Oglinda

În oglindă se vede totul în alb şi negru. Dar e doar o iluzie, căci nimic nu este alb şi nimic nu este negru. Totul este colorat, amestecat şi murdar. E o înşiruire tristă de numere şi litere, o formulă rigidă şi o funcţie precisă ce poate fi reprezentată virtual într-o statistică murdară pe o hârtie putrezită.

Afară e la fel ca în cameră – copaci dezbrăcaţi, paşi rătăciţi, chipuri goale şi umbre calde, toate poartă amintirea unui timp de mult apus sub un soare mult prea rece ca să le mai încălzească. Înăuntru, un aşternut de pânze goale peste un pat de amintiri poartă urmele viselor grele din nopţile albe. Pereţii morţi se tânguiesc ferestrelor, dar nimeni şi nimic nu răspund ecoului din şoapte.

Toamna pleacă, natura moare şi iubirea dispare. Un doliu colorat rămâne în urmă, iar pământul îngropat sub frunze geme de regrete. Îi sunt toate prea departe, deşi îl calcă în picioare... Culori risipite în frunze ruginite şi apusuri îngheţate, cântece vibrante din note uitate, poveşti ascunse în lacrimi sărate – toate-s doar cenuşă în vânt, presărată de mâini nepăsătoare. Şi peste toate se aşterne o durere amară.

Un cântec mut răsună în aerul încărcat de ceaţă. Nu se vede şi nu se aude niciun semn, nicio speranţă... nici măcar o rugăminte, căci nimeni nu mai aruncă nici măcar cuvinte. E o lume întreagă risipită şi adunată, spartă şi lipită, plânsă şi uscată, ascunsă şi regăsită. Lumina se estompează, culorile se şterg, şansele se pierd şi regretele se adună. Aerul se rarefiează, cerul se întunecă, legăturile se desfac şi amintirile se varsă. Zilele se scurtează, nopţile îngheaţă, privirile rănesc şi sufletele se închid. Sfârşitul se amână dureros, deşi timpul lui a trecut de mult...

Singurătatea, cu ghearele ei ascuţite, smulge totul în cale. Îl poartă în braţe şi îl sfărâmă cu ură, lăsând disperarea să îl culeagă şi să îi lipească înapoi toate cioburile. Dar nimic nu va mai fi la fel şi rănile se vor deschide mereu. Tot ce e bun şi frumos dispare, lăsând doar monştrii în urmă. Şi totul are cel puţin o problemă, dar nicio rezolvare.

Copiii doar se joacă în faţa oglinzii, dar adulţii îşi văd adevărata faţă şi nu de puţine ori ea este înspăimântătoare. Oglinda este acea lume în care realitatea îmbracă diverse forme şi îngerii se transformă în demoni, iar visătorii dorm, evitând crudul adevăr. Căci numai ei sunt suficient de maturi încât să-şi vadă reflexia, dar prea copii încă pentru a o înţelege. Şi atunci aleg să fugă: să fugă de probleme, de realitate, de propria lor imagine, chiar şi de oglindă.

Oglinda spune adevărul şi tot oglinda minte. Realitatea şi agonia, iluzia şi bucuria, ochii şi privirea, chipul şi expresia se amestecă în tonuri de gri, cu minciună şi adevăr deopotrivă. Se vopsesc în culorile lumii şi se aruncă din oglindă, în reflexii prăfuite cu parfum de visare cu ochii deschişi, în jocuri de lumini şi umbre înfometate care aleargă să pună stăpânire pe sufletele naive. Sufletele pot fugi oriunde, dar nu se pot ascunde – oglinda le arată adevărata faţă chiar şi celor mai inconştiente dintre ele. Iar timpul nu se opreşte şi nu se întoarce. Tot ce rămâne este doar oglinda...

Mai mult

Filmul Ţigării

Într-o noapte mă priveai cu dezinteres

Şi mi-ai spus că am intrat în regres.

Aburii de vin fiert şi fumul de ţigară

Încercau să îşi forţeze drumul prin fereastră, afară.

Mi-ai spus să rămân sănătos şi să nu te aştept

Căci vei zbura din braţele mele spre un alt piept.

Îţi prindeam din zbor cuvintele

Şi încercam să le descifrez sensurile,

Dar ele se dovedeau mult prea multe

Pentru mintea mea plină de gânduri mărunte,

Aşa că îmi imaginam că ascult o casetă veche

Şi lăsam sunetul să îmi alunece pe lângă ureche.

Mi-ai spus că noi nu aveam sens şi era prea târziu,

Că în nicio carte nu vom găsi cuvintele care în inimă se scriu

Şi că nici măcar eu nu mai eram ceea ce cauţi,

Că îţi doreşti şi prinţul broscoi, şi peştişorul de aur,

Şi poate că a fost iubire şi sigur a fost ceva bun,

Dar orice a fost cândva, nu mai era de mult...

Într-o noapte stelele dansau pe cer

Şi parfumul tău se simţea în aer.

Am privit atunci adânc în ochii tăi

Şi am găsit acelaşi suflet în noi doi,

Dar între timp el s-a mutat într-o stea

Şi parfumul tău a mai rămas doar pe cămaşa mea.

Obişnuiam să îţi ascult inima

Rezonând la unison cu vocea ta,

Şi rămâneam captivat de poveştile lor

Prins într-un vis intens, dar incolor.

Adormeam  apoi în poala ta zâmbind

Iar tu mă priveai cu ochii tăi sclipind.

Dar m-am trezit, de atunci, din vis

Şi tot de atunci mi-am şi promis

Că nu voi mai bea niciodată vin fiert

Şi nu voi mai fuma ţigări pe sfert

Căutând în compania unor simple vicii

False plăceri, vânzătoare de iluzii.

Mi-am amintit apoi că eu nici nu fumam,

Ci doar stăteam în prag şi te priveam,

Ascultând cum printre două fumuri

Îmi spuneai poveşti uitate ale nimănui.

Dar nici tu nu erai mai mult decât acele plăsmuiri,

Nu existati, erai un simplu actor din filmul ţigării.

Mai mult

Diferente Stereotipe

Oamenii se nasc egali, indiferent de rasa, sex, cetatenie si alte considerente etnice. Insa ei prefera sa se considere diferiti sau unici prin personalitate, caracteristici ori stil de viata. Cu toate acestea, multi dintre ei isi cauta sufletul pereche – acea persoana care sa le semene suficient incat sa ii inteleaga si sa ii accepte asa cum sunt.

Devenind constienti de sine si rationali, oamenii capata abilitatea de a lua decizii cu privire la stilul lor de viata si la ceea ce ii defineste ca persoane. Insa, in general, tiparul este acelasi: se nasc, primesc educatie, urmeaza o cariera, isi intemeieaza o familie, se retrag din activitate si in final, mor. Exista exceptii – aceia care din motive diverse fie nu primesc educatia necesara, fie nu aleg sa urmeze vreo cariera ori reusesc sa castige bani urmarindu-si pasiunile, fie aleg sa devina infractori ori criminali, fie refuza ori nu reusesc sa isi intemeieze o familie si asa mai departe – dar si aceste exceptii se aseamana, evident.

Unii oameni urmeaza tiparele si normele impuse de societate, iar altii refuza sa i se supuna. Rebeli sau anarhisti, filosofia lor este ca sistemul ii supune pe oameni si ii transforma in sclavi, in timp ce ei au impresia ca traiesc undeva la limita si pentru asta sunt urmariti si persecutati. Desigur, fiecare societate are legile ei si cei care nu se supun acestora sunt pasibili de actiuni punitive. Dar chiar si tiparele de nesupunere sunt asemanatoare, in ciuda ideii celor care le aplica de a fi situati in afara societatii si de a se diferentia de cei care o respecta orbeste, in masa.

Mai exact, unii oameni merg la scoli in timp ce altii se distreaza, lucreaza in timp ce altii fura, au grija de familia lor in timp ce altii ucid, se bucura de timpul liber in timp ce altii sunt in inchisori ori isi petrec ultimii ani in liniste in timp ce altii isi doresc sa fi facut alegeri mai bune in viata. Si de o parte, si de alta, exista aceleasi activitati – sub o forma sau alta – si aceleasi idei aplicate in diverse contexte.

Daca in privinta stilului de viata sunt usor de observat asemanarile si diferentele dintre oameni, in privinta personalitatii si caracteristicilor lor lucrurile stau diferit. Fiecare om isi formeaza persoana in functie de mediul in care traieste, educatia primita si persoanele cu care intra in contact. Insa indiferent de felul lor de a fi, exista circumstante in care oamenii pretind ca ar avea alte caracteristici sau abilitati decat cele reale – in momentul in care cunosc persoane noi, cand vor sa iasa dintr-o situatie stanjenitoare, intr-un interviu pentru un post sau intr-o situatie in care ar fi avantajati pretinzand acele lucruri.

De-a lungul istoriei, oamenii care au avut opinii diferite au fost cei care au ajutat lumea sa progreseze. Neintelesi la timpul lor, poate chiar persecutati si redusi violent la tacere, oamenii cu viziune erau marginalizati si considerati nedemni de atentie. Dar in timp lumea descoperea ca opiniile lor erau sustinute de argumente logice si situatii reale, astfel incat ideile lor deveneau unanim aprobate si adoptate. Insa greselile au fost aproape intotdeauna trecute cu vederea.

Daca oamenii ar fi invatat din greseli, cei mai multi dintre ei ar fi trebuit sa fie genii. Dar este intotdeauna mai simplu sa considere ca data viitoare se vor descurca mai bine, creandu-si iluzia ca problema, de fapt, nu exista. Minciuna nu se naste din ura de adevar, ci din iubirea de sine – oamenii se iubesc prea mult pentru a accepta adevarul sau pentru a se prezenta inferiori in fata celorlalti. Iar de cele mai multe ori, minciunile pe care aleg sa le spuna ii ajuta sa se identifice cu un tipar acceptabil ori sa empatizeze cu ceilalti.

Asadar, oamenii incearca sa isi creeze o imagine ideala, dar idealul este adesea acelasi pentru multi. Asta nu il face, totusi, cu nimic mai usor de atins. Si cu siguranta nu minciunile sunt cele care construiesc drumul pana la el, fiind cunoscuta fragilitatea lor. Insa chiar fara minciuni, oamenii impartasesc mai multe decat si-ar dori, fie insasi simpla lor conditie de oameni. In fond, ce sunt caracteristicile daca nu diferente stereotipe?

Mai mult

Recviem

Mi-am vandut paharul pentru o sticla

Si imi pare ca ma vand prea ieftin si fara frica.

M-am avantat in adevar dincolo de limite

Si mi-am pierdut timpul si prietenii printre regrete.

Mi-a plans sticla taine de demult

Si mi-a umplut sufletul de tumult,

Mi-a dat dorurile si lacrimile ei

Si m-a lasat sa le judec cu temei.

Orice mi-ai spune acum e in zadar,

Cuvintele se pierd intr-un ecou amar

Si vantul bate in usa sa o sparga,

Ma cheama cu el in lumea larga.

Orice ai face acum nu are rost,

Faptele si vorbele au toate un cost

Si eu nu mai am ce pierde,

Nici macar durerea care ma arde.

Nu vreau sa imi spui ce am pierdut,

Caci momentul asta mereu l-am temut;

Am aflat ca viata nu se masoara in cuvinte,

Chiar daca ele sunt dintre cele mai sfinte.

Nu vreau sa imi spui ce ma asteapta,

Stiu ca nu exista nicio cale dreapta,

Nu exista un drum intins catre scop

Si obstacolele nu se rezolva cu un hop.

Timpul nu mai are rabdare cu mine,

Peste ieri se rastoarna repede un maine

Si daca mai stau prea mult astazi

Am sa ratacesc in intunericul de pe strazi.

E greu sa ma mai intorc acum,

De data asta e mai mult decat un drum.

Degeaba mai versi lacrimi si rugaciuni,

Pentru mine nu exista minuni.

Sa nu te intristeze lipsa mea,

Va fi mai usor cand va trece vremea;

Si de ma vei cauta vreodata,

Ma vei gasi in aceeasi lume abandonata.

In clipa asta nimic nu mai conteaza,

Nici macar timpul nu stie ce urmeaza,

Dar stiu ca n-o sa ne revedem,

Asa ca iti las in urma acest recviem.

Mai mult

Ramasite

Iarna rece a sosit, timpurie,
Intr-o trista dimineata cenusie.
Vantul a spulberat luna septembrie
Si-n urma-i frunzele scriu o poezie.

Octombrie era cald si colorat,
Nicidecum plumburiu si inghetat,
Amintind de vara care-a plecat
Spre un orizont nou, indepartat.

Bruma se asterne linistita,
Dimineata sta-n loc, pironita,
Strada e goala si parasita,
Iar soare e doar pentr-o clipita.

Un vis ciudat se intrezareste,
De tine, cumva, imi aminteste,
Insa vechea tu nu mai traieste
Si tot ce-a fost acum nu mai este.

Din visul meu se rup inimile,
Le poarta in zbor amintirile
Si se-mprastie-n toate partile,
Plangandu-si soarta si iubirile.

E-un vis urat ce pare infinit,
Nici nu stiu daca dorm ori m-am trezit,
Dar stiu ca vreau s-ajunga la sfarsit
Si sa las in urma tot ce-a pierit.

Dar sa uit, sufletul nu-mi permite,
Amintirile-s intiparite,
Inimile noastre – despartite.
Rezolvarea timpul o promite,
Dar se-aud cuvinte nerostite
Si intre noi sunt doar ramasite...

Mai mult

E Toamna

Seara isi arunca valul peste pamantul obosit. Padurea e ruginita si pasarile nu mai canta. Campul e uscat si florile nu mai raspandesc parfumul lor. Vantul isi rostogoleste suflarea rece peste covoarele de petale si frunze uscate. Luna isi arata chipul palid printre norii grei. Si pe cat de luminoasa este stralucirea ei, pe atat de intunecat este abisul gandurilor...

Un vechi compas spart se invarte odata cu ceasul, aratand ca timpul nu sta pe loc, iar locurile se schimba odata cu timpul. Totul este ca un rau involburat care se bate sa isi sparga albia si sa depaseasca obstacolele intalnite in cale, in drumul lui spre libertate. Apa umple si goleste, spala si murdareste, da viata si distruge. Din cer picura pacate si din pahare curg doar lacrimi. Apa nu se transforma in vin, nici macar colorata.

Valoarea lucrurilor este data de praful pe care il asaza peste ele uitarea in trecerea timpului. Secole intregi se scurg intr-o secunda, cu tarana care zboara in vant. Se intorc intr-un lung ecou pe un nor de fum, printre dare de regrete si zgarieturi de amintiri. Se amesteca intr-un vals lent cu parfum de uitare si mucegai de vise, apoi se lasa intr-o umbra de fericire peste incremenirea neputintei, intr-un dor nebun.

Totul e pustiu si ploua rece. Vantul imprastie totul fara sens si luminile sunt orbitoare, iar ceata danseaza romantic cu umbrele pe o piesa misterioasa. Muzica de salon si dansul de societate completeaza perfect visul absurd intr-o masura exagerata. Ecourile murmura soapte de plumb, tarandu-le in noroi. Stropii mici si reci patrund adanc in esenta lucrurilor, oprind chiar si timpul in caderea lor. Intunericul il imbratiseaza si il linisteste, caci nimic nu e sortit sa ramana pe loc pentru totdeauna, nici macar blestemul.

Nimic nu se schimba, totul se uita. Intunericul si lumina se imping si trag dupa ele timpul si anotimpul, vremurile si vremea, inceputul si sfarsitul. Miscarile lor reci si amortite traseaza amintiri si vagi impresii, spre a fi uitate si ingropate in somnul linistit al lipsei de constiinta. Doar ploaia mai arunca stropii ei grei peste adormirea acuta, dar curgerea ei melancolica nu mai are niciun efect – e toamna...

Mai mult

O Amintire

Astazi m-am imbarcat intr-o croaziera pe oceanul gandurilor. S-a anuntat o furtuna puternica de liniste, insa intre tangaj si vant, s-a dovedit a fi doar mult zgomot pentru nimic – o banala furtuna intr-un pahar cu apa. Mi-am cumparat si un plan, dar l-am vandut pe un regret. Am ramas cu o amintire, blocat intr-un continuu monolog. Croaziera nu se preteaza a fi de lux, dar sunt obligat sa accept conditiile pentru a nu ma abate de la itinerar.

Trebuia sa ma eliberez din orasul plin de sentimente in care eram captiv de prea mult timp. Aveam prea multe sentimente pentru ceilalti, dar niciunul pentru mine, nici macar de la ei. Si asta m-a distrus, pentru ca nu aveam niciun control asupra sentimentelor. Fiecare zi era ca un cutremur, zguduindu-mi din temelii mica lume, si asa subreda.

Sper ca aceasta croaziera sa imi aduca echilibrul si pacea. Vreau ca aceasta furtuna sa stinga vulcanul din mine si sa ma pot ridica in mijlocul intemperiilor doar pentru a simti stropii de ploaie pe pielea mea. Sunt sigur ca am pierdut ceva, dar nu stiu ce. Credeam ca stiu tot ce am, dar se pare ca e mai dificil sa stiu ce imi lipseste. Asta pana cand chiar imi lipseste. Dar si daca imi lipseste, ce? Cine are nevoie de atatea amagiri si iluzii?

Am trait o zi de vara, atat de frumoasa si de dulce! Dar a venit toamna si totul s-a terminat. Ma plimbam pe o raza de soare de la rasarit la apus, peste nori si curcubeu, prin iarba si prin ploaie, printre licurici si printre stele, purtat de nori sau de aripile vantului. Ma pierdeam in detalii, intre culori, forme, arome si parfumuri. Acum simt acelasi gust sarat si aceeasi briza rece in fiecare clipa. Iar apusul si rasaritul sunt aceleasi pete rosiatice deasupra unei linii cenusii. Din tot ce a fost, a ramas doar o amintire.

Mi-am cumparat o barca de vise, dar mi s-a oferit si o vesta de realitate. Inainte obisnuiam sa caut doar visele. Am numarat zilele si am incercat sa traiesc noptile, dar realitatea s-a dovedit mai scumpa decat oricare vis si a trebuit sa renunt la noptile oricum prea scurte. Si am asteptat, si am asteptat, dar chiar daca a fost soare, vara a plecat si nu s-a mai intors. Am cautat-o, am chemat-o si am implorat-o, dar nu a vrut sa vina. Si atunci m-am decis sa plec.

Croaziera asta a inceput bine, dar se va termina prost. O stiu si o simt in fiecare clipa. Ma avant in necunoscut, dar primesc doar rememorari. Incerc sa descopar lucruri noi, dar aflu doar tot ce stiam deja. Vreau sa imi amintesc unele intamplari, dar am uitat mai multe decat se puteau intampla. Imi caut prieteni, dar imi fac doar cunostinte. Ma lupt cu obstacolele, dar am impresia ca ele se lupta, de fapt, cu mine. Si stiu ca daca voi merge pana la capat, nu va fi asa cum am sperat, pentru ca tot ce imi doresc se intampla exact invers. Stiu toate astea pentru ca imi amintesc. Croaziera asta... nu e nimic mai mult decat o amintire...

Mai mult

Incercare

Am vrut si incerc
Sa scriu o poezie
Dar ma-nvart intr-un cerc
Caci rimele fug de mine.

Lasa toamna sa imi cante,
Lasa frunzele sa cada,
Lasa vantul sa le sufle
Si asculta-le trista balada.

Am vrut si incerc
Sa compun o melodie
Dar ma-nvart intr-un cerc
Caci notele imi canta despre tine.

Lasa toamna sa imi scrie,
Lasa frunzele jos din ramuri,
Lasa vantul sa le imprastie
Si citeste-le dulcile versuri.

Am vrut si incerc
Sa iti spun ca te iubesc
Dar ma-nvart intr-un cerc
Caci cuvintele-mi amutesc.

Lasa toamna sa imi sune,
Lasa frunzele sa danseze in aer,
Lasa vantul sa le adune
Si intelege-le mesajul efemer.

Am vrut si incerc
Sa te fac sa intelegi
Dar ma-invart intr-un cerc
Caci tu nici nu ma mai vezi.

Lasa toamna sa treaca,
Lasa frunzele sa zboare,
Lasa vantul sa se-opreasca
Si-afla c-a fost doar o incercare.

Mai mult

Constructie

Era o zi normala pana cand lumea a luat-o razna un pic mai mult decat de obicei. Nimeni nu este nebun, ci doar traieste in alta realitate. Caci fiecare casa este acasa pana cand locuitorii ei o iau razna un pic mai mult decat de obicei. Fiindca asa cum iubirea are dozele ei de nebunie, si nebunia are dozele ei de ratiune. Iar optimismul functioneaza pana cand lucrurile merg un pic mai rau decat de obicei...

E nevoie de o idee care sa te determine pentru a incepe o activitate sau o noua zi, dar o idee nu va fi vreodata suficienta pentru a schimba lumea. Oamenii sunt diferiti si totusi asemanatori, la fel cum vietile lor se repeta dupa anumite tipare, chiar daca sunt unice prin caracter si amprenta. Planeta insasi se invarte in jurul propriei axe si in jurul Soarelui, astfel incat sa descrie aceleasi forme eliptice.

Calculand teorii si probabilitati, vei ajunge mereu la aceeasi concluzie: calculele sunt variabile pentru ca insasi constantele sunt variabile. Secunda aceasta nu va mai exista in secunda urmatoare si secunda care tocmai a trecut nu se va mai intoarce vreodata, iar punctul in care te aflai in spatiu va ramane in urma ta, deoarece totul in Univers se misca in sensuri si directii nebanuite. De aceea oamenii prefera sa calculeze in cuvinte...

Razboaiele se sfarsesc doar pentru a incepe altele si fiecare om e obligat sa le lupte pe ale lui. Cateodata te simti coplesit, iar expertiza ta e inutila in fata mecanizarii sistematizate a armatelor pe care trebuie sa le infrunti. Si cand ti se ofera pacea, trebuie sa fii nebun sa crezi ca cei care te-au atacat chiar pot trata cu tine. De aceea oamenii prefera sa se lupte prin cuvinte.

Fara pretexte si mutualitati, iubirea pare naturala si sincera. Insa nu de putine ori se dovedeste ca era mai bine fara ea decat cu ea. Pentru ca prin ea ajungi sa te blochezi in relatii fara iesire sau fara viitor, fara intimitate sau fara libertate, fara spatiu sau fara comunicare si asa mai departe. De aceea oamenii prefera sa isi exprime iubirea in cuvinte.

Acumuland cunostinte si experienta, poti avea impresia ca le stii pe toate. Incepi sa iti exprimi diverse opinii si sa dezaprobi tot ceea ce nu coincide cu realitatea ta si tocmai pentru ca nu iti pasa de ceea ce cred altii, tanjesti dupa aprobarile lor si te scot din sarite cei care te contrazic. Iar daca cineva te detesta, te bucuri ca ai ajuns pana acolo dorindu-le nu mai putin decat ce iti doresc ei tie. De aceea oamenii prefera sa isi dezvaluie caracterul prin cuvinte.

Intr-o zi te intorci acasa si descoperi ca lumea are alte activitati decat avea in mod curent. Unii se agita, altii privesc; unii se manifesteaza, altii comenteaza; unii se aduna, altii se despart; unii anihileaza, altii controleaza; unii agreseaza, altii protejeaza; unii se strang in turme pentru a rade de spiritul de turma al altora, iar altii se izoleaza in anonimat pentru a exprima noi ideologii. De aceea oamenii prefera sa actioneze in cuvinte.

Cand crezi ca ai scapat de nebunie, descoperi ca i-a cuprins deja si pe ai tai si desi ii iubesti, iti spui ca a venit timpul ca „acasa” sa fie doar casa ta. Si devii optimist la gandul ca vei avea, in sfarsit, libertatea pe care ti-o doresti, uitand de responsabilitatile pe care le presupune aceasta mutare. Atunci ajungi din nou in mijlocul multimii, in drum spre noul tau vis. De aceea oamenii prefera sa rezolve totul prin cuvinte.

Ti se pare ca nu are sens ce iti spun? Ca nu e constructiv? Ca nu are logica? Sau concluzie? Ei bine, tu esti constructia. „Tot ce-ti spun acum uita pana maine.”

Mai mult

Mediocritate sau Talent Obosit

„Imagineaza-ti ca citesti o carte cu toate minciunile care ti-au fost spuse” – daca le stii deja, de ce te-ar mai interesa aceasta carte? Ei bine, ca si in filme, viata este previzibila chiar si atunci cand totul este fictiune. Ca se promit Luna si stelele, varful lumii, marile in desert sau pur si simplu o favoare marunta, deznodamantul este acelasi: o alta minciuna alba asternuta pe o pagina neagra pentru un viitor roz...

A vorbi despre devotament, abnegatie sau sacrificiu in acest context pare o ineptie. Desigur, asta daca nu cumva se pleaca de la ideea ca sacrificiul este cumva acceptarea constienta a minciunilor. Insa astfel s-ar ajunge la acceptarea constienta a violentei, abandonului si tuturor celorlalte elemente de acest gen.

Oamenii se sacrifica din iubire, din altruism, din vinovatie sau pur si simplu din nevoia de a face o fapta buna. Dar care este adevaratul sacrificiu? A suporta tirania unui om violent doar pentru ca il iubesti? Sau a-ti da propria viata ca sa o salvezi pe a persoanei iubite ori poate chiar viata unei persoane necunoscute? A renunta de bunavoie la cineva pentru a-i lasa drum liber spre fericire? Sau a te adapta cerintelor si nevoilor acelei persoane? A accepta o idee, o fapta ori o situatie doar pentru ca este un consens si implica oameni apropiati? Sau a opri raul cu riscul de a pierde pe parcurs persoane dragi? A-i ajuta pe toti si a sta la dispozitia oricui, chiar daca profita? Sau a oferi strictul necesar, a dona sange sau chiar organe cuiva care are nevoie de o sansa in plus in viata?

Daca oamenii s-ar sacrifica doar pentru a accepta sa fie folositi si captivi intr-o relatie, in acelasi timp, acest sacrificiu ar fi, de fapt, un contract faustian. Doar ca beneficiile ar fi nule, desi termenii nu ar diferi prea mult. O sotie care accepta sa fie lovita de sotul ei poate face asta pentru ca ii este teama. Teama sa nu il piarda, teama sa nu isi lase copiii fara tata, teama sa nu isi dezbine familia, teama sa nu genereze o impresie gresita in societate si asa mai departe. Insa asta il face pe el sa considere ca are acest drept si ca poate abuza de el. Un copil care accepta toate conditiile impuse de parinti, chiar daca a devenit deja major si conditiile sunt exagerate, poate face asta pentru ca nu este inca suficient de matur. Nu este suficient de matur incat sa aiba curajul de a refuza si de a lua atitudine, nu este inca suficient de matur pentru a le explica parintilor ca stie sa ia decizii si singur, nu este inca suficient de matur sa paraseasca familia in situatiile extreme cand parintii refuza sa ii accepte opiniile si cerintele. Iar rolurile se pot inversa, pot fi schimbate cu alte tipuri de relatii si asa mai departe. Exista suficienti oameni care au impresia ca se sacrifica acceptand sa fie manipulati de persoane aflate intr-o postura autoritara, fie ca este vorba de parinti, intretinatori, angajatori, sefi sau chiar simpli infractori de pe strada.

Minciunile, promisiunile incalcate, complimentele false si ipocrizia sunt acceptate de catre oameni din partea cuiva drag indiferent ca este partenerul de cuplu, o ruda, un amic ori o simpla cunostinta. Este un compromis pe care oamenii il fac pentru a pastra relatiile cu acea persoana. Si chiar daca este o relatie defectuoasa ori daunatoare, exista convingerea generala ca o relatie, fie ea si nefunctionala, este dezirabila in detrimentul unei absente care ar genera liniste, dar si monotonie sau deprimare.

Aparent, toate aceste conditii intrunesc, cumva, definitia sacrificiului: toate reprezinta o renuntare voluntara la ceva pentru binele cuiva. Insa la o analiza mai atenta, se releva faptul ca nimeni nu ajuta pe nimeni. A permite cuiva sa greseasca nu este nicidecum un sacrificiu: acea persoana va ramane cu impresia ca este indreptatita sa procedeze astfel, iar compromisul ar crea doar neplaceri persoanei dispuse sa il faca. O relatie bazata pe compromis este evident o afacere nerentabila care nu poate dura prea mult.

Adevaratul sacrificiu presupune o afacere rentabila, chiar daca, la prima vedere, asta ar insemna ca nu mai este un sacrificiu. De exemplu, o persoana care are o bijuterie scumpa vinde acea bijuterie la o licitatie si doneaza banii unei familii nevoiase. Fostul posesor al bijuteriei primeste satisfactia de a fi facut o fapta buna, noul posesor primeste ceva ce si-a dorit, iar familia respectiva primeste un mic miracol. La fel se intampla si cand cineva salveaza viata altcuiva: salvatorul primeste multumirea de sine, persoana salvata primeste o experienta care ii va aminti mereu sa pretuiasca viata iar toti cei care afla ori asista primesc cumva o lectie de viata. Nu numai ca sacrificiul aduce fericire, dar lasa si ceva in urma pentru altii sa continue.

Daca viata ar fi o carte, fiecare om ar trebui sa fie un geniu ori un talent innascut pentru a-si scrie cea mai frumoasa viata. Asta ar presupune adevar si fictiune deopotriva, astfel incat minciunile ar fi si ele prezente. Insa nu toti pot fi astfel, asa ca cei mai multi recurg la compromisuri, acceptand sa se complaca in anumite situatii. Aceasta ingaduinta i-ar putea transforma in martiri in ochii celor naivi, dar in final ar descoperi cu totii, inclusiv ei insisi, ca putea iesi mult mai bine.

Totusi, nici talentele nu pot functiona la maxim prea mult timp. La un moment dat obosesc si cum nimic nu este perfect, ajung sa faca sacrificii, dar cum aceste sacrificii sunt naturale, ele doar completeaza frumusetea operei, lasand loc si altora sa adauge propriile experiente. Asadar, sacrficiile ajung, intr-un fel sau altul, sa faca parte din viata oamenilor. Se ridica intrebarea: ce este de dorit – mediocritatea predispusa la compromisuri ori talentul obosit care se sacrifica?

Mai mult