica din iubire, din altruism, din vinovatie sau pur si simplu din nevoia de a face o fapta buna. Dar care este adevaratul sacrificiu? A suporta tirania unui om violent doar pentru ca il iubesti? Sau a-ti da propria viata ca sa o salvezi pe a persoanei iubite ori poate chiar viata unei persoane necunoscute? A renunta de bunavoie la cineva pentru a-i lasa drum liber spre fericire? Sau a te adapta cerintelor si nevoilor acelei persoane? A accepta o idee, o fapta ori o situatie doar pentru ca este un consens si implica oameni apropiati? Sau a opri raul cu riscul de a pierde pe parcurs persoane dragi? A-i ajuta pe toti si a sta la dispozitia oricui, chiar daca profita? Sau a oferi strictul necesar, a dona sange sau chiar organe cuiva care are nevoie de o sansa in plus in viata?

Daca oamenii s-ar sacrifica doar pentru a accepta sa fie folositi si captivi intr-o relatie, in acelasi timp, acest sacrificiu ar fi, de fapt, un contract faustian. Doar ca beneficiile ar fi nule, desi termenii nu ar diferi prea mult. O sotie care accepta sa fie lovita de sotul ei poate face asta pentru ca ii este teama. Teama sa nu il piarda, teama sa nu isi lase copiii fara tata, teama sa nu isi dezbine familia, teama sa nu genereze o impresie gresita in societate si asa mai departe. Insa asta il face pe el sa considere ca are acest drept si ca poate abuza de el. Un copil care accepta toate conditiile impuse de parinti, chiar daca a devenit deja major si conditiile sunt exagerate, poate face asta pentru ca nu este inca suficient de matur. Nu este suficient de matur incat sa aiba curajul de a refuza si de a lua atitudine, nu este inca suficient de matur pentru a le explica parintilor ca stie sa ia decizii si singur, nu este inca suficient de matur sa paraseasca familia in situatiile extreme cand parintii refuza sa ii accepte opiniile si cerintele. Iar rolurile se pot inversa, pot fi schimbate cu alte tipuri de relatii si asa mai departe. Exista suficienti oameni care au impresia ca se sacrifica acceptand sa fie manipulati de persoane aflate intr-o postura autoritara, fie ca este vorba de parinti, intretinatori, angajatori, sefi sau chiar simpli infractori de pe strada.

Minciunile, promisiunile incalcate, complimentele false si ipocrizia sunt acceptate de catre oameni din partea cuiva drag indiferent ca este partenerul de cuplu, o ruda, un amic ori o simpla cunostinta. Este un compromis pe care oamenii il fac pentru a pastra relatiile cu acea persoana. Si chiar daca este o relatie defectuoasa ori daunatoare, exista convingerea generala ca o relatie, fie ea si nefunctionala, este dezirabila in detrimentul unei absente care ar genera liniste, dar si monotonie sau deprimare.

Aparent, toate aceste conditii intrunesc, cumva, definitia sacrificiului: toate reprezinta o renuntare voluntara la ceva pentru binele cuiva. Insa la o analiza mai atenta, se releva faptul ca nimeni nu ajuta pe nimeni. A permite cuiva sa greseasca nu este nicidecum un sacrificiu: acea persoana va ramane cu impresia ca este indreptatita sa procedeze astfel, iar compromisul ar crea doar neplaceri persoanei dispuse sa il faca. O relatie bazata pe compromis este evident o afacere nerentabila care nu poate dura prea mult.

Adevaratul sacrificiu presupune o afacere rentabila, chiar daca, la prima vedere, asta ar insemna ca nu mai este un sacrificiu. De exemplu, o persoana care are o bijuterie scumpa vinde acea bijuterie la o licitatie si doneaza banii unei familii nevoiase. Fostul posesor al bijuteriei primeste satisfactia de a fi facut o fapta buna, noul posesor primeste ceva ce si-a dorit, iar familia respectiva primeste un mic miracol. La fel se intampla si cand cineva salveaza viata altcuiva: salvatorul primeste multumirea de sine, persoana salvata primeste o experienta care ii va aminti mereu sa pretuiasca viata iar toti cei care afla ori asista primesc cumva o lectie de viata. Nu numai ca sacrificiul aduce fericire, dar lasa si ceva in urma pentru altii sa continue.

Daca viata ar fi o carte, fiecare om ar trebui sa fie un geniu ori un talent innascut pentru a-si scrie cea mai frumoasa viata. Asta ar presupune adevar si fictiune deopotriva, astfel incat minciunile ar fi si ele prezente. Insa nu toti pot fi astfel, asa ca cei mai multi recurg la compromisuri, acceptand sa se complaca in anumite situatii. Aceasta ingaduinta i-ar putea transforma in martiri in ochii celor naivi, dar in final ar descoperi cu totii, inclusiv ei insisi, ca putea iesi mult mai bine.

Totusi, nici talentele nu pot functiona la maxim prea mult timp. La un moment dat obosesc si cum nimic nu este perfect, ajung sa faca sacrificii, dar cum aceste sacrificii sunt naturale, ele doar completeaza frumusetea operei, lasand loc si altora sa adauge propriile experiente. Asadar, sacrficiile ajung, intr-un fel sau altul, sa faca parte din viata oamenilor. Se ridica intrebarea: ce este de dorit – mediocritatea predispusa la compromisuri ori talentul obosit care se sacrifica?

Mai mult

Dilema

In matematica, o problema este pe jumatate rezolvata din momentul in care enuntul ei a fost inteles. In viata, insa, nimic nu este ceea ce pare si orice poate fi interpretat gresit...

Omul este considerat nemultumit daca are ceva de obiectat despre altii si perfectionist daca are ceva de obiectat despre sine. Nemultumitul este evitat, perfectionistul este apreciat. Nemultumitul este negativist, perfectionistul este pozitivist. Unul este contraexemplu, celalalt este model.

Dar daca nemultumitul cere mereu mai mult fara sa ofere, iar perfectionistul devine egoist si narcisist? In aceasta situatie, nemultumitul ar fi vazut ca o persoana profitoare, iar perfectionistul – ca o persoana aroganta si respingatoare. Nemultumitul primeste totul de la ceilalti si se bazeaza pe ajutorul lor, dar nu primeste si solicitari. Perfectionistul primeste solicitari de la ceilalti, dar refuza sa depinda de ei. Daca nemultumitul ar primi solicitari, iar perfectionistul ar interactiona cu ceilalti, ar fi simpli nemultumit si perfectionist.

Daca nemultumitul si perfectionistul ar face cate un lucru, amandoi si-ar imputa diverse erori si un rezultat nesatisfacator. Amandoi ar fi apreciati pentru munca lor si considerati modesti. Daca nemultumitul si perfectionistul ar afla ca vor muri, amandoi ar regreta diverse decizii din viata lor si faptul ca nu mai au timp sa repare ceva, orice. Daca nemultumitul si perfectionistul ar comenta alte persoane, nemultumitul ar parea carcotas in vreme ce perfectionistul ar parea ca se lamenteaza, raportandu-se mereu la sine.

Daca nemultumitul si perfectionistul s-ar indragosti de aceeasi persoana, i-ar reprosa mereu toate greselile si defectele. Nemultumitul ar face asta pentru ca si-ar dori o persoana care sa il iubeasca mai mult, perfectionistul – pentru ca si-ar dori ca persoana pe care o iubeste sa fie mai buna. Astfel, amandoi ar fi perceputi ca niste persoane reci, care nu merita iubirea altora si se hranesc cu sentimente. Daca nemultumitul si-ar reprosa si singur greselile si defectele, iar perfectionistul ar intreba cu ce greseste el, ar parea oameni plini de compasiune si sentimente inaltatoare.

Omul perfectionist isi doreste intotdeauna sa fie mai bun. Nemultumitul isi doreste intotdeauna sa aiba lucruri mai bune. Primul este vazut ca o persoana modesta, al doilea – nu apreciaza ceea ce are. Perfectionistul isi doreste tot ce are nemultumitul, dar nu obtine. Nemultumitul isi doreste mereu ceva mai bun, dar nu obtine. Ceea ce inseamna ca nemultumitul si perfectionistul au ceva in comun. Daca perfectionistul ar fi nemultumit de el insusi, iar nemultumitul ar fi perfectionist, perfectionistul ar fi cel care nu apreciaza ce are, desi are, si nemultumitul ar fi persoana modesta care nu recunoaste calitatile pe care le are, desi are. Asadar, perfectionistul interpreteaza gresit ceea ce are nemultumitul, nemultumitul interpreteaza gresit ideea de progres si toti cei care ii catalogheaza interpreteaza gresit viziunile lor.

Intre nemultumire si perfectionism este o granita fina, iar intre ambele si manie este una si mai fina. A fi nemultumit nu inseamna intotdeauna a fi carcotas si lacom, la fel cum a fi perfectionist nu inseamna intotdeauna a fi modest si a incerca mereu sa iti depasesti conditia. Nemultumitul poate fi la fel de perfectionist, chiar daca obiectul tendintei lui nu este propria persoana. Perfectionistul poate fi la de nemultumit sau lacom, chiar daca aparent incearca sa fie mai bun. Un nemultumit perfectionist poate obtine ceea ce isi doreste, insa un perfectionist nemultumit poate ignora orice realizare, stopand progresul. Care este diferenta intre lacomie si obsesie? Probabil aceeasi ca cea dintre nemultumire si critica. Viziunea, insa, reprezinta adevarata dilema...

Mai mult

Realitate

Intrebari curg suvoaie intr-un lung ecou, izbindu-se cu putere de peretii camerei in care te-ai inchis involuntar. Iti ploua in fata si nu te lasa sa respiri, iar raspunsurile se invart in jurul tau ca pescarusii, asteptand sfarsitul fiintei. Uneori crezi ca ai evadat, insa te trezesti in torentul de pe hol care sparge o usa si te arunca intr-o camera si mai mica, si mai intunecata...

Te tarasti in fata ferestrei si incerci sa deslusesti ce e afara. Ca e noapte sau e zi, arata la fel. Ploua sau ninge, e soare sau e vant – se simte la fel. E un oras sau e pustiu – se aude la fel. Si se spune ca in pustiu merg doar cei care vor sa scape de aglomeratie, insa cati nu se intorc bucurosi la ea dupa o absenta de numai cateva zile? E ciudat cum tocmai lucrurile care te fac sa simti ca traiesti sunt cele care te omoara incet, dar sigur...

Privesti in fiecare zi prin fereastra, ascultand cantecul ratiunii, pana cand ti se arata ca ai in fata doar un perete opac pe care ochii mintii nu il puteau vedea si atunci constati ca nebunia si-a sfarsit concertul, dar aplauzele nu isi au rostul. Ti-ai ratat inca un vis, inca un scop, inca o zi, inca o viata... te intorci dezamagit in coltul tau, cu o singura dorinta: ca totul sa se sfarseasca mai repede.

Dar nimeni nu iti face favoruri si orice ai dori se intoarce impotriva ta. Intorci o noua pagina si descoperi ca e mai manjita decat cea pe care tocmai ai parcurs-o. Atunci iti spui ca incercarile sunt facute pentru a te ajuta, desi esti constient ca ai esuat in fiecare dintre ele. Zambesti la gandul ca nu ai invatat nimic, nici macar ceea ce iti dictau altii cu mandrie, crezand ca le vei urma exemplul candva. Te simti rebel si arunci lumea in urma ta, pasind cu incredere spre necunoscut.

Parca doar copiii traiesc in lumea lor, dar ii invidiezi pentru ca macar ei au un loc in care sa se retraga. Nu conteaza ca sunt naivi si pot fi usor ademeniti, rezista fiecarei lovituri si se intorc chiar si acolo de unde au fost goniti in cel mai urat mod posibil. Toate astea iti par absurde si irelevante, caci tie nu ti se poate aplica un astfel de tipar. Ai depasit de prea mult timp acea conditie si acum esti doar un calator singuratic prin pustiul vietii.

Insa orice pustiu, oricat de necunoscut ar fi, are fetele lui cunoscute. Ca sunt iluzii ori fiinte, ca sunt peisaje ori adaposturi, ca sunt fenomene ori liniste deplina, pe toate le-ai mai intalnit candva, le-ai mai vazut cumva si le-ai mai simtit undeva. Si chiar de ai merge pe cer privind spre pamant, tot ai simti ca mergi in cerc, la un moment dat. Iar daca schimbi ruta, ajungi curand intr-un loc populat, dar si mai singuratic. Acolo gasesti toate motivele pentru care ai plecat in pustiu si nu poti ramane prea mult, fiindca nu ai mai fi un calator singuratic.

Poate ca ceea ce nu te omoara te face mai puternic, dar la ce iti serveste? Nici tie, nici altora nu face vreun bine... si te intrebi de ce trebuie sa existe si ei, de ce trebuie sa fie totul astfel, de ce nu poti fi in locul lor sau de ce nu pot fi ei in locul tau. Rezumi totul la un divort intre coate si genunchi, in timp ce te tarasti si te hotarasti sa te opresti intr-o camera intunecata de unde sa studiezi mai bine problema.

Acolo, la geam, e ea... te astepta de mult. E uda si curioasa si rece si dusmanoasa, dar e a ta. Si te imbratiseaza, trantind cu putere usa. Incepe din nou ploaia si iti amintesti ca ai mai vazut toate astea candva, dar nu conteaza. Te asezi in fata ferestrei si incepi sa observi lumea de afara in timp ce ea te imbratiseaza si te zgarie in acelasi timp. Intrebarile incep sa curga si ratiunea sa cante, dar raspunsurile nu se grabesc sa apara. Se tem de ea, la fel ca tine... se tem de realitate...

Mai mult

Independenta

Azi e doar un alt maine uitat in cenusa apusului. Obisnuitele priviri spre linia orizontului se pierd intre muntii de beton si marea de asfalt. Nici ploaia nu mai cade la fel ca inainte... e doar o ploaie surda de cuvinte mute care se preling pe umbrela ignorantei. Doar vantul schimbarii mai promite ceva, insa promisiunile tin de trecut...

Fiecare ieri e o alta eternitate care s-a sfarsit. Pentru totdeauna expira mai devreme decat prognoza meteo, care nu este mai plina de confuzie decat o minciuna ticluita intr-o secunda de ratacire inaintea furtunii. Si norii grei de amintiri se astern peste praful gandurilor si ploua fara incetare pana cand totul se ineaca intr-un lent regret.

Maine se anunta un ieri calduros. Amintirile si gandurile promit un curcubeu iluzoriu, dar stralucitor. Soarele il va lumina cu speranta si vantul il va usca de lacrimi. Peste varfurile de otel ale lumii se va instala un nou anotimp – o noua schimbare, un nou motiv, o noua minciuna... promisiunile de ieri, minciunile de azi, iluziile de maine...

Emotiile, sentimentele, cuvintele, visurile, ideile... toate se ingroapa in cimitirul toamnei. Prin ferestrele mici si prafuite credinta se transforma in plictiseala si divinitatea pare o poveste demult uitata a copilariei, la fel ca iubirea ori fericirea. Muntii de beton ascund rasarituri si apusuri rosiatice, dar se apleaca rusinati sub amiezile calduroase si norii libertatii, purtand povara unor povesti sfarsite prematur. A mai trecut o zi, o saptamana, o luna, un anotimp... timpul continua sa curga, zilele sa zboare si lumea sa se invarta.

Totul pare ancorat pe veci, precum cuvintele intemnitate intr-o minte parasita, pana cand, intre ieri si azi, un maine a schimbat ceva. Vantul sufla amintirile, ploaia inunda urechile, soarele incalzeste sufletele, norii acopera inimile si curcubeul picteaza zambetele. Si dintr-o lume atat de solida, ceva fragil se desprinde. Poate se pierde ori poate zboara mai departe. Insa, pentru o clipa, are ceva ce lumea doar viseaza: independenta.

Mai mult

Tablou Erotic

Cine ar fi crezut, in ziua in care te-am cunoscut, ca un sarut incolor va lasa in urma atata dor? Bucati de scrisori arse erau asezate ca o spirala de frunze colorate. Ceasul ruginit anunta toamna cu ecoul vantului prin sicomorul pictat in culorile curcubeului. Flori uscate amestecate pe o masa contemplau starea de ameteala cu o cheie Sol atarnata la capatul unui lantisor peste o pana inmuiata in cerneala.

Imi amintesc cum ai pictat un zambet pe perete in timp ce eu priveam o inima din creioane colorate. Ai sorbit din cana plina cu flori de liliac si ai iesit, razand, in cerdac. Te-am urmat pe un drum de tara, peste un camp in vara, catre o plaja goala in acorduri de chitara. Si cand Soarele a imbratisat marea la al apusului soroc, am vazut impreuna dragostea dintre apa si foc. Am dansat un dans pictat in stropi de culoare si ne-am privit pupilele in forma de inimi cu inflacarare.

Ca doua felii de portocala prinse cu un ac de siguranta ne-am pictat pe trupuri sentimentele cu dulceata. Am baut apa aprinsa in culorile curcubeului in timp ce admiram stelele cerului. Iar tu ti-ai lasat vioara peste portative si ai venit sa ne sarutam, stropiti de culori exortative. Incercand sa ne cunoasteam, ne-am privit reciproc, pana cand sangele din venele noastre a dat in clocot. Ne-am atins suav urmarind contururile trupurilor noastre pana cand ele s-au topit, amestecand culorile cu florile din glastre.

Afara era intuneric si ploua, dar noi am iesit imbracati doar in haina de vopsea. Ne-am aruncat impreuna printre picaturi si am dansat varsand culorile in straturi. M-ai invatat ordinea culorilor curcubeului si mi-ai aratat toate culorile pamantului. A urmat o cina din spaghete colorate, cu desert din buze sarutate. Apoi ne-am scufundat in patul tau din panze si culori si am plutit pe curcubeu, in vis, pana la nori.

Dimineata m-am trezit privit de ochii tai desenati pe o hartie, pe care scria sa te caut in bucatarie. Ma asteptai cu o cana de cafea cu lapte, iar afara ningea bland peste frunzele colorate. Mi-ai oferit o felie de prajitura pe o farfurie alba si mi-ai aratat cum pasari se desprindeau dintr-o pana colorata. Mi-ai turnat dintr-o sticluta esenta de iubire si m-ai lasat sa o pastrez in amintire. Ai deschis un borcan plin cu fluturi si i-ai lasat sa zboare departe, iar din puful lor ai scris cate un „te iubesc” cu fiecare culoare in parte.

De atunci te gasesc pictand in fiecare dimineata, pe undeva pe-afara ori prin casa, dar nu am nicio teama, stiu ca viata noastra nu va fi monocroma. Si chiar daca pare totul un dezastru uneori, reusim mereu sa desenam totul in culori si nu conteaza ca suntem mai mereu patati, de iubire si fericire ne lasam colorati. In tablouri si compozitii ascunzi iubirea noastra, dar eu vad totul privind prin ele ca printr-o fereastra. Iar intr-o zi, candva, vom admira impreuna marea, de pe o plaja goala peste un camp, in vara, si vom privi inapoi cu drag spre un sarut dintr-un cerdac...

Mai mult

Calatorie

Viata e o calatorie in necunoscut. Te nasti mic si nestiutor si tot ce poti face este sa pasesti in lumina. Pe masura ce parcurgi aceasta calatorie, ai impresia ca incepi sa inveti lucruri. Aceasta impresie persista pana in clipa in care totul in jurul tau se prabuseste ca un castel din carti de joc in adierea rece a vantului de toamna. Si atunci incerci sa uiti totul si sa o iei de la capat. Dar se intampla ca totul sa nu iti permita sa il uiti si orice din jurul tau sa iti trezeasca amintiri. Confuzia e logica si fireasca, insa de multe ori ea trezeste si alti demoni, precum intrebarile, suspiciunile, constiinta...

Viata are si parti rele, dar si parti bune. Intr-o parte sunt problemele, pierderile, regretele, iar in cealalta sunt bucuriile, regasirile, prietenia, iubirea... Insa in toate exista un echilibru nescris care se strica la cea mai mica greseala. Un pas gresit si esti considerat un om cu defecte inacceptabile. Un cuvant gresit si provoci sila celor care te iubeau candva. Un vis gresit si ajungi sa fii detestat. Un pas gresit si cazi de pe culme pana pe fundul abisului. Un semnal gresit si esti lasat singur cu demonii. Un cuvant gresit si esti invinovatit pentru tot restul vietii. O viata gresita si esti condamnat si blestemat pentru eternitate... Toate perturba insesizabil echilibrul intr-un mod iremediabil, asemeni unei schisme.

Viata printre oameni e ca un drum catre umanitate. Dureaza mult, este anevoios si nu de putine ori iti vine sa te intorci chiar atunci cand mai ai cativa pasi si ai ajuns. Iar cand ajungi... descoperi o noua dezamagire, ca de fiecare data. Umanitatea are laturi intunecate si fundatii subrede. Acoperisul e gaurit, dar la fel si podeaua. Lumina nu prea patrunde si subsolul e adanc. Scara evolutiei a cazut cu tot cu balustrada si figurile ilustre de pe pereti se sterg tot mai mult. Copiii se joaca printre gunoaie, iar adultii au ocupatia de a le produce. Si de crezi ca ai vazut ceva, nu ai vazut inca nimic...

Avanta-te in necunoscut si vei descoperi de ce te temi. Incearca sa cunosti si vei afla cat de putine stii. Incearca sa uiti si vei observa cat de multe amintiri te bantuie. Cauta-ti prieteni si vei invata cat de putin valorezi. Infrunta-ti inamicii si vei vedea cum se pierd prietenii. Lupta-te cu obstacolele si vei gusta amara deceptie. Mergi pana la capat si vei constata ca nu e deloc asa cum ti-ai imaginat. Doreste-ti din tot sufletul si vei sti ca nu iti trebuia. Traieste la maximum si vei gasi ceva in plus chiar in ultima clipa sau priveste moartea in ochi si vei vedea daca ai trait. In fond, totul e o simpla calatorie...

Mai mult