Tunelul

Vlad si Ovidiu au fost de nedespartit inca de la nastere. S-au nascut in aceeasi zi, la aceeasi ora, in acelasi spital. Mamele lor s-au cunoscut din intamplare pe holurile spitalului, dar dupa ce au aflat ca au nascut in acelasi timp au decis sa pastreze legatura. Si-au luat copiii impreuna acasa, apoi, pe masura ce au crescut, i-au plimbat impreuna, i-au lasat sa se joace in parc impreuna, i-au inscris la scoala impreuna si i-au lasat chiar sa isi faca temele impreuna, ceea ce a creat un fel de competitie permanenta intre ei, dar si o prietenie de calitate.

Acum, Vlad lucreaza la brigada de genisti „de la capitala”, cum ii place sa spuna, impreuna cu cel mai bun prieten al lui, Ovidiu. Au facut scoala impreuna, au facut liceul impreuna, au facut armata impreuna, au terminat cursurile academiei impreuna si oricine ii vede ii considera frati. Ei se considera „oameni”. Au renuntat de mult la competitia pe plan intelectual sau fizic si singura competitie care mai exista intre ei este cea pentru cucerirea domnisoarelor, iscand deseori discutii aprinse intre ei...

Astazi parea o zi ca oricare alta, doar ca se simtea in aer o tensiune. Era prea liniste, desi se anuntase vizita unor oficiali straini si astfel de stiri creau, de obicei, avalanse de amenintari cu bombe fictive. Insa liniste era si in birou, iar asta se intampla rar. Ovidiu, simtind ca pe Vlad il preocupa ceva, incerca sa destinda atmosfera:

- Ai auzit despre Mihai si Irina?

- Da... s-au casatorit. Casa de piatra! Ce pot sa zic...

- Dar ai auzit ce s-a intamplat in noaptea nuntii?

- Da, am auzit... cine ar fi crezut ca Mihai va ramane cu falca vanata si fara cativa dinti daca ii va spune miresei ca „e grasa” tocmai in noaptea nuntii, nu? Ma intreb cine canta la ei in casa, pentru ca am auzit ca opera se termina atunci cand canta doamna grasa...

- Ha-ha! Probabil ca ar fi crezut tot cei care au crezut si ca ea se va schimba pentru el, daca o va iubi suficient. Aparent, la ea e mai mult de iubit...

Ii pufni rasul pe amandoi, continuand cateva secunde in sir. Apoi, dintr-odata, Vlad redeveni serios.

- Asculta, Ovidiu – ii spuse privindu-l fix – stiu ca tu esti genul de om independent care nu are nevoie de nimeni si se descurca in orice situatie... probabil ca nu ai nevoie nici de femei, dar te-ai gandit vreodata la o familie?

Pus in dificultate de intrebare, Ovidiu ezita sa raspunda...

- Iar vrei sa razi de mine? Ti-am spus... voi cunoaste si eu fata potrivita candva...

- Nu, nu! Oricum rad de tine si nu o vei cunoaste pentru ca nu exista perfectiunea pe care o cauti tu, dar nu la asta ma refer – il intrerupse Vlad. Eu m-am gandit la familie. Dar vreau sa iti zic ceva: nu o voi avea si m-am saturat! Intelegi?! M-am saturat de munca asta!

Ovidiu deveni din contrariat de-a dreptul socat:

- De ce, Vlad? Ce s-a intamplat? Ce ai pe suflet?

Vlad continua, la fel de furios:

- Nimic, omule, nimic! Nu vezi!? Tocmai asta e: la noi niciodata nu se intampla nimic! M-am saturat! Toata ziua ne ocupam de glume proaste. M-am saturat de toate farsele stupide la telefon sau toate relicvele din razboi gasite prin mizeria de pe campuri. Nu mai vreau sa fiu trimis acolo cand se primeste un apel in care un tanc rasfatat care nu vrea sa mearga la scoala anunta ca „a pus o bomba in cancelarie”... sau in care un bosorog de pe „Strada Sperantei” spune ca „a vrut sa isi plateasca taxele, dar apoi a pus o bomba in circa financiara in semn de apreciere”... sau in care un taran anunta ca „au gasit copiii o minge mare de otel si vor s-o sparga cu ciocanul”. Vreau actiune adevarata, intelegi? Vreau sa vad o bomba reala, cu ochii mei! Sa fiu acolo si sa numar secundele pana la detonare, apoi, in ultima clipa, sa tai firul ca si cum as taia un univers paralel in care ar continua sau s-ar sfarsi viata mea... Intelegi??

Pe masura ce asculta, Ovidiu era din ce in ce mai uluit de cele pe care le auzea de la prietenul lui. Il cunostea de-o viata si stia ca era nemultumit de slujba lui uneori, dar nu banuise vreodata ca ajunsese la un asemenea dispret fata de ceea ce faceau ei. Incerca sa murmure cateva cuvinte, dar o singura intrebare i se rostogoli pe buze:

- Bine, Vlad, ce vrei sa zici acum? Ca ai pierdut viata degeaba... ca sa lucrezi aici? Asta este situatia... ar trebui sa fii multumit ca nu exista amenintari reale care sa ne puna in pericol... pe toti...

- Care ar fi pericolul, omule? Uita-te la noi! Atatea ore de pregatire, atatea exercitii... si toate astea pentru ce? Am putea dezamorsa zeci de bombe in fiecare zi. Si noi ce facem? Detonam din cand in cand cate o sacosa sau o geanta uitata de vreun gura-casca in metrou sau intr-o institutie? Stii, saptamana trecuta am vorbit cu tipii aia de la ambasada americana... mi-au zis ca unul de-al lor a dezamorsat o bomba de 50kg luna trecuta undeva in New York si a primit o medalie. Noi ce am primit? Un articol in ziar, acum doi ani, cand am gasit obuzele alea pe camp... Si era dupa pagina pe care se uita toti la femei dezbracate... stii ca nimeni nu rasfoieste ziarul atat de mult!

Dupa un scurt timp de gandire, Ovidiu replica:

- Cred ca stiu unde vrei sa bati... vrei sa fii ca aia din filme, nu? Sa impresionezi femeile cu povestile tale. Sa le spui tuturor cum ti-ai condus tu colegii prin criza si cum ai facut sa existe o noua zi pentru sute de vieti aflate in pericol, nu? Doar ca... ai grija... stii? femeile alea pe care vrei sa le impresionezi te vor parasi la fel de repede pe cat vei putea tu sa le dezbraci... si sa zici „mersi” daca te lasa si cu hainele apoi... nu iti doresti o familie cu ele...

- Ei, da! – raspunse ostentativ Vlad. De-aia nu mai pot eu, ca ma parasesc ele! Gasesc ca ele cate vreau, doar sa am povesti cu care sa le impresionez. De-aia esti singur, omule! Femeile vor eroi, nu papa-lapte. Tu vei fi mereu „prietenul lor cel mai bun care empatizeaza cu ele”, dar cand va aparea o bruta musculoasa care se va lauda cu bataile de strada pe care le-a castigat, ai sa vezi cum vor cadea la picioarele lui, dornice sa ii afle secretul.

Prietenul lui il privi confuz, apoi ii raspunse:

- Crezi tu ca asta vreau eu, Vlad? Niste femei care sa fie impresionate de muschi si povesti nascocite? Niste femei care sa pice ca mustele in lapte in fata unui pachet de steroizi? De fapt, stai, am uitat! Cele care fac asta sunt si ele niste pachete de silicon, botox si fond de ten... da, femeile perfecte pentru mine, asa e!

Ii pufni din nou rasul pe amandoi si isi stransera mana amical. Acum deveni Ovidiu serios:

- Uite, sa stii ca si eu m-am gandit la asta uneori. Da, poate ca nu e meseria aia pe care o visam cand eram la academie... nu e ceea ce vedem in filme, asta e clar. Dar eu ma bucur ca nu exista amenintari reale si de fiecare data cand recuperam cate un obuz sau o sacosa ma bucur sincer ca am recuperat-o inainte sa distruga vietile unor oameni nevinovati. Eu stiu ca tie iti place sa traiesti mai la limita, dar nu pune orgoliul tau inaintea vietilor altora. Nu iti doresti sa fii responsabil de o eventuala greseala pe care ai face-o dezamorsand o bomba reala, crede-ma! Sau despre asta nu ai discutat cu amicii tai de la ambasada?

Vlad raspunse la fel de ostentativ si persiflant:

- Bine, bai, „tataie”, lasa! Stai tu in siguranta aici cu cartofii si „desteptii” tai care ii uita prin sacose! Eu o sa ajung mare candva si cand toata lumea ma va privi cu respect, am sa le spun tuturor ca am primit sfaturi bune de la un „veteran care punea siguranta inainte de orice”. Sa vezi atunci in ce „lumina favorabila” te voi pune! Te vor asalta toate ecologistele si pacifistele care poarta ochelari si aparat dentar. Ha-ha-ha!

- Mda... multumesc – raspunse, amar, Ovidiu. Sa stii ca eu eram serios. Ai grija ce iti doresti...

Dar nu apuca sa continue ideea pentru ca se auzi telefonul sunand. Ovidiu raspunse si pe masura ce vocea de la telefon povestea ceva, el devenea tot mai palid, iar mana ii tremura pe receptor. Dupa cateva secunde indelungate, saluta respectuos si sfarsi apelul. Dar mana ii tremura atat de tare incat nu mai reusi sa aseze receptorul in furca. Se intoarse spre Vlad si ii spuse scurt:

- Trebuie sa plecam! Urgent!

- Unde? – intreba mirat prietenul lui.

- Iti povestesc pe drum. Hai la masina!

Coborara in fuga treptele sediului. Se suira intr-o masina albastra cu girofar si pornira in tromba, evitand milimetric un harb care tocmai oprea la semafor. Ovidiu era la fel de agitat, tinand ferm volanul si smucind levierul schimbatorului de viteze.

- Ce s-a intamplat, omule? – intreba Vlad, speriat.

- A fost o explozie in pasajul rutier din centru.

- Asa, si? Ma mir ca nu explodeaza tot orasul, la cum lucreaza astia de la primarie...

- Nu rade, Vlad. Nu e o gluma – il intrerupse Ovidiu. A fost o explozie cauzata de o bomba.

- Serios? O bomba?

- Da, o bomba! Si nu e singura! Am vorbit cu Marinescu de la Sectia 3. Crede ca sunt mai multe bombe, au gasit niste cabluri pe acolo. Zicea ca a curs niste apa care s-a infiltrat in instalatie si crede ca asa s-a detonat prima bomba. Dar restul nu se vad, se vad doar firele care duc spre ele... sau spre ea, cate or fi.

- Ca sa vezi! Si... ti-a dat detalii? E ceva artizanal sau avem de-a face cu experti?

- Nu stie, Vlad! Ei nu se pricep. Nu au vazut asa ceva in viata lor! Vei vedea cand vom ajunge acolo. Nu stiu cum poti fi atat de calm si cum poti pune intrebari atat de stupide?!

- Bine, omule! Calmeaza-te si nu mai conduce ca un adolescent drogat gata sa se sinucida!

Tacura amandoi, asteptand sa ajunga cat mai repede la locul deflagratiei. Timpul parea ca se oprise in loc, iar strazile pareau pline de masini. Dupa cateva minute de cursa nebuna si cateva accidente evitate in ultima clipa, masina celor doi intra in pasajul rutier din centrul orasului. Era plin de politisti care se certau cu oamenii curiosi, incercand sa ii evacueze. Unii coborasera din masini si refuzau sa se intoarca, altii coborasera in tunel pur si simplu pentru a vedea ce se intamplase.

Undeva, spre capatul opus al tunelului, se vedea un morman de moloz pe care se sprijineau cateva grinzi picate si cateva cabluri rupte. Nu se vedea nicio masina in zona, dar unii martori spuneau ca o masina trecuse pe acolo fix in momentul exploziei. Vlad si Ovidiu isi pusera echipamentul in graba, in timp ce erau informati asupra situatiei de catre unul dintre politistii care venise imediat dupa explozie.

Se parea ca, din cercetarile preliminarii, existau cateva bombe legate in serie si montate in sistemul de iluminare al pasajului. Din fericire, apa se infiltrase la ultima dintre ele si astfel explozia nu a generat o declansare in lant a tuturor bombelor.

- Norocul nostru ca aici nu functioneaza telefoanele mobile – spuse Ovidiu, ascultandu-l pe politist.

- Ba sa stii ca uneori eu am semnal – replica Vlad. Cred ca nu a vrut sa riste... Cate bombe estimati ca sunt? – il intreba pe politist.

- Domnule, eu si colegii mei am vazut fire intrand si iesind din perete la fiecare a doua lampa de aici si pana la jumatatea tunelului. Sunt cam 200-250 metri, cred. Asta inseamna cel putin 20... minus una.

- Cel care a facut asta a vrut sa fie sigur ca prabuseste partea asta de tunel. Partea cealalta e mai rezistenta, a fost consolidata la alegerile locale. Ai naibii primari, ce nu fac ei pentru voturi... Tu ce zici, Ovidiule?

- E clar, atac premeditat. Ma intreb daca sunt temporizate sau actionate manual... pentru ca omul nostru ar putea fi inca in apropiere. Ia spune – se intoarse catre politist – trebuia sa treaca cineva important pe aici astazi?

- Da, domnule! Delegatia aceea straina impreuna cu prim-ministrul intentionau sa viziteze o scoala din apropiere si alesesera ruta aceasta pentru a nu opri circulatia la suprafata.

- Exact ce banuiam, Vlad! Bun – spuse Ovidiu din nou spre politist. Avem nevoie de scari si va rog sa evacuati tunelul si zona de deasupra pe o raza de 200m. Arestati-i, daca e nevoie, numai sa plece de aici. Trebuie sa fim siguri ca minimizam victimele umane in caz de dezastru. Si pune pe cineva sa verifice mormanul asta de moloz, poate e vreo masina blocata inauntru.

- Imediat, domnule! Au adus pompierii cateva scari, se temeau de un incendiu la instalatia de iluminat. Sper sa nu fie cazul sa existe victime. Succes!

Politistul se retrase, lasandu-i pe cei doi singuri langa mormanul de ruine. Vlad incepuse deja inspectia sistemului de iluminare, urcat pe colina, observand firele care atarnau dinspre lampa langa care se produsese deflagratia.

Era deja tensionat, dar acum fiori reci ii treceau prin sira spinarii. Isi dorise bombe reale, dar nu se asteptase sa fie atat de curand, atat de aproape de ele. Iar Ovidiu il observa si realiza ca era o surpriza chiar si pentru el, omul de fier...

- Crezi ca suntem in pericol? – il intreba, dupa un timp.

- Nu stiu ce sa zic, prietene – raspunse Vlad. Cred ca avem de-a face cu o amenintare serioasa de data asta. Pagubele arata ca omul a stiut ce face. A folosit trotil, ca minerii. Nu a vrut sa distruga jumatate de oras, ca arabii. A vrut doar sa transmita un mesaj... Problema este ca trebuie sa ii transmitem noi alt mesaj inaintea lui, pentru ca sigur a mizat pe faptul ca nu vom sti ce s-a intamplat. E totul prea evident si tocmai asta ma ingrijoreaza.

- Hai sa gasim detonatoarele alea pana sa ne trezim cu alte surprize, bine?

- De acord. Dar tu ce crezi? Chiar s-a infiltrat apa in detonator sau doar a fost prost legat?

Vlad parea confuz. Ovidiu il linisti:

- Nu cred ca si-ar fi permis astfel de greseli, Vlad. Si-ar fi riscat viata. Nu o fi mina aici, dar nici trotilul nu este tocmai „bland”... Cel mai probabil apa doar a grabit detonarea, suspectez ca detonatorul ar fi fost defect. O fi folosit vre-o chestie din-aia cu capse, de la chinezi. Sunt usor de obtinut si nu ti se pun intrebari cand le cumperi, dar nu poti avea incredere in ele. In general sunt „sperietori” pentru vecini...

- Imi cer scuze, domnule – reveni politistul. Am venit sa va anunt ca am eliberat tunelul si nu par sa existe masini blocate pe nicaieri, dar exista o problema: o reportera si-a dat seama ca a fost o mana criminala si spune ca vrea sa discute cu dumneavoastra, altfel da stirea pe post.

Vlad il privi, apoi spuse indignat:

- Bai, ce naiba!? Ovidiu, mergi si calmeaz-o, te rog! Daca vrea sa faca stiri senzationale sa il caute pe fotbalistul ala care si-a lovit masina scumpa in parcare. Am auzit ca a agatat o diva cu tot cu masina ei cand a plecat de acolo...

- Nu se poate, Vlad, stii bine asta. Trebuie sa rezolvam problema, nu avem timp de toate pipitele care se viseaza prezentatoare de stiri. Uite – ii spuse politistului – du-te si spune-i ca daca starneste un singur zvon despre asta, o acuz pe ea de terorism si o arunc in puscarie cat ar zice „prime-time”. Spune-i ca a fost o explozie la o teava de gaze sau ceva... gasesti tu, esti baiat destept. Nu putem risca sa panicam lumea tocmai in centrul orasului.

- Da, sa traiti! Imi cer scuze inca o data – spuse politistul, retragandu-se. Aaa! Si inca ceva: aveti aici itinerariul si orarul vizitei delegatiei straine. Domnul inspector s-a gandit ca v-ar fi de folos sa stiti cand ar fi putut programa teroristul bombele sa explodeze.

- Cred ca nu se pune problema sa taiem vreun fir aici – spuse Vlad catre Ovidiu. Smecherul asta le-a legat in serie, in asa fel incat daca se actioneaza intrerupatorul sa explodeze. Problema e ca o singura explozie ar fi declansat tot circuitul, pentru ca exista un singur fir la intoarcere. Asta inseamna ca nu apa a fost motivul primei explozii, ci un scurt-circuit intre cele doua fire neizolate.

- Ca sa vezi – adauga Ovidiu. Stiu si sobolanii astia sa faca ceva bun. Ma intreb pe unde o fi bietul animal acum, daca nu a explodat sau a facut infarct. Eu stiu sigur ca as fi facut, daca as fi ros doua cabluri si ar fi explodat ceva. In fine, sa gasim intrerupatorul, pariez ca e temporizat. Delegatia aia trebuia sa treaca pe aici la... bai! Vlad! Mai avem sapte minute, dupa itinerariul oficial!

- Sapte minute si cam... douazeci de bombe. Un fleac, va fi exact ca la instructie.

- Nu e amuzant deloc, Vlad! –dezaproba cu teama Ovidiu.

- Linisteste-te, stiu exact ce fac. Si apoi, circuitul e intrerupt acum – si ii arata doua fire lui Ovidiu – deci oricare ar fi sursa de curent pe care a prevazut-o pentru a aprinde „capsele”, nu va functiona. Sa speram ca nu are vreo surpriza „de rezerva”.

Vlad cobori de pe mormanul de moloz cu cele doua fire in mana. Lampa in care intrau nu parea afectata de explozie, dar urmatoarea atarna anormal si in spatele ei se vedea o cutie ingropata in peretele tunelului. Continua sirul supozitiilor:

- Cine a facut asta a avut timp sa se distreze pe aici – spuse el, observand lampa. Ma intreb daca i-a mituit pe cei de la iluminat sau pe cei de la intretinere. Sper ca pentru ei, oricine ar fi fost, a meritat sa fie complici la un atac terorist...

- Vlad! – il intrerupse Ovidiu. Poti sa te grabesti si tu, te rog!? Sunt un pic ingrijorat ca vom fi pe lista victimelor, nu a salvatorilor...

- Bine, bine! Nu te mai vaicari atat si ajuta-ma sa scot cutia aia de acolo, te rog!

Se suira amandoi pe scari si trasera cu grija cutia din perete in care intrau firele. Parea grea, dar nu era suficient de mare sa contina si temporizatorul pe care il cautau ei. O deschisera cu grija si scoasera detonatorul din ea. Un aparat negru, micut, in care intrau cele doua fire, era ingropat in explozibil.

- Vezi? Exact ce ti-am zis – spuse Ovidiu, mai linistit de data aceasta. Capse! Ce amator! Hai, Vlad, le luam pe rand, tu una, eu una.

- Care scoate mai multe detonatoare castiga interviul cu reportera sexy! – replica Vlad, in stilul caracteristic.

Cinci minute mai tarziu, cei doi se aflau la jumatatea tunelului. In fata lor era o cutie mare, de transformator electric. Se vedea ca era noua si firele nu se mai opreau in spatele lampii de deasupra ei, ci coborau pana in interiorul cutiei.

- Asta e, Vlad! Aici e dracia! Deschide-o cu grija.

- Sigur, „deschide-o cu grija, Vlad”, „ai grija, Vlad”, „nu te juca, Vlad”, „grabeste-te, Vlad”... Multumesc pentru informatiile si indicatiile extrem de pretioase, Ovidiu! Esti o resursa inestimabila! Poate observai ca avem nevoie de o cheie speciala pentru aceasta cutie, „geniule”!

- Foloseste un patent, nu avem timp pentru asa ceva! Sau da-te la o parte si lasa-ma pe mine.

Vlad nu raspunse. Lua un patent din trusa si desfacu cu grija incuietoarea. Apoi, trase de usa incet, impingand firele inauntru ca nu cumva usa sa le rupa deschizandu-se. Inauntru se afla o cantitate dubla de explozibil intr-o alta cutie, o baterie si un dispozitiv ciudat care semana cu un ceas de masa, dar modificat. Alarma era setata la acea ora, dar soneria actiona un intrerupator care ar fi conectat firele la acea baterie. Evident, un sistem simplu, dar eficient, menit sa aprinda capsele si sa produca socul necesar detonarii trotilului.

- Smecherul asta si-a ales gresit ziua in care sa se puna cu noi – spuse Vlad in timp ce scotea bateria din cutie.

- Crezi ca mai e pe aici? – intreba Ovidiu.

- Nu, e constient ca a dat gres. Iar daca ar fi detonat-o manual, nu ar fi rezistat atat timp intr-un canal, asteptand coloana oficiala. Si cine si-ar fi permis sa riste cu un cablu lung sau un fitil care poate nu ar fi ars complet? Eu as fi mers pe varianta araba, cu telefonul mobil. Mai scump, dar mai sigur. Ce tara... pana si teroristii sunt zgarciti!

- Stai linistit, nu sunt mai zgarciti decat tine, Vlad!

Vizibil uimit de raspuns, Vlad intreba:

- Ce vrei sa spui cu asta?

Dar nu mai primi raspunsul. Dispozitivul improvizat pornise alarma. Era pentru prima data cand sunetul ei nu mai era un chin care ii trezea din somn, ci venea ca o eliberare care ii trezea la viata. Cei doi tocmai se salvasera de la a fi ingropati de vii. Dupa cateva minute, alarma se opri si Ovidiu spuse dezamagit:

- Imi pare atat de rau ca detonatoarele alea constituie probe la dosar!

- De ce? Nu ai cu ce sa te joci in prea-multul timp liber al tau?

- Nu... mi-ar fi placut sa le detonez pe toate in urechile, nasul si gura celui care a facut chestia asta.

- Uuu, Ovidiu! Imi place cand esti sadic! Ha-ha-ha!

- Sigur, razi cat vrei! Dar nu vrei sa stii ce spaima am tras...

- Stai linistit, omule! Am fi murit impreuna, ca doi tovarasi ce suntem. Dar uite ca nu am avut norocul asta, acum trebuie sa iti ascult vaicarelile. Chiar! Stiu pe cineva care arde de nerabdare sa le auda!

- Serios? – Ovidiu era uimit.

- Da, Ovidiu. Hai sa vedem ce e cu reportera aia amatoare de senzatii tari. Ecologistele si pacifistele din toata tara abia asteapta povestea ta. Parca vad si titlurile: „Eroul din pasaj” sau „Tremura de frica, dar se gandea la siguranta cetatenilor”. Ah, norocosule!

Amandoi radeau din nou cu pofta. Dar intrerupsera orice amuzament cand observara ca o figura impozanta se apropia cu pasi hotarati de ei. Luand pozitia militara, salutara ferm inspectorul-sef, un colonel de armata.

- Sergent, plutonier, pe loc repaus! Bravo, baieti! Ati facut treaba buna. Acum... puteti sa imi spuneti ce s-a intamplat?

- Permiteti – spuse Ovidiu, cu voce tremuranda – am gasit 22 de dispozitive explozive artizanale, toate conectate intre ele. Cel care a montat aceasta instalatie improvizata a actionat in cunostinta de cauza, cu premeditare: a avut acces la planurile sistemului de iluminat al tunelului si presupunem ca a folosit un utilaj al firmei respective, pentru a nu atrage atentia. Dispozitivul declansator a fost montat intr-o cutie la jumatatea distantei dintre intrarile tunelului. Autorul faptei cunostea tunelul foarte bine si stia ca jumatatea dinspre nord fusese renovata recent, astfel incat a ales partea opusa ca tinta. A folosit un dispozitiv temporizat care urma sa se declanseze in momentul aproximativ al trecerii delegatiei oficiale prin tunel, asadar avea acces la astfel de informatii. Nu credem ca urmarea sa produca pagube foarte mari, deoarece a fost neglijent si a lasat totul la vedere, iar cantitatea de explozibil folosita a fost redusa pentru a diminua pagubele. In orice caz, a fost foarte bine pregatit si ne temem ca daca nu aparea un eveniment neprevazut care sa declanseze acea explozie, ne-am fi confruntat cu un numar suficient de victime, fie civili, fie demnitari.

- Aveti idee cine ar fi putut face asta?

- Putea fi oricine, sa traiti! – raspunse Vlad, de data aceasta. Putea fi cineva cu opinii politice diferite fata de cele ale actualei puteri, putea fi un nationalist care s-a simtit ofensat de prezenta delegatiei straine sau putea fi chiar un inamic al demnitarilor straini care urmau sa treaca pe aici. Am strans toate dovezile aici si am incercat, pe cat am putut, sa nu le compromitem. Dar avem o problema.

- Ce problema? – intreba colonelul, mirat.

- Una dintre dovezi lipseste – continua Vlad. In functie de locul in care se afla cand s-a produs explozia, ar putea fi imprastiat prin tunel sau intre ruine sau ar putea fi undeva intr-un canal, bine ascuns, rontaind vreun gunoi.

- Vlad! – il opri Ovidiu. Imi cer scuze, domnule colonel, cred ca e inca in stare de soc dupa ce a realizat ca ne-am confruntat cu o amenintare reala. Dar sunt mandru sa raportez ca pericolul a trecut!

- Felicitari! – raspunse colonelul, dupa care ii sopti lui Ovidiu: ai grija de asta, e plin de reporteri de la televiziuni si ziare la suprafata. Daca spune ceva gresit va zbor pe amandoi din functie si va promit ca nu o sa va mai apropiati de orasul asta nici ca salahori.

- Da, sa traiti! – raspunse Ovidiu, privind ingrijorat spre colegul lui.

Salutara impreuna la plecarea colonelului, iar dupa ce se indeparta suficient, Vlad rasufla usurat:

- Ce intepat! De-asta nu am vrut eu sa raman in armata... numai intepati, ca asta! Habar nu au de simtul umorului. Si apoi, soarecele ala chiar era o proba. Nu se intampla in fiecare zi ca un soarece sa dejoace un plan terorist. Daca si reporterita aia e la fel de intepata, jur ca montez bombele inapoi!

- Nu spune prostii, Vlad... poate si tu ai fi reactionat la fel. Si apoi, de ce sa te razbuni pe altii pentru ca seful tau e un pic mai arogant decat il visai?

Dar raspunsul nu mai sosi. Stia ca uneori Vlad prefera sa taca si sa se consume in sinea lui. Nu ii placea asta, dar il cunostea prea bine si stia ca nu il putea forta sa spuna ce se intampla. In fond, nu era nevoie, oricum: il cunostea mai bine decat oricine si ii putea anticipa orice replica, orice pas, orice miscare. Insa uneori era frustrant sa il vada agitat sau mahnit si sa nu poata face nimic sa il ajute.

Pornisera amandoi spre iesirea tunelului. Se oprira pe drum sa lase dovezile si echipamentul in masina, apoi continuara pe jos. Politistii care intrasera din nou in tunel ii salutau respectuos si ii felicitau pentru reusita, in timp ce seful lor instruia alti oameni sa ridice cutiile cu explozibil si sa le incarce in masini pentru a fi duse la expertiza. La capatul tunelului se vedea o lumina puternica. Era inca zi, iar soarele lumina asfaltul si peretii pasajului in nuante vii.

Odata ajunsi la suprafata, oamenii ii intampinara cu aplauze, ceea ce i-a cam enervat, fiindca ii spusesera politistului sa minta despre ce se intamplase in pasaj. Ovidiu paru sa recunoasca pe cineva in multime si il lasa pe Vlad singur. Insa nu ramase astfel pentru mult timp, fiindca se apropia de el o femeie. Inalta, cu parul lung, prins in coada, purtand ochelari de vedere, avea o geanta mare atarnata de umar si un zambet suspect. Il aborda timid:

- Buna! Te pot retine pentru cateva secunde?

- Buna! Presupun ca esti jurnalista... asa ca raspunsul meu este „nu, nu avem ce discuta”. Multumesc!

Indignata, fata ii raspunse:

- Chiar asa!? Poate ca ar fi cazul sa o lasi mai moale cu presupunerile astea, bine? Si ce au jurnalistii, sa nu vorbesti cu ei?

Vlad o analiza atent, apoi spuse:

- Crezi tu ca ar trebui sa o las mai moale cu presupunerile? Eu cred ca daca as cauta in geanta aceea enorma de pe umarul tau, as gasi mai mult ca sigur un carnetel de notite sau un reportofon. De fapt, e suficient si telefonul mobil. Sau nu stiu, cu ce mai lucrati voi, jurnalistii moderni? Camere ascunse? Pitici care inregistreaza totul?

- Foarte amuzant, domnule! – il intrerupse femeia. Prezinti atitudinea tipica de cadru militar arogant. Crezi ca daca sunt civil iti poti permite sa imi vorbesti cum vrei tu?

- Vrei sa iti dau acum cartea de vizita a avocatului meu? Sau preferi sa continuam dialogul? – replica Vlad, in tonul caracteristic.

- Am sa iau asta ca un acord in privinta primei intrebari. Imi poti spune ce s-a intamplat acolo, jos?

- Mi-e teama ca nu, dar nu te ingrijora, poti cauta prin geanta aia un glob de cristal care sa iti spuna unicul adevar.

- Sigur, continua cu glumele proaste! Credeam ca armata va face barbati, dar vad ca ramaneti tot copii... – spuse femeia, dezamagita.

- Pai... tu nu stii? Copilul din sufletul tau nu moare niciodata. Al tau unde e? A iesit sa se plimbe si s-a ratacit prin geanta? – Vlad deja radea cu pofta.

- Probabil. Dar oriunde ar fi, te asigur ca este mult mai educat si manierat fata de „al tau”.

- Da, domnisoara, imi dau seama din aceasta discutie ca aveti o educatie net superioara si imi pare rau ca v-am subestimat. Ba chiar am sa va rog sa ma scuzati, dar va voi prezenta scuzele mele prin... absenta! La revedere!

- Stai, nu pleca! – insista ea. Da, sunt reportera, ai avut dreptate. Dar nu te voi inregistra, filma... nici macar nu voi lua notite. Vreau doar sa stiu ce s-a intamplat. Uite, eram in zona, stii? Si am auzit explozia... nimeni nu a stiut ce s-a intamplat, dar s-a vazut praf la iesirea din pasaj... oamenii au crezut ca a fost un accident, s-a mai intamplat acum cativa ani cu tipul ala care a intrat cu masina intr-un stalp de sustinere. Eu am stiut ca trebuie sa fie mai mult si am coborat sa vad. Doua masini erau lovite undeva spre mijlocul pasajului, dar... in fata lor era doar un nor de praf. Apoi, in cateva minute, locul era impanzit de politie, ambulante si pompieri... mi-am dat seama ca aveam dreptate, era ceva grav. Apoi politistii ne-au scos de acolo. Am vazut inscriptiile de pe masina voastra si am facut imediat conexiunea, dar un politist mi-a zis ca a explodat o instalatie veche de gaze naturale... acum imi poti spune ce s-a intamplat?

Vlad o asculta cu interes. Dupa ce sfarsi de povestit, tacu o perioada, apoi intreba sec:

- Deci tu esti reportera aia care ameninta ca da stirea pe post?

Reportera incuviinta, asteptandu-se la ce era mai rau. Vlad ii facu semn sa il urmeze, coborand in pasaj. Femeia il urma cu pasi mici, analizandu-i miscarile. Se oprira dupa cateva zeci de metri in fata unei masini cu insemne militare din care el scoase o cutie cu explozibil. Ii arata cutia femeii, intreband-o:

- Stii ce e asta?

Ea ridica din umeri in semn de confuzie.

- Aici e o parte din ceea ce a cauzat explozia. O parte care, din fericire, nu a explodat. Cineva stia de vizita strainilor aceia in Bucuresti si a vrut sa ii „intampine”. Acum... tu esti jurnalista. Pardon, reportera! Cine crezi ca ar fi putut fi?

Femeia ezita:

- Nu cred ca sunt in masura sa imi dau cu parerea. Putea fi un inamic geo-politic sau un extremist...

- Ei bine, asa credem si noi... dar a vrut sa fie prins, a fost foarte neglijent. De ce?

- Atunci raman doar cu extremistul in minte... a vrut sa fie prins pentru a-si sustine cauza... probabil pentru a se martiriza.

- Exact, domnisoara! Esti, domnisoara, nu?

Pana sa ii raspunda domnisoara, Vlad reveni:

- De fapt, e irelevant. Uite... presupunem ca iti faceai povestea publica. „Bomba in centrul capitalei” – titlu. Panica in capitala – realitatea. Extremist satisfacut – urmarea logica. Necunoscute – consecintele. Asa ca data viitoare cand tu si colegii tai mai faceti stiri „senzationale”, aveti grija la ce am spus eu aici. Planul asta functioneaza in orice situatie, nu doar in caz de atac terorist. Iar unde nu este un extremist, este un om care vrea sa induca panica si sa controleze oamenii. Vrei sa fii o marioneta in mainile lor? Sau vrei sa fii cu adevarat o jurnalista?

Dupa ce il asculta cu atentie, ea nu ii raspunse. In schimb, il intreba:

- Din cauza aceasta ai o parere proasta despre jurnalisti? Ti se pare ca „facem stiri senzationale” si „inducem panica”? Ca „suntem marionete”?

Vlad nu ii mai raspunse. Se sui in masina de serviciu si porni spre iesirea din tunel. In urma lui, femeia, confuza, striga:

- Asteapta! Nici macar nu stii... la ce televiziune lucrez...

Dar era prea tarziu. Masina se indeparta rapid, iar ea ramasese cu zeci de intrebari si enigme. In timp ce un politist o ruga sa paraseasca tunelul pentru a nu obstructiona ancheta in curs, in mintea ei se derula o alta ancheta. Lucra ca reportera de cativa ani, inca din timpul facultatii, dar in intreaga ei cariera nu intalnise un om de la care sa nu poata afla raspunsuri la intrebarile pe care le avea, ba mai mult, care sa o lase cu si mai multe intrebari. Isi aminti de colegul lui si incerca sa il caute, dar Ovidiu era si el de negasit. In acel moment putea doar sa spere ca va mai auzi despre cei doi si va avea ocazia sa afle cine sunt.

Cat despre Vlad, era si el tulburat de intalnirea cu reportera. Acea femeie avea un farmec ciudat, incepand de la zambetul suspect la ochelarii ei si sfarsind cu felul in care isi purta geanta pe umar, absolut firesc. Se intreba daca nu cumva ii daduse deja prea multe detalii si spera sa nu faca greseala de a divulga detalii despre conversatia lor in reportajul ei. Asa ca in seara aceea urmari toate emisiunile de stiri de pe canalele TV, in speranta ca o va vedea si va afla cine era si daca avea motive de ingrijorare. Insa nu ii recunoscu chipul nicaieri.

In ziua urmatoare, sediul genistilor era asaltat de ziaristi si reporteri care erau nerabdatori sa afle povestea si sa construiasca diverse scenarii in jurul ei. Evident, Vlad si Ovidiu refuzau sa dea orice fel de declaratie. Dar Ovidiu era contrariat de cat de des se oferea Vlad sa ii respinga pe jurnalisti, avand in vedere ca in birou se afla un purtator de cuvant trimis de la inspectorat. La un moment dat, nu a mai suportat curiozitatea:

- Bai, Vlad! De ce iesi mereu la reporterii aceia? Credeam ca (citez) „ii detesti” si ca „sunt niste gandaci” (am incheiat citatul).

Vlad raspunse evaziv:

- Ce vrei? Le dau cu „flit”. Probleme?

- Nu, stai linistit... e doar putin... suspect? – Ovidiu era deja uimit.

- Bine, fie, hai sa iti povestesc...

Se retrasera impreuna intr-un birou separat. Ovidiu devenise nerabdator:

- Hai, spune! Ce s-a intamplat?

- Omule, eu iti spun... dar promite ca nu vei rade de mine.

- Asa ne cunoastem noi, Vlad? Stii bine ca tu esti cel care „rade”...

- Da, dar tu chiar esti de ras uneori. In fine, irelevant. Mai stii ca ieri trebuia sa discutam cu o reportera?

Ovidiu ramase putin pe ganduri, apoi intreba:

- Care? Cea care ameninta ca ne face eroi pe TV?

- Da, aceea!

- Ce e cu ea?

- Ei bine, ieri, dupa ce ai disparut tu... m-a abordat.

- Il vazusem pe Mihai, nu am disparut... tu ai disparut! Te-am cautat si nu ai aparut, apoi m-am intalnit cu sefu’ si a zis sa nu te mai caut, ca ai plecat. Si ca e mai bine asa, evident.

- Mda – raspunse Vlad. Si cum spuneam: m-a abordat. Nu a vrut sa recunoasca faptul ca e jurnalista, ma luase cu „abureli” de tip „discriminare” si asa mai departe... Am facut-o sa imi cerseasca atentia si sa recunoasca.

- Pare tipic pentru tine... macar era frumoasa fata?

Vlad ramase putin ingandurat, apoi raspunse:

- Omule, vreau sa o vad din nou. Nu e genul de fata „siliconata” si „buzata” care cedeaza la prima masina scumpa a carei set de chei are atasat un barbat ca breloc... Poarta ochelari, are parul lung si drept si e atat de... suspecta! Dar in cel mai frumos sens... Ah, daca ai vedea-o, ai intelege ce vreau sa spun!

- Vlad, ma uimesti! Esti cumva... indragostit!?

- Da, bai, cum sa nu?! – replica Vlad, aparent indiferent.

Discutia fu intrerupta de un apel. Ovidiu raspunse, apoi se intoarse catre Vlad, spunandu-i:

- E pentru tine...

Vlad inghiti in sec, apoi raspunse:

- Sergent Ionescu la telefon, spuneti, va rog!

Vocea de la capatul firului isi drese glasul, apoi spuse:

- Buna, Vlad! Sunt... Elena. Dar cred ca ma cunosti sub pseudonimul meu: „jurnalista cu geanta imensa”.

- Aaa, tu erai! Ce s-a intamplat? Ai depistat ceva? Mai ai nevoie de detalii?

- Da, Vlad, asa este! Ai ghicit. Ne putem intalni undeva, dupa ce scapi de la munca?

- Cred ca nu stii cate prevederi ale regulamentului de functionare si ale statutului meu as incalca facand asta...

Elena il provoca:

- Ei, Vlad... pari un om dispus sa isi asume riscuri. Ma insel?

- E greu sa te refuz cand pui problema astfel. Dar... mie ce imi iese?

- Pai... nu stiu – raspunse ea, usor pusa in dificultate. Imi spui daca vrei cina... sau o cafea... sau o bere... si fac eu cinste! Ce zici?

- De acord, Elena. Diseara la opt, stiu eu un local dragut in apropiere de locul unde ne-am cunoscut. Si incearca sa vii cu o geanta normala de data asta, sa nu spuna lumea ca „suntem teroristi”.

- Bine – spuse Elena, chicotind. Voi vedea ce gasesc, nu promit nimic.

***

Peste cativa ani, Vlad si Elena erau in oras, intr-o seara racoroasa de vara timpurie.

- Stii, inca ma mai simt ca la prima intalnire uneori – ii spuse el zambind.

- Da? Inca mai esti un copil rasfatat si ironic?

- Nu, nu la asta ma refer. Pe atunci nu te cunosteam, nu se pune... ma refer la prima intalnire, cand ai pretins ca voiai detalii despre atacul terorist si totul s-a transformat intr-un interogatoriu bilateral... si sarutul acela... stiam eu ca esti o fata curajoasa, dar chiar asa... nu credeam...

- Sa spunem ca nu am fost singura surpriza... stii? Pana la tine nu mai intalnisem un om care sa imi faca fata. Majoritatea imi faceau pe plac pentru a se distra cu mine ori ma priveau pur si simplu ca pe o sursa de publicitate gratuita si incercau sa imi vanda gogosi. In schimb... tu m-ai lasat confuza, atat de confuza incat mi-a luat ceva timp sa realizez ca, de fapt, nu voiam un „reportaj senzational”, ci voiam „reportajul vietii mele”. Insa dupa ce am aflat... a fost usor sa te cuceresc.

- Ba pardon – o intrerupse Vlad – nu stiu care pe care a cucerit! Eu te-am facut sa imi cersesti atentia si sa recunosti ca nici macar nu erai reportera de televiziune, ci la cotidianul local...

- Sigur, de parca tu ai fost total indiferent fata de mine...

- Am fost!

- Ba nu ai fost!

- Ba da! Cine ti-a spus altfel? Globul tau de cristal?

- Da, ala din geanta aia imensa...

- Stii, uneori imi este dor de geanta aceea a ta si de vechea mea slujba. Imi par legate intr-un fel...

- Si mie imi este dor de ele, dragule. Dar realizez ca uneori trebuie sa renunti la lucrurile vechi pentru a face loc altora noi, mai bune. Acum ne avem unul pe altul si cred ca asta conteaza mai mult decat ce am fi putut realiza separat...

- Ce faceti, copii? – se auzi o voce.

Intoarsera amandoi privirile si il zarira pe Ovidiu intr-o masina scumpa. Oprise masina langa bordura si ii privea si el, zambind.

- Ne bucuram de vara, „tataie” – raspunse Vlad. Tu ce faci?

- Nu il lua in seama – adauga Elena. E doar invidios pe masina ta rapida. Stie ca el nu si-o va permite in veci de acum incolo, mai ales de cand nu mai lucreaza cu tine...

Vlad o privi incruntat, apoi zambi si o saruta. Ovidiu le raspunse:

- Eu merg pana la cazinou. Stii, Vlad, aveai dreptate: „ecologistele” si „pacifistele” chiar au fost incantate de povestile mele. Apoi am trecut mai departe, evident. V-o prezint pe Anna, actuala senzatie a muzicii de pe la noi.

Vlad facu ochii cat cepele:

- Anna? Acea ANNA care a vandut un milion de copii ale albumului ei in prima luna de la lansare?

Ovidiu se dadu la o parte si o femeie blonda, cu forme voluptoase se afisa la geam:

- Da, eu sunt aceea. Vrei un autograf?

Vlad ramasese cu gura cascata. Elena salva situatia:

- Va rog sa il scuzati, uneori este socat sa intalneasca persoanele pe care le apreciaza atat de mult.

- Sau poate e doar prea gelos – adauga Ovidiu.

Incepura toti patru sa rada, dar Vlad deveni curand serios:

- Asculta, Ovidiu – ii spuse privindu-l fix – tu te-ai gandit vreodata la familie?

Ovidiu se uita mirat la el si ii spuse:

- Parca am mai avut aceasta discutie... Dar nu, e prea devreme pentru noi... ne cunoastem de doua luni, nu-i asa, draga mea? – o intreba pe Anna, care incuviinta.

- Nu, omule, nu la asta ma refer. Eu m-am gandit. Am cea mai frumoasa familie pe care as fi putut sa o am vreodata. Ia aminte la sfatul meu: nu iubi carcase goale, frumoase, dar fara continut – fara sa o iei personal, Anna. Iubeste o fata care poarta ochelari si nu vei fi dezamagit. Numai ea iti va arata ce inseamna cu adevarat lumina de la capatul tunelului...

Mai mult

Boala

Intr-o dimineata de primavara, parea ca soarele intarzie putin in drumul lui pe bolta cereasca, caci razele sale inca nu isi facusera aparitia la ferestre. In camera de zi a apartamentului, televizorul vorbea de unul singur, precum televizorul... o voce masculina ura „buna dimineata doamnelor, domnisoarelor, fetelor si tuturor femeilor”. Desigur, nimeni nu isi permite sa ureze „buna dimineata” barbatilor; se stie ca ei nu pot avea o dimineata buna... Si probabil ca era perioada aceea a primaverii in care era sarbatorita femeia.

In baie se auzea apa de la dus curgand. Era prea mult abur ca sa se poata vedea ceva. In dormitor, patul era ravasit, dar nicio haina pe jos sau vreun semn care sa ateste ca patul fusese ravasit in doi. Pe masa de scris erau cateva hartii imprastiate, amestecate cu cateva fotografii patate de vin si amintiri. O carte deschisa acoperea ca o closca alte cateva carti constituite intr-un teanc de promisiuni ca „vor fi citite”. Desigur, promisiunile sunt facute pentru a fi incalcate... Si probabil ca existau alte prioritati pe langa citit.

In bucatarie cafeaua umpluse camera cu aroma ei... un parfum intens si sofisticat care ispitea pe oricine sa deguste licoarea neagra si amara, asemeni visurilor oamenilor. La inceput ele sunt frumoase si dulci si ii conving ca pot fi realizate, apoi se transforma in bezna si lasa un gust amar de regret si un zat de amintiri vagi cu pasii pe care i-au urmat acestia spre ele. Desigur, visurile nu pot fi turnate din ibric... Si probabil ca era o iluzie mult mai utila cafeaua.

Apa de la dus se opri si dupa cateva secunde, un om iesi din baie. Avea cearcane mai adanci decat cutele prosopului pe care si-l infasurase in jurul taliei si o privire la fel de pierduta ca peretii vopsiti in alb ai holului care traversa casa. Pasea incet si confuz, ca si cum explora un teritoriu nou. Ajuns in bucatarie, isi turna cafea intr-o cana mare si tapetata in exterior cu urme de ruj de buze si pete de cafea, asemeni unui copil murdar si rasfatat la o petrecere in aer liber. Desigur, cana nu se cere spalata la fiecare utilizare... Si probabil ca unele pete ar fi trebuit sa ramana la locul lor.

Aprinzandu-si o tigara, trase din ea indelung, apoi lasa capul pe spate si privi cum se ridica fumul din narile lui. Nori de fum si abur de cafea se impreunau intr-o ceremonie sobra in care mai lipsea doar ploaia sa planga. Chiar si scrumul din scrumiera se asternea linistit peste straturile vechi, asteptand parca sa fie ridicat si purtat de vant. Desigur, fiecare plange dupa ce nu are... Si probabil ca fumul si scrumul sunt facute doar ca sa se estompeze.

Prin minte ii trecea gandul ca intr-o zi se vor estompa si amintirile lui. Dar nu si intrebarile. Suferea de ceva, o durere cronica instalata in sufletul lui asemeni unui virus care poate fi depistat abia cand infectia a scapat de sub control. Si cine stie cum s-ar fi putut trata? Oriunde privea, gasea numai lipsuri. Ii lipsea persoana iubita, ii lipsea curajul de a termina cartea pe care o incepuse cand erau impreuna, ii lipsea sentimentul de „acasa” pe care il avea in camerele acelui apartament, ii lipsea lumea pe care o cunoscuse prin ochii scriitorilor clasici, ii lipsea bunatatea oamenilor, ii lipsea tot ce se putea considera bucurie a unui om marunt in societate, dar mare in suflet... Desigur, nu il obligase nimeni sa se indragosteasca de cea mai avida cititoare a lui... Si probabil ca lumea avea lucruri mai bune de facut decat sa il compatimeasca.

Ca scriitor, a iubi o cititoare inseamna sinucidere curata. Sigur, ea il va iubi si va fi mandra sa fie muza lui. Ii va rasfoi cu nerabdare paginile manuscriselor si ii va sorbi cu ardoare cuvintele. Va extrage si ultimul strop de esenta din scrisul lui si il va secatui de inspiratie si secrete. Iar cand va fi terminat cu el, il va lasa sa zaca prafuit pe un raft al mintii ei in timp ce ea se va ocupa cu un nou autor si operele lui. Acum, scriitorul zacea in razele soarelui, pe scaunul din bucatarie, cu tigara stinsa si cafeaua rece. Era bolnav, dar pentru lumea aceasta nu exista niciun leac...

Mai mult

Accidentul

Intr-o zi s-a produs un accident la fabrica de papusi. Undeva, pe una dintre benzi,  aparuse o eroare. Cineva a actionat semnalul de alarma si intreaga fabrica si-a suspendat activitatea. Evident, cel care actionase semnalul era un simplu muncitor, asa ca nu stia ce se intamplase. L-a intrebat pe supraveghetor, dar nici el nu stia. Supraveghetorul a intrebat seful de sectie, care a intrebat mecanicul. Mecanicul a ridicat din umeri si a intrebat maistrul. Maistrul l-a intrebat pe inginer, iar inginerul pe proiectant. Proiectantul nu a stiut nici el, asa ca au mers cu totii in biroul Sefului.

Seful era un batranel sfrijit, cocosat, aproape surd si cu un petec pe ochi, jumatate de nas si gura stramba. Era obsedat de ceasuri si calendare pe care le colectiona cu aviditate, numarand fiecare zi si fiecare ora asa cum contabilul tinea evidenta productiei, angajatilor si platilor. Rareori iesea din biroul lui imens situat in partea de sus a halei si avand ferestre mari de sticla prin care putea vedea tot ce se petrecea in fabrica. Si chiar daca avea un singur ochi, toti angajatii ii simtisera cel putin o data privirea patrunzatoare.

Vizibil deranjat de rumoarea din fabrica si nepriceperea angajatilor, Seful se decise sa vada cu ochii lui problema. Cobori cu dificultate treptele spiralate dintre biroul lui si nivelul de jos al fabricii, apoi pleca spre locul incidentului insotit de angajatii confuzi si ingrijorati. El se straduia sa mearga, iar ei se straduiau sa ii explice ce se intamplase. Desigur, ambele eforturi esuau, asa ca din cand in cand se opreau la cate un utilaj, sub pretextul unei inspectii. Seful se odihnea, iar angajatii gaseau noi argumente pentru explicatiile lor.

Ajunsi cu greu la banda unde se produsese incidentul, au fost nevoiti sa ameninte cu concedieri pentru a-si face loc printre curiosi si a putea studia problema si cauzele ei. In fond, ce putea fi atat de serios incat sa atraga asemenea atentie, dar totodata atat de grav incat activitatea sa fie suspendata desi nu exista nicio defectiune sau vreun ranit? De fapt, nici nu parea sa existe vreo problema. Pe drumul parcurs de Sef si intendentii sai, totul era in ordine si gata sa reintre in functiune. Chiar si pe banda la care se semnalase incidentul totul arata in regula. Cutii aliniate metodic, ambalate riguros, papusi ordonate si expuse corect in interior... toate, mai putin una la fel de bine aliniata si ambalata, dar goala.

Initial, s-a crezut ca papusa fusese furata. Insa masurile de securitate din fabrica nu permiteau astfel de sustrageri, iar muncitorii erau oricum cinstiti, stiindu-se supravegheati de ochiul vigilent al Sefului. Asadar, ancheta a continuat cu analiza cutiei si urmarirea liniei de productie pe care se aflase cutia pana in momentul constatarii disparitiei. Papusa intrase normal pe banda de ambalare, isi asteptase randul curioasa, dar odata ce a fost ambalata, a disparut din cutie. S-a procedat atunci la cautarea papusii.

Dupa numarul de identificare si din inregistrari cautau o papusa slabuta, pistruiata, cu parul lung si castaniu, cu ochi sticlosi si buze rosii. Ultimii care o vazusera fusesera muncitorii care lucrau pe banda de ambalare, iar ei puteau sa jure ca o vazusera in cutie, dar cel care actionase alarma credea ca papusa nu fusese niciodata in cutie. Cutia fusese deschisa, sigiliul era rupt si cateva dintre accesorii disparusera impreuna cu papusa. Totul era corect pana acolo, fiecare muncitor isi facuse treaba, papusa fusese manipulata corect si totusi, inainte de a intra pe banda de sortare si triere, ceva se intamplase. Cautarile si intrebarile continuau sa se desfasoare...

Dupa minute intregi in care niciun rezultat nu se intrezarea, Seful decise reluarea activitatii, dar si continuarea cautarilor, ingrijorat de pierderile pe care le-ar fi putut provoca acea intrerupere. Se intoarse cu dificultate in biroul lui ca un cuib de vultur, cu gandul sa supravegheze cautarile si eventualele probleme. Nu mica i-a fost mirarea cand, intrand in birou, descoperi papusa care lipsea, stand acum in locul lui preferat: in fata geamului imens de sticla prin care ii placea sa observe totul. Socat, se sprijini in baston si cerceta rapid incaperea, gandind ca era tinta unei farse. Insa nu gasi niciun indiciu. Tranti usa si se indrepta cu teama spre papusa, care statea nemiscata in fata geamului.

Cand batranelul ajunse langa ea, papusa se intoarse si se uita la el, apoi ii vorbi pe un ton bland, explicandu-i cat de injust ii parea ce se intampla in fabrica. De parca un magician frumos imbracat si manierat ar spune, aplaudat la scena deschisa, „doamnelor si domnilor, va prezint... ridicolul!” – si atunci se dezlantuie frenezia, iar turma isi imbratiseaza soarta si isi slaveste creatorul ori conducatorul. Dar ce se intampla cu adevarata frenezie? Cu bucuria? Cu tristetea? Cu manifestarile proprii? Unde disparea identitatea in acea societate?

Seful ramase un timp pe ganduri, apoi ii raspunse mirat ca asa ceva nu se mai intamplase din vremea oamenilor. Crezuse ca nu va mai apuca o astfel de zi, ca un astfel de eveniment nu mai era posibil. Si totusi, se intamplase. Ea era acolo, chiar daca un simplu accident. Iar acest accident voia acum sa plece si sa infrunte lumea. In zadar incerca batranul sa ii explice ca este un loc periculos si ca nu merita riscul, fata stia ca trebuie sa existe si altceva in afara cutiei si fabricii din care iesise. Iar daca ceilalti nu obiectau si se lasau indoctrinati, gandind in siguranta din cutiile lor lucioase, ea accepta bucuroasa sa fie diferita si sa riste totul... sa fie un accident intr-o lume plina de conformism.

Mai mult

Soapta

E noapte si stelele si-au dat din nou intalnire cu Luna. Si noi ne intalniseram undeva prin oras, dar printre atatea stele si privirea ta, nu mi-am dat seama cand am ajuns dincolo de ele... ti-am sarit in brate si am avut impresia ca ne-am ridicat pana la stele, dar apoi m-am trezit intins pe pat, iar tu stateai deasupra mea, ascultandu-mi bataile inimii. Ai adormit pe jumatate dezgolita, lasandu-ti parul sa ma imbratiseze ca un voal de matase. Iar parfumul lui ma imbata si ma face sa uit de orice zi, oricat ar fi fost de grea.

In mintea mea, nu dormi. Esti acolo, printre stele, ganduri, cuvinte si amintiri. Nu am cum sa iti multumesc pentru toate momentele petrecute impreuna, asa ca ma rezum la cele doua cuvinte... dar nu rostite, caci isi pierd sensul. Zambesti mereu si nimic nu este mai frumos decat sa stiu ca sunt vinovat. Si ce pedeapsa ma asteapta! Iar daca nu putem atinge stelele care ne leaga sau nu putem visa Luna care ne mangaie cu razele ei reci, nu e nimic. Eu te cunosc, tu ma cunosti si impreuna avem totul si nimic, fiind la fel de fericiti.

Ai aparut in viata mea ca Luna pe cerul dupa-amiezii... si abia la lasarea intunericului ti-am putut vedea stralucirea plina de serenitate si mister. Dar nu a fost prea tarziu, m-ai asteptat asa cum astepti Luceafarul in serile senine de vara si te-ai strecurat imediat in visele si gandurile mele. Fiecare clipa petrecuta impreuna a mai aprins cate o stea si inca o stea pana cand nici noi, nici Luna, nu am mai simtit singuratatea... Recunosc ca si eu te asteptasem de ceva timp si nu credeam ca vei mai aparea, poate de aceea mi-a fost greu sa te observ. Dar nu voi uita niciodata privirea ta sclipitoare si zambetul tau senin. Vreau sa imi urezi in fiecare seara „noapte buna!”

Parfum de crini inunda camera prin fereastra larg deschisa. Sub efectul lui perdeaua se unduieste in adierea vantului. E un dans tainic pe care nu il poti intelege daca nu cunosti magia lui... dar eu am mult mai mult de atat. Dintre toate locurile in care as putea fi, dintre toate lucrurile pe care le-as putea avea, nu imi doresc nimic. Sunt langa tine si nu am nevoie de nimic altceva. Iar in parfumul crinilor e o poezie care iti va incanta inima si o va face sa tresalte, dar numai daca ii stii secretul, enigma ascunsa in versurile sofisticate. Eu stiu astea pentru ca am invatat sa cant pe ritmul batailor de inima, sa rad in acordurile adierilor de vant si sa dansez in razele blande reflectate de Luna. Am invatat de la tine si vreau sa dansam mereu impreuna.

Te privesc si nu pot sa imi imaginez ce am facut sa te merit. Dar nu mai tin minte nici cine sunt... sau cine am fost. M-ai tinut de mana atat timp incat nici nu imi amintesc daca am avut o mana sau daca nu cumva a crescut din dragoste, ca inca un simbol care sa ne tina uniti. Am pasit cu incredere pe acelasi drum pana cand pasii nostri s-au aliniat perfect si drumurile noastre au avut aceleasi destinatii. Si stiu ca de-ar fi vreodata sa ne ratacim si pasii sa ne poarte spre alte orizonturi, vom avea mereu cerul plin de stele sa ne aminteasca de ce a fost.

Intre timp, te-ai trezit si ma privesti cu ochii tai mari. As vrea sa te sarut, dar nu indraznesc. As putea spune ceva, dar nu gasesc cuvinte care sa merite sa intrerupa tacerea. Ma resemnez si incep sa desenez cu degetul conturul trupului tau. Linii fine si curbate sau alungite, pielea catifelata si parfumul delicat imi amintesc de valurile marii. O mare calma si adanca precum ochii tai. Dar ma opresti si imi duci mana la pieptul tau, sa simt cum iti bate inima. Stiam deja, asa ca te sarut. E atat de liniste incat iti lasa impresia ca ceasurile din casa poarta o conversatie. Iar noi ne imbratisam intr-o soapta...

Mai mult

Poezie

Intr-o zi, plimbandu-te prin gradina vasta a gandurilor, pe cararile dintre realitate si imaginatie, gasesti o hartie mototolita pe jos. Iti atrage atentia, caci cutele ei iti amintesc de ranile tale. O ridici cu grija, o studiezi cu atentie si te intrebi cum a ajuns acolo. Incerci sa iti imaginezi toate povestile pe care le-ar putea ascunde, insa raspunsul nu poate fi gasit decat in randurile scrise pe care le poarta in miezul ei zdrobit.

O desfaci cu meticulozitate si te uimeste ceea ce descoperi. Hartia e plina de pete de cerneala si litere care par indescifrabile, dar iti pui rabdarea si mintea la incercare cu ele. Cu fiecare litera pe care o distingi, cu fiecare pata pe care o patrunzi si cu fiecare spatiu pe care il cureti descoperi un nou cuvant, o noua fraza, un nou fragment si povestea incepe sa se desfasoare de parca o stii deja. Incepi sa adaugi ce lipseste si sa scrii din nou, insa povestea devine trista, in ciuda micilor desene de pe marginile hartiei.

Reusesti intr-un final sa dezlegi cheia misterului, pentru ca stiai de la bun inceput deznodamantul – hartia mototolita si aruncata nu mai poate fi scrisa, ci doar curatata si netezita. Dar te nemultumeste si nu poti suporta ideea ca a fost la fel de nefericita ca tine, astfel incat incerci sa scrii din nou o alta poveste, o poveste care sa aiba un final fericit pentru ambele parti. Si pare ca functioneaza, chiar daca ea se teme de cerneala; va gasiti fericirea si totul incepe sa capete nuante si sa prinda un contur.

Dupa un timp, cand ti-ai varsat sufletul acolo si povestea devine atat de frumoasa incat ai inceput sa crezi in ea, hartia iti zboara din maini si dispare in adierea vantului, fara sa iti multumeasca macar pentru ca ai eliberat-o. Nu mai conteaza ca era la pamant si a inceput sa zboare. Stie ca acum regreti... candva, poate va regreta si ea. Dar degeaba ai scris... doar ai pretins ca le stii pe toate, caci nu stiai ca va zbura, luand cu ea tot ce ai scris. Si ramai cu expresia aceea de mirare si cu o poezie nescrisa pe care nimeni nu o va intelege vreodata...

Mai mult

Fotografie

Imi ploua in geam, dar mai tare imi ploua in inima. Nori grei stau sa cada din cer, dar mai greu imi este sufletul. Un fum alb se ridica dintr-o flacara stinsa de ploaie, dar in mine arde un foc mocnit care nu se mai stinge. Uneori as vrea sa il las sa arda pana cand ar arde si cenusa. Ori sa las ploaia sa cada si sa il stinga. Sa scap de urme si de arsuri. Dar nu se poate. Sufletul meu inoata in cenusa, iar in jurul lui pluteste jarul inca aprins.

Emotii dulci si amare, amintiri delicate si taioase, vise cu parfum de vara ori melancolie de toamna, cu fiori reci de iarna ori bucurii de primavara, toate plutesc in jurul unei constelatii de mult apuse. Un soare mic si rosu a ramas in locul a ceea ce a fost candva, amintind ca distantele si formele sunt aparente. De aceea este usor sa visam ca putem strabate Universul, dar nu putem strabate drumul dintre sufletele noastre...

Ne mintim atat de frumos cu vise si iluzii, cu oameni si umbre, cu planuri si sperante, cu sentimente si placeri... vorbe goale... Ce rost au toate, cand eu doar trec prin viata? Visele se destrama, chipurile se amesteca, umbrele se atenueaza, planurile se schimba, sentimentele se uita si realitatea geme. Geme sub povara propriilor defecte. Si nu putem trai cu totii in lumile noastre perfecte, departe de ea. Uneori mai trebuie sa si infruntam realitatea. Sa lasam doua lumi incongruente sa se suprapuna...

O umbrela zboara in ploaie purtata de vant. Cineva a pierdut-o ori poate a aruncat-o. Imi aminteste de mine... si eu ma las purtat de vant si nu imi gasesc locul. Poate ca asa facem si cu oamenii... suntem apropiati, gata sa ne ajutam reciproc cand e nevoie, insa cand incepe furtuna, ei se strica sau nu sunt suficienti si ii aruncam ori ne zboara din maini spre alte orizonturi. Si nu stim niciodata daca noi i-am aruncat ori ei au vrut sa plece...

Cu totii suntem trecatori... nu timpul trece in viata oamenilor, ci oamenii trec prin timp. Si totul dispare... La inceput, ne pare rau si am vrea sa recuperam lucrurile. In timp, insa, nu mai doare. Balanta se echilibreaza... cel putin pana gasim ceva care sa incline din nou balanta si sa ne aminteasca pierderea. Ar putea fi o simpla lipsa, dar o lipsa poate fi suplinita, pe cand o pierdere poate fi doar regretata – ce se pierde nu se mai intoarce, pe cand ce lipseste poate fi adaugat. Ce rost ar avea sa regret lipsurile, oricum? De fapt, ce am eu?

Ploaia este frumoasa cand stai la adapost. Dar cine are curajul sa mearga prin furtuna? Cine are curajul sa aprinda o flacara in bataia vantului? Cine are curajul sa ma tina de mana fara alta protectie decat zambetul de pe buze? Sigur... cine ar avea nevoie de o umbrela stricata... Poate ca am fost mai mult ori mai putin, dar cine ar fi vazut dincolo de stropii de ploaie, dincolo de norii cenusii, dincolo de vantul turbat? S-au grabit sa se considere respinsi, uitand ca puteau ramane, daca isi doreau. Ori poate s-au grabit sa isi asume riscul de a ramane, fara a cunoaste consecintele...

Am strans din trecut o inundatie... o galeata de „te cunosc mai bine decat ma cunosti tu”, un butoi de „iti promit ca nu te voi dezamagi”, inca un butoi de „voi fi langa tine mereu”, o cisterna de „ai incredere in mine” si un pahar de „te iubesc”. Toate s-au revarsat cu amaraciune si raceala intr-o ploaie infinita. Pe toate le-am strans apoi cu greu in vase, iar din ele au ramas doar povestile. Ce sunt oamenii, daca nu povesti? Povesti care se pierd in negura timpului. Si se spune ca fotografiile imortalizeaza momentele... dar a vazut cineva o fotografie care sa reziste unei furtuni?

Mai mult

Eu, Naivul

Am lucrat in ultima vreme la un proiect atat de evaziv, incat nimeni nu l-a vazut vreodata – nici macar eu. L-as fi putut numi „Munca in Echipa”, dar m-am trezit singur la masa mea de lucru chiar atunci cand credeam ca in sfarsit gasisem ajutor. Il numeam „Dialog”, dar ma tem ca replicile pe care le-am primit au fost mute, absente si ignorante. Am sa-l numesc „Betie”... dar cred ca nici asta nu ar fi corect, pentru ca se spune ca in vin gasesti adevarul, pe cand eu am gasit tot minciuni. Poate ca il voi numi „Ratacire”, pentru ca asta am facut – m-am indepartat... si ne-am indepartat pana cand nu am mai stiut sa revenim.

Am studiat putin problema inainte sa incep lucrul. Ca intotdeauna, existau atat riscuri, cat si beneficii. Existau si obstacole, dar si avantaje. Nimeni nu putea sti exact rezultatul si ceea ce puteam intampina pe parcurs, insa dintre toate te detasai tu, asa ca mi-am spus ca merita. Mi-am asumat constiincios riscurile. Nu aveam de unde sa stiu insa ca imi vei testa responsabilitatea aducand la realitate cele mai sumbre si neasteptate concluzii...

Am pornit hotarat, plin de curiozitate, cu incredere si speranta, asa cum pornesti in orice proiect. Am adunat putin entuziasm, un pic de ambitie si multe zambete. Le-am strans pe toate si le-am pus in palma ta. Ai intins mana sa le iei, le-ai strans si ai retras-o la spate. Am crezut ca iti plac, ca le vei pastra si am continuat. Insa tu le-ai pastrat doar ca apoi sa le arunci – si nu ai avut curajul sa imi spui, ci le-ai aruncat atunci cand nu eram atent. Iar mie mi-ai spus ca iti plac si ca le doresti...

Am construit cu atentie si cu grija, chiar daca poate m-am grabit. Voiam ca totul sa iasa bine intr-un timp suficient de scurt incat sa nu se piarda interesul, iar tu sa nu iti pierzi rabdarea. Am asezat totul la vedere, intr-o cutie de sticla. Nu am folosit culori stridente ori ornamente exagerate, ci am lasat ca simplitatea sa dezvaluie esenta a ceea ce faceam. Cu toate acestea, mi-ai spus ca am ascuns unele lucruri si ca nu am fost atent. Nu conta pentru tine ca, daca ti-ai fi dorit sa vezi anumite lucruri, le-ai fi vazut... conta doar ca nu am facut eu totul suficient de transparent. Eu nu am fost suficient...

Am dezvoltat totul cat mai solid cu putinta si am testat de fiecare data limitele. Poate ca uneori am impins lucrurile prea mult, dar am avut grija sa nu stric ceva si sa asez totul in tiparul potrivit. Forme si culori, idei si planuri, scheme si piese, concepte si vise, toate s-au asezat pe masa mea de lucru, asteptand aprobarea ta. Uneori le vedeai si zambeai, uneori nici macar nu erai acolo, desi te aflai in spatele meu. Eu vedeam ca incuviintezi tacit si reveneam la lucru, chiar daca uneori asteptam sugestii. Prea putin iti pasa tie de ce se intampla pe masa mea de lucru... erai in cautarea altui plan, altui spatiu, altui concept... mereu cu ochii pe cer, mereu visatoare, mereu in inaltimile tale, priveai in jos spre mine mereu aroganta...

Intr-o zi mi-am dat seama ca planul tau cosmic nu ma include si am vrut sa renunt la proiectul meu. Insa apoi mi-am dat seama ca nu merita... nu puteam arunca dintr-odata tot ce construisem. Era un volum de munca si efort... o masura de pasiune si dedicare... o multime de vise si bucurii... o mica parte dintr-un intreg care, chiar daca parea ca nu se va materializa vreodata, era cel mai bun lucru pe care il aveam in acel moment, singurul pentru care merita sa lupt. Pentru tine, era neglijabil. Eu eram neglijabil...

Am sfarsit intr-o zi, cu mult timp dupa ce mi-ai spus ca nu a insemnat nimic... ca eu nu am insemnat nimic. Nu am luat atunci in seama cuvintele tale si am continuat chiar daca stiam ca va veni ziua in care ma vor ajunge din urma. Atunci cand s-a intamplat, am avut grija sa le intampin fara regrete. In fond, nu poti regreta ceva ce oricum nu a existat, nu? Am vrut doar sa fiu cat mai amabil si cat mai receptiv in fata unei posibile solutii care ar fi venit din partea ta. Si chiar daca nu a venit, nu m-am suparat. Am inteles ca s-a spus deja totul si m-am retras din calea fericirii tale. Vezi ce prieten ai?

Acum salvarea sta in vina si nevoia are gust de lacomie. Haosul a pus stapanire pe toate si dorinta ta bolnava de dialog naste doar ura pura. In acordurile necuviintei incerci sa ma atragi la dans, dar rochia ta s-a desirat de mult si a dezvaluit toate lucrurile de care nu aveam nevoie. Poate ca e vina mea ca nu am reusit sa vad dincolo de ele ori poate ca suficient nu mai este atat cat a fost cand consideram ca te cunosc... oricum ar fi, ajutor nu mai exista si muzica nu se mai aude – e prea tarziu...

Totul a devenit un joc murdar in care evitam esecul, un dezastru care distruge totul in cale, o cadere intr-un abis in care ne agatam de cerul instelat de amintiri... Te invit sa stam in ploaie si sa o lasam sa ne spele sufletele si amintirile. Pentru ca fara ploaie, viata nu este nimic... ploaia reinnoieste totul si ne spala pacatele; tot ploaia ne aminteste sa dansam atunci cand muzica nu se aude si suntem cazuti in noroi. Nu pleca acum, cand lumea arde si lacomia tanjeste dupa haos. Potoleste-ti setea invinovatindu-ma si vino sa privim mult-doritul tau plan cosmic printre norii ignorantei. Stiu ca tu ti-ai gasit steaua ta, dar poate ca intr-o zi va rasari si soarele pe cerul acestei lumi zbuciumate... pana atunci eu il voi astepta privind spre voi, stelele, si visand in continuare... eu, naivul...

Mai mult

Ratacire

„Cea mai sigura cale de a pierde pe cineva este sa ii oferi totul.” Numai ca uneori pierzi pe cineva caruia nu i-ai oferit nimic, dar ti-a oferit totul. „Pentru orice jumatate exista o jumatate.” Dar daca noi suntem cate un intreg? Daca pierdem atat noi, cat si cealalta persoana? Si daca toti ne parasesc, daca nimeni nu ne vrea, daca nimeni nu ne observa, ce putem face? Ne simtim singuri printre semenii nostri, urlam in fata lor, plangem in sinea noastra si nimeni nu isi opreste macar privirea asupra noastra. „Suntem oameni si raul e in natura noastra.” Ori doar credem toate astea?

Deschide-ti cartea din care obisnuiai sa imi citesti predicile tale si citeste din nou, cuvant cu cuvant. Oare chiar nu observi ca te contrazici? M-am saturat de toate frazele, toate minciunile, toate acuzatiile si toate iluziile tale! Ce drept ai tu sa arati cu degetul spre mine? Priveste-ma! Sunt singur in lumea mea, e pustiu si totusi ma simt inghesuit de tot ce ai impotriva mea. Si toate acestea sub pretextul ca vrei sa ma salvezi! Ca vrei... sa ma iubesti!

Nu, iarta-ma... te rog sa ma ierti! Stiu ca nu ai cum sa ma crezi ori sa ma intelegi. Am jucat tenis pana cand mingea a parasit suprafata de joc si nu am realizat ca loveam orbeste cu rachetele unul in altul. In final, traumatismele si vanataile si-au lasat amprenta – am ramas doi desfigurati, doi straini care nu se mai recunosc, doua fiinte amorfe si insipide cu amintiri regretabile despre geneza lor atroce... Dar nu trebuie sa cedam, sa disperam... timpul e irepetabil si necrutator; de ce l-am lasa sa se bucure de esecul nostru? Inca nu e prea tarziu...

„E usor sa iubesti, dar mai greu sa fii iubit”... tu spui ca iubesti, dar iubesti „un profitor si un ciudat perfectionist”. E usor sa il iubesti? Sau iti este usor sa il acuzi, tocmai pentru ca il iubesti? Ti-ar fi mai usor sa il urasti, dar ura nu se naste tot din iubire? De fapt, nu, iubirea este eterna. Nu-i asa? M-ai intrebat candva unde se duc secundele care au trecut, iar eu nu ti-am inteles intrebarea... si m-am grabit sa iti explic cum functioneaza timpul... insa acum astept sa imi explici tu: „te iubesc” – la ce timp este?

Imi pare rau, iar nu ma intelegi. Nu te lasa orbita de sensul cuvintelor mele. Judeca-le, dar nu te acoperi cu ele. Nu iti inchipui ca stii totul, caci nu stii nimic. Te invit sa te invelesti cu singuratatea si durerea mea. Iti va fi frig la inceput, dar te vei incalzi mai tarziu, cand vei razbate pana langa mine. Patul meu este cam tare, caci nu sunt obisnuit cu somnul. Insa ne va primi bucuros, gata sa ne afle povestile si sa le incrusteze in asternuturile sale, litera cu litera. Eu sunt gata sa imi las imaginatia libera in realitate. Tu esti gata? De fapt, tu unde esti?

„Ai grija ce iti doresti, caci s-ar putea sa se intample.” Presupun ca daca te-am respins suficient, ai reusit sa pleci. Imi pare rau ca nu te-am ascultat. Nu era nimeni obligat sa reuseasca sa spuna totul in doua cuvinte, asa cum fac eu. Nu am avut rabdare sa te ascult. Nu am avut rabdare sa te inteleg. Nu am avut rabdare sa te accept. Te-am respins... Oare m-ai crezut? Eu am crezut ca tu ai crezut si am renuntat...

De fapt, nu, nu eu am renuntat. Tu ai fost cea care a renuntat. Da... si ce te mai laudai ca ma vei salva! Dar de ce? Ce am facut sa merit asta? Ce te-a facut sa crezi ca o lumanare si cateva rugaciuni vor alunga intunericul din lumea mea? Cine ti-a spus ca poti citi din cartea ta unicul adevar si ca el ma va face sa ma schimb? Si de unde stiai tu care era calea cea dreapta pentru mine? Iar daca ai vrut sa ma salvezi, de ce ma condamni acum? Si unde esti? De ce ai renuntat? Sau de ce m-ai lasat sa te fac sa renunti?

Acum imi dau seama ce am facut... nu meritai sa iti rup aripile, sa iti frang inima si sa iti ucid sufletul. Degeaba iti caut acum privirea blanda si intunecata de secretele durerii tale... Nu mai am cum sa iti ating pielea catifelata care tanjeste sa fie mangaiata si sarutata... As vrea sa iti sfarsesc indelungata si nemeritata suferinta si sa iti cersesc iertarea. Sa fiu alaturi de singurul suflet ce mi-a purtat vreodata greutatea iubirii sincere si sa simt cum bate o inima numai pentru mine. Sa ma asez la pieptul tau si sa uit de tot si toate... sa fii ingerul meu, asa cum ti-ai dorit.

Oare trebuie sa ma rog la stele si la Luna sa imi scoata in cale acest inger cu privire blanda? Pentru ca apoi vreau sa il strang in brate si sa ii soptesc ca am fost cel mai crud om de pe pamant pentru ca nu i-am acordat increderea mea in totalitate si nu mi-a fost mila de el si nu l-am iubit... imi pare rau ca am fost atat de sarac in cuvinte si in sentimente. Ii voi ridica un altar sa ii aminteasca de remuscarile mele si sa ii spuna cat de mult il apreciez si il pretuiesc pe acest inger. Insa ar aprecia el, oare?

Ai mai vrea tu ceva de la mine, dupa tot ce s-a spus si tot ce s-a facut? Ai mai putea crede ca cel care nu iti merita iubirea te poate iubi? Ai mai putea simti ceva pentru profitorul ciudat si perfectionist care spune totul prin doar doua cuvinte? Ai putea uita cat de mult vrei sa ma urasti? Si ti-ai lasa vreodata inima libera sa ma iubeasca? Ori a fost totul o simpla greseala? O simpla... ratacire?

Mai mult

Dialectica

„Dusmanul dusmanului meu imi este prieten.” Dar ce te faci cand prietenul dusmanului tau iti este prieten? Cand aliatul tau este servitorul lui... Cand ura voastra comuna se transforma in simpatia lor impartasita... Nu incepe o lupta pe care nu o poti sfarsi.

Predicile presupun intotdeauna existenta unui fundament al raului. Prin comparatie, raul este indicat in forma cea mai pura si stadiul initial, dupa care el creste si se dezvolta pana ajunge un cancer complex, raspandit pretutindeni. Poate cel mai cunoscut exemplu este cel al pesimismului. Pesimismul ne face sa credem ca nu mai exista iubire, prietenie, valoare in viata... Toate se pierd si existenta este inutila. Umbra securii se asterne asupra fiecarei bucurii si este doar o problema de timp pana cand sfarsitul vine mai crunt si mai brusc decat orice inchipuire. Si toate astea apar din ideea ca nimic nu e ceea ce pare si ca nu tot ce zboara se mananca.

Pentru sfarsit nu te pregateste nimeni. Toti iti vor spune doar cat de frumoasa este viata, cat de buna este iubirea, cat de importanta este familia, cat de valoroasa este prietenia... cat mai multe minciuni si iluzii care sa te faca sa crezi ca viata este un dar care merita trait. Vei constata curand ca toate sunt doar amagiri si cu cat vei sti mai multe despre viata, cu atat vei fi mai dezamagit si mai nefericit. Dar nimic nu te va dezamagi mai mult si nu iti va pricinui mai multa suferinta decat insasi oamenii. Pentru ca pesimismul are la baza oamenii, nu raul...

Oamenii sunt cei care iti spun sa pui suflet in tot ce faci. Evident, fiecare esuare, fiecare dezamagire si fiecare iluzie te vor face sa crezi ca sunt nenorociti cei care iti spun sa pui suflet. Dar nenorociti nu sunt ei, ci aceia care iti iau sufletul de acolo de unde il pui. Bucatica cu bucatica, ciob cu ciob, ei iti fura sufletul si iti devoreaza emotiile si sentimentele, pentru ca ei nu sunt capabili sa le traiasca. Sunt doar paraziti care se hranesc cu vietile altora pentru ca vietile lor sunt prea mizere si prea sarace. Si vor rade de tine si iti vor tine predici despre pesimismul tau, atitudinea ta negativista si felul in care respingi oamenii de langa tine, desi ei nu stiu ca oamenii aleg sa plece, iar cei care vor sa ramana raman chiar si atunci cand arunci cu pietre in ei.

Cine ar putea fi mai buni predicatori daca nu chiar ei, hotii care striga „hotii”? Vorbesc cu ardoare despre ipocrizie, dar uita ca sunt primii ipocriti. Condamna cu frenezie egoismul si aroganta, dar tocmai ei sunt cei mai egoisti si mai aroganti. Iar aroganta lor atrage si creeaza adevarate fancluburi ale arogantei, desi ei propovaduiesc calea ignorantei si nepasarii sau nesimtirii. Falsitatea lor nu cunoaste limite nici macar in fata oglinzii si nu de putine ori reusesc sa se pacaleasca inclusiv pe ei insisi, cu atat mai mult pe tine, pentru ca daca ei sunt actori, tu esti naiv...

Iar tu, ca simplu om, privesti si nu intelegi. Nu intelegi cum ei se bucura de admiratia celorlalti, in timp ce tu te zbati ca macar sa le atragi atentia asupra ta. Nu intelegi cum ei au o viata atat de fericita, in timp ce tu masori bucuriile in cate zile nu ai plans si cate amintiri nu regreti. Si in final, incercand sa le arati ca au gresit fata de tine, tot ei te urasc! Si iti vor arunca acuzatii de tot felul, incercand sa te invinovateasca de un esec care nu iti apartine. Pentru ca da, esecul nu este al tau, ci al lor. Daca nu mai sunteti parti constituente ale vietii fiecaruia dintre voi si ei te acuza, asta se intampla pentru ca planul lor a esuat. Au vrut sa te foloseasca, dar nu le-a mers. Iar pentru ca nu au reusit sa isi duca planul la bun sfarsit, te acuza pe tine pentru ca nu cumva sa para ca intentiile lor nu au fost nevinovate. Si nu ai cum sa te aperi, pentru ca ei au dreptate intotdeauna.

Sa zicem ca azi este ziua ta. Primesti mesaje, urari, cadouri si vizite de la tot felul de prieteni. Insa cel mai mult iti atrage atentia o felicitare de la o persoana speciala pentru tine. Inimioara aurie de pe coperta iti da curajul sa visezi la un mesaj frumos, insa fondul negru pe care este amplasata prevesteste o dezamagire. O deschizi si descoperi ca este mai mult decat sperai. Dar mai mult nu inseamna si mai bun. Nu, nu este bine sa ai asteptari. Iar daca speranta moare ultima, nu credeai ca vei muri tu inaintea ei?

Ei bine, ai citit. Ai aflat ceea ce nu iti doreai vreodata sa afli si acum nu mai ramane nimic de spus. O adaugi pe lista dezamagirilor fundamentale ale vietii tale si te rogi in sinea ta sa nu se repete, sa nu mai cunosti astfel de persoane. Insa timpul avanseaza si odata cu el avanseaza si oamenii. Nu mai este ziua ta, a trecut ceva timp de atunci, ai ignorat acea felicitare si persoana respectiva deopotriva. Dar, plimbandu-te intr-o zi pe strada, vezi acea „persoana speciala”, care poate inca mai este speciala pentru tine, la brat cu altcineva. Nu va mai vorbiti, nici macar nu va mai priviti, deci nu aveai cum sa stii despre asta si sa te pregatesti pentru aceasta priveliste. Dar se vede clar ca ea este fericita si spune tuturor ca el o iubeste asa cum nu a iubit-o nimeni. De parca stie ea cum a iubit-o „nimeni” sau oricine altcineva! Le-a acordat si lor aceeasi sansa pe care i-a acordat-o lui? I-a privit vreodata cu adevarat mai mult decat ca pe un nimeni? Si daca nu... TU ai primit acea sansa? TU ai insemnat vreodata ceva pentru ea? Probabil ca nu, dar asta o stii numai tu, pentru ca ea, el si cei din jurul lor cunosc doar povestea lor de iubire. Poate ca prietenii tai stiu ca ea te-a dezamagit si ca ai crezut ca poate fi mai mult decat este, dar in timp ce iti vor prezenta condoleante, o vor felicita pentru noua ei relatie.

Si ar fi bine daca s-ar opri aici. Tu ai ales sa ignori acea felicitare si pe ea, autoarea... ai fost avertizat in legatura cu aroganta ei, dar ai crezut ca este genul de eticheta gratuita pe care o primeste oricine, asa ca ai ignorat si asta. Nu... nu poate fi atat de simplu, atat de usor. Trebuie sa devina o telenovela, un spectacol public care sa antreneze si fanclubul acela dupa el si sa starneasca ropote de aplauze din partea audientei. Astfel si numai astfel acea persoana se poate simti impacata cu ceea ce a facut si te poate acuza linistita: „credeam ca ti-ai gasit pe cineva” – de parca ati fi discutat vreodata un astfel de subiect. Insa e clar ca atunci cand pleci la drum cu un handicap, nu ajungi departe. Si lipsa comunicarii este poate cel mai grav handicap...

Descoperi ca in astfel de spectacole, pentru ca nu este singurul caz, prietenii tai sunt si prietenii ei, desi ea se declara dusmanul tau. Cine pierde? Toata lumea, probabil. Sau poate numai tu. Dar cel mai mult sigur pierzi tu, pentru ca nu esti capabil sa distingi intre nuante, intre masti, intre caractere... Toate sunt umbrite de acea secure. Insa umbra securii iti apartine, pentru ca tu esti securea care spinteca totul in doua – in bine sau rau, in bun sau gresit, in prieten sau dusman... Pe ea ai vrut-o ca prietena, apoi ai crezut ca poate fi mai mult si in final, a fost. Dupa cum spuneam, mai mult nu inseamna si mai bun... Ajungeti la un razboi mut in care nimeni nu vorbeste, dar toti arunca sageti, trag gloante si scrasnesc din dinti. Razboiul asta mut iti arata aspecte nebanuite ale acelor oameni implicati, dar in acelasi timp este cel mai apropiat lucru de un dialog. Ai spune ca astfel de razboaie sunt pentru copii, dar numai oamenii mari le poarta si ei nu sunt la fel de deschisi precum copiii...

Ti-ai dori ca astfel de oameni sa nu mai fie atat de ipocriti si sa aiba macar curajul de a te aborda deschis in problema lor cu tine. Dar cine tine cont de dorintele tale? Poate ca nu ai primit gandaci sau antrax in dar de ziua ta, dar asta nu inseamna ca ai primit cele mai bune intentii. Si cu ce te ajuta anonimatul cand tu vrei sa cunosti oamenii si sa iti fie apropiati? Poate ca ii stii si poate ca te stiu, dar asta nu inseamna nimic intr-o lume in care poti arunca un cuvant si se va intoarce inmiit impotriva ta. Din nou, nu incepe o lupta pe care nu o poti sfarsi... vei muri pe campul de lupta, dar nu ca un erou. Nu, nu exista astfel de onoruri in acest razboi.

Curajul este un lucru prostesc. Demnitatea, insa, este opusul. Daca nu ai curaj sa abordezi pe cineva, inseamna ca nu ai demnitate. Dar daca ai demnitatea de a aborda pe cineva, trebuie sa ai si curajul de a fi sincer. Pentru asta inseamna dialogul care ajunge la adevar – un dialog sincer intre oameni deschisi, fara contradictii, predici inutile, auto-incriminari, compatimiri, lamentari, ipocrizie, simpatie, prietenie... si mai ales, fara sfarsit! Un dialog sincer nu se poate incheia. Asta inseamna dialectica. Dar ei stiu asta?

„Crezi ca ma cunosti? Nu ai nici cea mai vaga idee, deci poti continua sa ma urasti.”

Mai mult

Asimetrie

Intr-o lume excesiv de asimetrica, intr-o zi inegala cu noaptea, intr-un moment incomparabil cu altele, un tanar statea dezechilibrat in adierea variabila a vantului indecis. Era singur in mijlocul strazii, langa o curte plina de flori si pomi fructiferi si o cladire monotona. Umbrele din jurul lui si cearcanele de sub ochii lui tradau o durere care se scurgea vadit retinuta, asemeni unei hemoragii controlate de un garou. Garoul lui era zambetul fals pe care il afisa printre suvitele lungi de par care dansau cu vantul, mangaindu-i fata. Desi trist, ar fi ramas acolo pentru totdeauna.

Cautase prea mult frumusetea in chipuri de portelan care s-au spart eliberand tenebre. Asteptari unilaterale transformate in dezamagiri bilaterale. Acum stia ca frumusetea trebuie sa vina din interior. Sperante naive care isi asteptau deznodamantul iluzoriu. Stia ca e gresit sa caute un singur aspect cand existau atatea altele. Dar stia la fel de bine ca frumusetea interioara radiaza si in exterior. Perspective asimetrice care deveneau paradoxuri in ochii altora. Prea putin sau prea mult, prea departe sau prea aproape, prea curand sau prea devreme, prea gresit sau prea corect, cine erau ei sa judece viata lui? El nu exista... nu asa cum il vedeau ei.

Si multi nu il vedeau, nu il cautau si poate treceau pe langa el fara sa se intrebe macar de ce statea acolo. Insa lumea aceasta aparent moarta este moarta doar prin indiferenta ei. Cand bariera indiferentei se ridica, apare interesul evident. La inceput, este o simpla curiozitate. In timp creste intr-o aviditate bolnava de informatii – cine, cum, cand, unde, de ce... curand devine o sete de distrugere, nimicire. Si la ce sunt bune informatiile daca sunt false? Masti poate purta oricine, dar nu oricine este capabil sa le dea jos atat pe ale altora, cat si pe cea proprie...

Oamenii sunt fiinte unice, irepetabile. Dar asta nu ii opreste vreodata sa considere ca ceilalti se incadreaza in tipare, clase, etichete, categorii, colective, rase, etnii etc. Poate ca la fel de usor le este si sa se ataseze de aceia care par speciali. Insa pe cat de putin ii afecteaza durerea pe care o resimt cei pe care ii judeca, pe atat de mult resimt durerea pierderii acelor oameni speciali. Si de cele mai multe ori realizeaza cat de speciali erau acei oameni abia dupa ce nu mai sunt...

Intr-o lume aparent monotona, intr-o zi probabil frumoasa, intr-un moment posibil unic, o tanara era aproape cazuta pe treptele masive ale unei biserici impozante. Era singura si plangea cu lacrimi amare printre grupurile de oameni care ieseau cu veselie din casa Domnului, bucurosi de dulcea reuniune spirituala cu divinitatea. Sunetele din jurul ei si razele de soare o inconjurau intr-o aura misterioasa, dar evident plina de durere, asemeni unei flacari care arde intretinuta de vantul puternic. Vantul ei era inima zdrobita care ii batea in pieptul acoperit de o rochie udata de lacrimi si stropita de noroi, invelindu-i trupul firav. Desi satula de lacrimi, nu se putea ridica de acolo.

Cautase prea mult sentimente sincere in iluzii iscusite care s-au destramat descoperind minciuna. Promisiuni bilaterale transformate in regrete unilaterale. Acum stia ca sentimentele trebuie sa vina din inima. O concluzie intarziata in urma viselor sfarsite. Ar fi vrut sa stie cine merita cu adevarat iubirea ei si cine nu. Dar la fel de mult isi dorea sa poata iubi sincer si nu doar pentru ca era iubita. Idei confuze care sunau a riscuri in urechile altora. Prea oarba sau prea atenta, prea rece sau prea sufocanta, prea grabita sau prea nesigura, prea exagerata sau prea neincrezatoare, cine erau ei sa ii spuna cum sa iubeasca? Ea nu era o papusa... nu asa cum o credeau ei.

Toti o vedeau, o doreau si o cautau, crezand cumva ca ea apartine tuturor. Insa interesul lor aparent sincer se dovedea rapid doar ipocrizie ieftina. Iar cand ipocrizia lasa locul unor minciuni atent construite, apar iluziile. La inceput, sunt simple promisiuni desarte. In timp se transforma in dezamagiri repetate – luna de pe cer, stelele, soarele, fericirea pana la adanci batraneti... toate se pierd in uitarea vinovata. Si la ce sunt bune promisiunile daca sunt incalcate? Inimi poate primi oricine in dar, dar nu oricine este capabil sa o dea pe a lui la schimb, apreciind ce a primit...

Oamenii sunt atat de asemanatori, empatici... insa asta nu ii opreste uneori sa se considere diferiti, speciali si superiori fata de toti ceilalti. Poate ca la fel de usor le este sa si profite de cei care le atribuie aceasta superioritate. Insa pe cat de putin le pasa de ceilalti si de sentimentele lor, pe atat de mult le pasa de oamenii care le atrag atentia si le fura inima. Si nu de putine ori pica in capcanele pe care le intindeau, la randul lor, altora...

Intr-o lume excesiv de asimetrica, dar tulburator de previzibila, intr-o zi atat de monotona si totusi plina de evenimente, intr-un moment inutil, dar extrem de important, e imposibil sa nu se intample ceva. Razboaie, crime, foamete, boli, moarte, viata, iubire, copii, prietenii, anotimpuri – toate apar independent si dependent in acelasi timp, involuntar si voit in aceeasi masura, excesiv si implicit in acelasi fel, repetitiv si unic prin aceeasi natura, absolut si relativ din aceeasi perspectiva... nulitati infinite si absurditati rationale care se deruleaza pe scena vietii intr-un decor artificial si natural, verosimil si ireal deopotriva. Totul rezoneaza perfect cu caracterul stereotip si unic, dual si individual al omului.

Iar daca omul nu ar cunoaste suferinta, nu ar aprecia bucuria; daca nu ar simti ura, nu ar sti ce inseamna iubirea; daca nu ar vedea moartea, nu ar sti ca traieste; daca nu ar pierde nimic, nu ar pretui ce are; daca nu ar cunoaste dezamagirea, nu si-ar afla fericirea; daca nu s-ar rataci, nu ar gasi drumul bun; daca nu ar purta masti, s-ar sfarama in necunoscut; daca nu ar gusta singuratatea, nu ar dori companie; daca nu s-ar ineca in noroi, nu ar mai respira usurat aerul rarefiat al inaltimilor; daca nu ar fi imperfect, ar fi defect.

Spre inserat, tanarul porneste mai departe spre orizont. Tanara se ridica de pe trepte si incepe sa le coboare hotarata. Durerea lui se scursese in noroi. Lacrimile ei se uscasera in vant. Cata ura au eliberat prin lacrimi? Cata durere au uitat prin impietrire? Cate amintiri au sters prin zambete? O lume intreaga ar fi cunoscut povestile lor, dar o lume intreaga nu le-ar fi sfarsit suferinta si nu le-ar fi deslusit sensul. Iar cu acest gand in minte, privirile lor se intalnira.

Incremenira din nou, insa de data aceasta nu suferinta era cea care ii oprise. Timpul si lumea se oprisera si ele in jurul lor, caci coliziunea dintre universurile lor nu fusese prevazuta nici macar in visele lor cele mai optimiste. Totul era atat de cunoscut si asemanator, incat parea un singur spatiu oglindit, un continuu incredibil care ii invita sa il exploreze impreuna si sa ii afle secretele in aceeasi masura ca si frumusetile ce apareau in fata ochilor lor. Noroiul de pe rochia ei si vantul din parul lui erau la fel de inedite precum zambetul ei stralucitor si privirea lui patrunzatoare.

- Nu cred ca ma cunosti – intrerupse el tacerea – dar eu te cunosc pe tine! De azi inainte vreau sa fii Soarele meu. Voi fi cel mai fericit daca vei accepta!

Usor uimita de cuvintele auzite, ea nu astepta mult pana sa ii raspunda, contrariata:

- Nu te grabi sa crezi ca masca ta ascunde mai multe decat a mea, caci privirea ta spune multe despre sufletul pe care il tii adanc zavorat. Nu cred ca pot fi Soarele tau, dar cred ca iti pot imprumuta o raza de soare.

- Atunci imi pare rau – se scuza el. Nici eu nu iti voi oferi Luna, dar iti pot oferi o plimbare sub clar de luna. Ma vei insoti?

Si ii intinse mana, iar ea o stranse cu putere in mana ei si incuviinta. Pornira impreuna spre apusul rosiatic, imbujorati de emotia primei intalniri, dar increzatori in viitor si in mana pe care fiecare o tinea. Isi povesteau vietile lor de pana atunci, oprindu-se uneori pentru a constata asemanari ori diferente, coincidente ori neconcordante si nu in ultimul rand, pentru a se privi. Nimic in jurul lor nu le atragea atentia. Erau doar ei si apusul.

Si nu conta ca el era mai inalt decat ea, iar ea era mai frumoasa decat el; ca el vorbea prea incet, iar ea vorbea prea tare; ca el mergea prea repede, iar ea prea incet; ca el zambea discret, iar ea radea cu pofta. Conta ca amandoi zambeau, se priveau si isi descopereau povestile si sufletele asemanatoare. Erau o alta perspectiva cliseica intr-o lume moarta, excesiv de asimetrica si monotona; insa povestea lor era inedita tocmai prin certitudinea existentei fiecaruia in viata celuilalt si prin sentimentele lor pline de viata. Erau doua siluete impreunate care paseau spre necunoscut: iubirea – o asimetrie simetrica.

Mai mult