Exercitiu de Imaginatie

Sa ne imaginam ca ieri este astazi si astazi este maine. Tot ce am facut sau vom face „azi” se va regasi intre amintirile noastre „maine”. Poate ca ceea ce planuiam „ieri” sa facem „azi” va fi doar un repros sau un regret „maine”. Poate ca ceea ce am facut „azi” nu va mai parea o idee atat de buna „maine”. Daca „azi” este „maine”, putem justifica toate actiunile noastre? Sau vom alege sa uitam totul, la fel ca in cazul altor intamplari de „ieri”?

A spune „adio” zilei de „ieri” si a o imbratisa pe cea de „azi” este totuna cu a spune „adio” zilei de „azi” si a o imbratisa pe cea de „maine”. Sigur, ar putea fi gresit sa spui „adio” prezentului in asteptarea viitorului, dar cu ce ar fi mai gresit decat sa spui „adio” prezentului in amintirea trecutului? „Timpul curge intr-un singur sens, trecutul e istorie, viitorul e mister iar prezentul e un dar”. Din trecut ar trebui sa invatam pentru a nu repeta greselile in prezent, iar prezentul ar trebui sa fie cat mai pe placul nostru pentru ca si viitorul sa „sune bine”. In realitate, totusi, rareori se intampla asa.

In trecut, oamenii aveau stiinte, arte, spiritualitate si chiar divinitate. Respectau parerile celor mai invatati decat ei, se supuneau legilor si normelor chiar si atunci cand acestea erau impuse de tirani si cu toate acestea, aveau parte de progres. Un progres lent, intins pe mii de ani, dar cuantificabil. Pentru ca fiecare contact al omului cu mediul inconjurator a generat intrebari, raspunsuri, nevoi, probleme si solutii, iar fiecare contact al omului cu sinea lui sau semenii sai a generat aceleasi lucruri, poate chiar si altele. Rezultatele sunt tot ceea ce ne inconjoara in zilele noastre si felul in care suntem noi ca persoane.

Din Epoca de Piatra la Renastere si pana in momentul de fata, piatra a luat diverse forme care sa slujeasca intereselor omului: la inceput simple unelte de baza, au ajutat omul in muncile lui; apoi sculpturi incredibile au luat nastere din piatra sub iscusinta sculptorilor, delectand privitorii secole intregi; in prezent, piatra serveste in principal la constructii diverse – cladiri, infrastructuri, complexuri, monumente si edificii.

Din Epoca Metalelor la Revolutia Industriala si pana in prezent, metalele au primit si ele diverse forme si intrebuintari: la inceput, ustensile grosolane ori podoabe simple, au servit oamenii in diverse scopuri, inclusiv in societate; apoi au devenit arme redutabile sau protectori nelipsiti, bijuterii sau insemne nobiliare, precum si masini si infrastructuri, atat mobile (trenuri, automobile, vapoare, avioane) cat si imobile (uzine, cladiri etc); in prezent, metalele sunt des utilizate in aparatura electronica si electrocasnica atat de intalnita in lumea civilizata, dar si in alte domenii ale tehnologiei.

De dinainte de Iisus, Buddha sau Mahomed, la Cruciade si Inchizitie, pana in prezent, oamenii au avut divinitati carora se inchinau si pe care le respectau sau aveau grija sa fie respectate. Le aduceau ofrande si jertfe, le construiau temple, moschei si biserici, le inchinau vietile lor in pustietate sau printre oameni, propovaduind cu forta sau cu dragoste cuvintele lor. Tot ce era sacru sau sfant trebuia mentinut astfel. In prezent, putine religii mai respecta intocmai traditiile si cutumele. S-ar putea spune ca religiile nu au tinut pasul cu progresul umanitatii. Dar religiile sunt ale oamenilor, asa ca o astfel de ipoteza ar fi invalida, cu exceptia cazului in care insasi oamenii nu au dorit ca religiile sa se adapteze noilor conditii.

In prezent, oamenii au inca stiinte, arte, spiritualitate si chiar divinitate. Dar au si tehnologie, economie, politica, industrie, interese... Stiintele au servit progresului umanitatii. Au vindecat boli, au condus omul pe Luna si in adancurile Pamantului, au creat mijloace de comunicare si transport rapide, tehnologii utile, specii de plante si animale noi. Dar tot ele au creat arme, otravuri, energie, stres, poluare, incalzirea globala, exploatarea excesiva a resurselor. Artele infatisau viziunea omului in diferite aspecte, dar in prezent devin tot mai indecente sau mai abstracte. Spiritualitatea oamenilor includea foarte multe elemente transcedentale, insa in prezent, este tot mai des ignorata, oamenii bazandu-se pe material si tot ceea ce pot atinge si poseda. Divinitatea era la inceput o forma de ajutor, oamenii implorand zeii sa ii ocroteasca si sa ii ajute. In prezent, divinitatea este vazuta numai prin intermediul religiei, iar religia pare un set de constrangeri si reguli ancestrale pentru care nu mai depune nimeni eforturi sa le respecte.

Identitatea oamenilor nu mai este stabilita doar de familia din care provin, educatia pe care au primit-o, religia careia apartin sau rolul lor in societate. Limitele eticii nu se mai aplica nimanui, caci libertatea confera tuturor drepturi. Oamenii nu mai sunt doar un nume, o minte, un supus al divinitatii, un cetatean, un adult sau un minor... fiecare individ se considera diferit, la fel ca restul. Iar tendinta oamenilor este spre progres individual – fiecare se considera mai bun, mai special, mai greu de impresionat ori egalat. Si cum sa devina mai interesant daca nu folosind un limbaj obscen si adresand jigniri semenilor lui „inferiori”?

Competitia incepe devreme si pentru multi se termina inainte ca ei sa fie constienti de ea. Copiii din trecut aveau povesti si imaginatie. In mainile lor, orice obiect se putea transforma in orice doreau, iar in ochii lor, orice loc devenea un taram magic, o lume doar a lor. Broastele se transformau in printi, betele deveneau sabii, casele din copaci erau palate fermecate si fiecare copil avea puteri supranaturale. Copiii din prezent au o varsta intotdeauna cu mai multi ani decat in acte, o tigara ascunsa pe undeva pentru a fi fumata in tihna, o sticla in mana care sa le tina companie in momentele dificile, relatii romantice bazate pe sex, sfaturi pentru „relatia perfecta” si impresia ca „le stiu pe toate si le-au vazut pe toate”.

Copiii devin adultii care, la randul lor, dau nastere altor copii. Conflictul dintre generatii se accentueaza pe masura trecerii timpului. Daca in trecut copiii se considerau neintelesi de catre parinti, in prezent nu au cu cine sa se confrunte, pentru ca parintii nu mai participa activ in cresterea si educatia copiilor lor. Astfel, copiii ajung sa caute ajutor la prieteni, pe internet sau din alte surse nu tocmai benefice. Identitatea lor se stabileste in functie de modelele promovate de societate, modele care sunt rareori exemple de eminenta. Astfel, apar mereu copii neintelesi care cresc in adulti nonconformisti care genereaza intregi curente si culturi ale personalitatii, instruind cu sau fara intentie oamenii sa le copieze (sau chiar sa isi asume) identitatea. Din fericire, exista destule optiuni pentru a nu se repeta acelasi tipar. Insa chiar si asa, se simte absenta originalitatii.

S-ar putea spune ca dupa atatea mii de ani de evolutie si progres, este extrem de dificil sa inovezi. Viata poate avea mii de trasee, dar destinatia este aceeasi: moartea. Nu conteaza ca esti familist convins sau cel mai atroce criminal, iti vei gasi si tu sfarsitul. Cariera poate urma si ea mii de optiuni, dar nici ea nu poate continua prea mult. Fie ca esti seful celei mai mari companii sau pur si simplu servitorul altora, candva te vei retrage, intr-un fel sau altul. Religia poate fi construita in jurul oricui, dar nu exista religie care sa iti asigure viata vesnica sau lipsita de griji pe Pamant. Majoritatea insa iti promit o existenta imateriala continua plina de bucurie si fericire. Artele pot fi si ele diverse si pot infatisa cele mai curioase idei ale oamenilor, dar in final, criticii vor gasi ceva de obiectat. Fie ca esti cel mai talentat poet sau cel mai fals cantaret, se va gasi cineva care sa refuze sa iti aprecieze operele fie doar pentru ca asa vrea el. Stiintele sunt si ele numeroase si pot raspunde celor mai multe intrebari ale oamenilor, dar sunt limitate de oamenii care le practica sau invata. Fie ca vrei sa afli unde se ascunde Dumnezeu sau daca mai exista viata in Univers, trebuie sa primesti un semn pentru a putea fi sigur. Altfel, stiintele se contrazic pe masura ce evolueaza. Pamantul, de la o intindere plata din centrul Universului, a ajuns o planeta elipsoida care graviteaza in jurul Soarelui, o stea din galaxia Calea Lactee, situata in Grupul Local din Universul cunoscut. Si contrar tuturor asteptarilor, apa a existat si pe Luna, si pe Marte... si este foarte posibil sa fi existat si pe alte planete, asa ca existenta ei nu garanteaza neaparat si existenta vietii. Si de ce ar trebui ca viata din Univers sa fie la fel ca cea de pe Pamant, iar oamenii sa fie dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu? In fond, diavolul insusi a fost candva un inger...

Toate acestea ne fac sa ne gandim ca, de fapt, astazi este maine. Ieri, azi era maine. Maine, azi va fi ieri. Dar astazi, maine si ieri nu pot fi tot azi. Daca omul a renuntat la imaginatie sau imaginatia l-a parasit, este greu de spus. Insa fara imaginatie fiecare zi e doar o zi. Fara imaginatie, omul nu ar fi putut crede ca Dumnezeu se ascunde in nori, iar ca Pamantul este centrul Universului. Ar fi ramas cu intrebari vesnice despre identitatea si originea lui. Habar nu ar fi avut ca Hamlet isi punea vesnica intrebare existentiala sau ca Dumnezeu l-a creat pe Adam din tarana. Nu ar fi crezut niciodata ca Noe a construit o arca pe care a salvat omenirea din Potop sau ca Atlantida asteapta undeva sub ape sa fie descoperita. Nu l-ar fi cunoscut pe fiul zeilor si cel mai puternic om, Hercule si nu ar fi invatat ca cei mici si slabi se pot opune celor mari si puternici precum au facut Robin Hood sau Cei Trei Muschetari.

Toate sunt insa istorie. Ce a fost ieri nu mai este azi, iar daca in trecut oamenii si eroii aveau putine lucruri in comun, eroii zilelor noastre sunt cat mai apropiati de oameni si cat mai asemanatori lor. Daca Icar zbura cu aripi facute de mana lui, oamenii zboara astazi cu avioane construite de masini industriale construite de alte masini industriale si tot asa. Calul Troian a fost inventia care a ajutat la distrugerea Troiei in antichitate. In prezent, e nevoie doar de un tanc pentru a distruge un oras. Submarinul capitanului Nemo sau insula lui Jem Tankerdon si Nat Coverley erau capodopere exclusiviste create de genii ale stiintei si alimentate de energie alternativa. Astazi circulam cu masini sau folosim telefoane care se alimenteaza cu energie fara a fi nevoie de a folosi nici macar un cablu de alimentare sau un manual de instructiuni. Noe a trimis un porumbel in lume pentru a afla daca apele s-au retras. In prezent, mii de sateliti supravegheaza constant planeta si spatiul si transmit informatiile oricui dispune de o conexiune la Internet. Zeii din Olimp il trimiteau pe Hermes sa livreze rapid depesele. Astazi totul se afla la o singura apasare de buton distanta.

Pentru orice problema exista o solutie. Dar in ciuda faptului ca totul tinde spre minimizare si facilitare, oamenii sunt din ce in ce mai nemultumiti. Nu primesc cadourile pe care si le doreau, slujba pe care o au este o corvoada, prietenii lor nu se dovedesc a fi asa cum ii considerau, familia este rareori cea potrivita pentru ei, educatia este inutila si orice relatie se sfarseste cu cel putin un „te-ai schimbat, nu te mai recunosc”. Oamenii incep sa se limiteze tot mai mult la material, dar – paradoxal – isi petrec tot mai mult timp in mediul virtual. Vor sa devina cei mai bogati oameni in viata sau cele mai bogate caractere in online. Vor sa aiba cea mai frumoasa sotie in carne si oase sau cele mai multe aventuri in jocurile erotice. Vor sa conduca cea mai rapida masina de pe Pamant sau sa fie cei mai buni soferi de pe Internet. Vor sa aiba cei mai buni prieteni in viata sau cei mai multi prieteni pe site-urile de socializare. Vor sa fie cei mai iubiti membri ai familiei sau sa aiba cei mai multi fani. Vor sa isi apere tara sau vor sa isi creeze cea mai mare populatie in jocurile online.

Totusi, oamenii comunica tot mai putin. E-mail-uri, mesaje instant, mesaje text, comentarii, like-uri, toate sunt usor de compus si transmis in mediul virtual. In fata altora, insa, cuvintele vin mai greu. Zambetul devine din expresie a amuzamentului sau bucuriei o expresie a stanjenirii. Se recurge apoi la aceeasi comunicare virtuala si nu putine sunt situatiile in care un grup de persoane comunica tot prin intermediul mesajelor scrise, desi se afla in aceeasi incapere sau chiar la aceeasi masa. Prietenia este mai stransa daca prietenii impartasesc fotografii si conversatiile lor stupide pe site-urile de socializare. Sentimentele arata mai frumos cand sunt insotite de emoticoane si nu de sarutari sau imbratisari. Care este cel mai rapid si sigur mod de a incheia o relatie daca nu printr-un SMS? Iar daca vrei sa ai succes in orice ai face, trebuie neaparat sa anunti pe toata lumea din lista ta de prieteni ca urmeaza sa faci ceva ca ei sa te incurajeze si sa te sprijine virtual.

Sa nu ne mai imaginam ca ieri este astazi si astazi este maine. Se pare ca „ieri” nu prea are nimic in comun cu „azi”, iar „maine” se anunta a fi mai rau analizand starea lucrurilor. Daca toti filosofii, pictorii, scriitorii, sculptorii, savantii si alti oameni care au influentat omenirea nu si-ar fi folosit imaginatia, tot ceea ce se afla astazi in lume fie nu ar fi existat, fie ar fi aratat cu totul altfel. Desigur, inovatia inca exista si progresul continua. Dar este oare utila aceasta artificializare a vietii oamenilor? Toate aceste masini si aparate doar ii ajuta pe oameni? Sau nu cumva vor ajunge oamenii la fel de inspirati si spirituali precum masinariile pe care le creeaza? „Un pas mic pentru om, un salt urias pentru omenire” a fost facut inainte? sau inapoi? Daca totul este plictisitor si nimic nu ne mai impresioneaza, ce mai este realitatea daca nu simplul exercitiu de imaginatie al celor care doar visau sa traiasca in lumea in care traim noi?

Mai mult

Recipient Invalid

„Dragul meu, astazi este ziua ta. Si totodata este trebuia sa fie si ziua noastra. Ironia face ca numai tu sa te bucuri de clipe frumoase, desi obisnuiai sa le imparti pe toate cu mine. De fapt, nu, gresesc, nu te bucuri numai tu de clipe frumoase, probabil ca petreci alaturi de prietenii tai si noua ta iubita. Ma intreb daca si ea a fost la fel de fermecata de zambetul tau superb si de privirea ta patrunzatoare... oare iubirea ei fata de tine este la fel de profunda?

Ah, iubirea... cand te-am cunoscut, mi-ai spus ca iubirea este ca o sansa... cine nu profita de ea se va intreba toata viata cum ar fi... Iti mai amintesti, oare? Pe atunci eram indragostita de tine, dar tu nu stiai. Iti spuneam doar ca imi plac multe lucruri la tine, dar a place pe cineva nu inseamna neaparat a-l iubi... a fost incredibil sa aflu apoi ca si tu ma iubeai, dar ti-era teama ca nu te-as fi crezut daca mi-ai fi declarat sentimentele tale.

Au trecut ani de atunci si iata-ma din nou aici, in fata aceluiasi monitor, scriindu-ti. Doar ca de data asta „printul meu” nu mai este acolo sa imi raspunda, asa cum faceai candva... Poate ca esti ocupat, dar tocmai asta este avantajul e-mail-ului... iti pot scrie fara sa te deranjez iti intrerup activitatile. Sper, totusi, ca nu te va deranja mesajul meu...”

Se opri pentru cateva clipe... nu stia daca din cauza monitorului sau pur si simplu din cauza lui lacrimi fierbinti ii aparusera in colturile ochilor. Incepu sa rada... „astazi” era de fapt noapte... da, la ora 3 noaptea ea scria mesaje cuiva despre care nici nu putea fi sigura ca vrea sa le citeasca. Desigur, mesajul pe care il avea acum in fata nu era primul, scrisese si stersese mesaje inca de pe la 12... si ar fi inceput si mai devreme, dar stia ca ar fi fost prea devreme si ar fi parut „obsedata” daca el ar fi vazut ora la care se trimisese mesajul. Reveni, totusi, la scris...

„Voiam sa iti urez „La multi ani si tot ce iti doresti”... o urare banala, dar sincera. Sper sa fii iubit si fericit. Desi cred ca esti. Sper ca esti si sper ca iubesti... nu stiu. Cand iubesti un om, nu te rezumi doar la a-l strange in brate si a-l saruta... cu atat mai putin la a-l dezbraca si a face dragoste cu el... Poti pune unul langa altul cel mai frumos barbat si cea mai frumoasa femeie. Poate se vor place, poate vor face dragoste impreuna, dar asta nu inseamna ca vor fi capabili sa si simta dragostea unul pentru celalalt. Asa ca sper din tot sufletul ca tu si ea va iubiti...”

Se opri din nou, intrebandu-se daca si ei doi se iubisera vreodata. Despre ea, era sigura ca il iubise... poate mai mult decat pe propria persoana. Dar despre el, nu mai era atat se sigura. La inceput ar fi jurat ca o iubeste, dar in timp flacara aceea a inceput sa palpaie. Dupa ce o suise pe un piedestal si o facuse sa se simta ca o regina cu aprecierile si complimentele pe care i le adresa in fiecare zi, devenise tot mai nemultumit de ea... pana cand, intr-o zi, ii spuse ca „asa nu se mai poate”, parasind-o...

„Stiu ca poate par rea, dar te rog sa ai grija macar de ea... nu am inteles niciodata cum m-ai putut iubi si apoi ai putut sa imi reprosezi toate acele lucruri... asa ca sper ca de data asta sa fii sigur pe tine si sentimentele tale... daca nu pentru ea, pentru mine. Eu te iubesc si ma doare ca nu mai esti al meu te-am iertat...”

Scrise ultimele cuvinte, se semna si apasa „Send”. Insa pe ecran ii aparu o eroare: „invalid recipient”. Da, pierduse ani de zile din viata iubind un „recipient invalid” – un corp lipsit de suflet care nu putea simti iubirea...

Mai mult

Delir

Hazardul te-a adus pe tabla mea de joc, printre pioni, regi si nebuni. Dar lemnul lor rece si lucios este mort si fara vointa, pe cand tu esti o marioneta nesperat de insufletita. Miscarile lor criptice si strategice sunt atat de monotone si limitate pe langa pasii tai energici si hotarati! Ca intr-un dans haotic, te invarti intr-o lume rigida si necunoscuta cu siguranta unui copil care se plimba intr-o camera plina de jucarii. Iar ritmul tau irezistibil ma indeamna sa te urmez.

Te urmaresc printre umbre si contururi si nu pot sa nu ma intreb ce mana ingenioasa a creat o astfel de minune. In zadar iti caut incheieturile si capetele sforilor, tu esti un manechin cu vointa proprie, nu ai nevoie de o mana care sa iti dicteze pasii. Si as putea sa jur ca ai prins aripi in jocul tau, dar stiu ca nu as putea zbura alaturi de tine si nu te-as putea lega de mine ca sa te las apoi purtata de briza. Te-ai ridica prea sus ca sa te mai pot ajunge lasandu-ma ca, printre nori si raze de soare, sa iti urmaresc zambetul plutind departe ca un curcubeu spulberat de vant.

Intr-un castel de nisip, pe o insula pustie, o sa ne instalam cartierul general. Vom declara razboi ploii si vantului si ma voi incalzi cu focul din privirea ta. Iar cand noaptea va alunga si ultima raza de lumina, am sa te arat Lunii si am sa-i spun ca stralucesti mai puternic decat ea. Si daca nu ma va crede, ii voi arata zambetul tau. Poate ai spune ca e o nebunie, poate ar fi doar o iluzie, dar pentru acele cateva clipe de fericire nimic nu ar mai conta. Si de pe insula noastra pustie am privi impreuna apusul si rasaritul pana intr-o zi cand ne vom ridica impreuna dincolo de nori si vom zbura mai departe, spre alte taramuri.

Printre carti de joc si piese de domino ma tii de mana si ma invarti intr-un ritm ametitor.  In jurul nostru e razboi: regele de trefla si cavalerul de cupa se dueleaza pentru regina de pica, iar bufonul este arbitru. De pe margine, carti si piese privesc deopotriva si isi sustin favoritul. Dar nu am timp sa ma opresc, caci tu te intorci si imi faci semn sa te urmez. Iar eu nu pot decat sa ma supun comenzii tale si sa ma las atras in jocul tau straniu. Ma intreb totusi cum de nu ne vede nimeni... poate duelul e mai interesant decat noi ori poate numai eu te vad... Dar nu imi pasa, chiar daca ai fi o fiinta de pe alt taram, tot m-as lasa tras de mana ta.

Intr-o ploaie de minute si secunde vom dansa impreuna. Vom privi Timpul alergand ca un nebun si il vom invita sa ne insoteasca. Iar daca el nu va tine pasul cu noi, nu vom privi in urma si nu ne vom opri, ci vom privi inainte, in necunoscut. Si daca Timpul ne va ajunge din urma, ii vom povesti cu drag tot ce am vazut. Poate va spune ca e imposibil, poate ca ar fi doar un vis, dar pentru noi va conta doar ca am vazut si am facut totul impreuna. Si dintre orologii si calendare degeaba s-ar mai zbate, pentru ca nu s-ar putea intoarce sa ne fure fericirea.

Printre vorbe si soapte iti zambesc si te admir incontinuu, hipnotizat de privirea ta cu sclipire ireala. In privirea ta gasesc secrete si simtiri dintr-o alta lume, o lume pe care inca nu o cunosc, dar in care ma simt ca acasa. As vrea ca acest joc sa nu inceteze vreodata. Chiar daca e doar o sarada imposibila ori un concurs de nebuni, am sa joc pana la capat, indiferent ce s-ar afla la final. De va dura o vesnicie ori o clipa, nu conteaza. Si nu are legatura cu iubirea sau ura, cu viata sau moartea, cu realul sau irealul. Este doar fericirea pe care o gasesc in simpla ta privire, in simplul tau zambet, in complicatul tau joc...

Poate nu ma crezi ori poate sunt nebun. Poate ca totul este doar o plasmuire inteligenta a imaginatiei mele bolnave. Dar ce este imaginatia daca nu cea mai simpla cale catre libertate si fericire? Ma uit in oglinda si vad sforile care ma tin sub control. Ma intorc si pe spatele meu observ resturile a ceea ce a fost candva o pereche de aripi. Ma ascund rusinat, mustrandu-ma pentru ca mi-am permis sa visez. Dar tu ma gasesti si ma tragi din nou la lumina. As vrea sa iti spun ca eu nu sunt ca tine, ca nu mai pot zbura... dar totul este prea frumos ca sa pot renunta, asa ca te rog doar sa ma ierti... sa imi ierti delirul...

Mai mult

Noapte de Martie

Intr-o noapte de martie, in care luna se ascundea printre cativa nori trecatori in deplina ei tacere, stralucirea rece a stelelor si adierea vantului erau singurele care animau peisajul. In oglinda unui lac, o femeie isi admira buclele satene rasfirate pe umerii goi si rochia alba, stravezie care ii acoperea trupul. Desculta, pasea printre ghiocei si iarba abia rasarita, simtind din plin racoarea noptii. Era un dans mut al carui ritm il purta in suflet...

Cerceta fiecare detaliu pe care il observa oglindit in apa, oprindu-se din cand in cand pentru a studia mai atent cate o reflexie care o surprindea pe moment. Insa realiza ca ea este aceeasi, iar imaginea din oglinda nu se schimbase deloc in anii ce trecusera. Timpul parea sa o fi ocolit, dar asta nu o bucura catusi de putin. Stia ca frumusetea e la fel de trecatoare precum timpul si invatase in timp ca este la fel de inselatoare precum vremea de primavara, cand diminetile incep insorite si calduroase, dar pana la sfarsitul zilei apar ploi ori chiar ninsori. Si nu de putine ori intalnise oameni calzi si zambitori care i-au adus apoi ploi de lacrimi si gheata in suflet...

Sufletul ei era sanctuarul cel mai de pret pe care il cunostea. Pretuise intotdeauna valorile morale si spirituale si pastrase oarecum o urma de inocenta infantila, atat cat sa nu uite vreodata acea parte a sufletului ei si valorile dupa care se ghida; caci un trup nud poate fi imbracat in infinite variante, dar un suflet gol nu mai poate fi umplut atat de usor. Si chiar daca deseori avea impresia ca era doar o copila naiva, drumul ei trebuia sa continue, nu isi putea permite sa se opreasca pentru nimic in lume. Stia ca la final se afla ceea ce cauta, ceea ce asteptase o viata intreaga, ceea ce isi promisese ca va pretui cu tot ce avea mai bun si mai sfant. Si de fiecare data cand cadea, se ridica promitandu-si ca va ajunge mult mai departe...

Acum era aplecata deasupra lacului. Observa undele line care se spargeau de mal si zambea privindu-si reflexia distorsionata de trecerea lor. Se aseza pe iarba, intinse mana si atinse cu un deget suprafata apei. Cateva cercuri concentrice pornira dinspre degetul ei si urmarindu-le, observa cum se estompeaza in distanta, sub stralucirea lunii si a stelelor. Isi ridica ochii spre cer. Stia ca iarna se vedeau cel mai bine constelatiile, dar nu era adevarat. Iarna cerul este rareori senin, pe cand in acea noapte, toate erau atat de clare si de luminoase! Si-ar fi dorit sa stie numele fiecareia in parte, dar nu recunostea prea multe, asa ca privirea ei se opri asupra Luceafarului. Stralucirea lui o fascina.

Privind atenta cerul, se intreba cati alti oameni privesc si ei in acel moment. Dar nu putea ghici raspunsul. Credea ca majoritatea dorm, iar cei care nu dormeau probabil ca nu stateau cu ochii pe cer. Insa apoi observa o stea cazatoare si isi aduse aminte ca trebuie sa isi puna o dorinta. Inchise ochii si isi puse dorinta, zambind. Apoi, cu ochii inca inchisi, reveni la ideea anterioara... daca isi mai pusese cineva o dorinta vazand steaua cazatoare? Se vor implini ambele? Si daca o vazusera mai multi? Dar pana sa gaseasca macar o ipoteza de raspuns, simti cum o pereche de maini reci ii acopera ochii...

Zambind, se ridica, se intoarse cu ochii inchisi si il saruta pe cel care o luase prin surprindere. Apoi se asezara impreuna pe iarba, admirandu-si chipurile zambitoare unul langa altul in oglinda lacului. Ii povesti si lui cu ingrijorare despre gandurile pe care le avusese, iar el zambi si o imbratisa, spunandu-i ca orice dorinta i se va indeplini atat timp cat crede cu adevarat in ea. Ea rasufla usurata si isi lasa capul pe pieptul lui. Ramasera asa mult timp – poate o noapte, poate o eternitate...

Nimeni nu i-a cunoscut cu adevarat si nimanui nu i-a pasat. Insa nici ei nu regretau ceva. Si chiar daca tot ce aveau impreuna era cerul instelat al noptii, asta nu i-a retinut in vreun fel. Se aveau unul pe altul, iar pentru ei, asta insemna, de fapt, totul. Iar daca vreodata nu ar mai fi fost suficient totul, ar fi avut oricand stelele stralucitoare de pe cerul unei nopti de martie...

Mai mult

Joc de Primavara

Soarele si iubirea se ingana in ecourile batailor inimii. Mustele, albinele, fluturii si pasarile se iau la intrecere cu gandurile. Zapada topita este deja uitata in aburii care ies din pamant si sangele fierbe in vene. Mugurii inverzesc pe ramuri si visele rasar in minte. Diminetile sunt mai frumoase si sufletul este mai luminos. Natura renaste si oamenii se elibereaza. Este primavara.

Cerul senin si insorit nu are limite pentru ochii neobositi care cerceteaza orizontul de azur. Floricele mici si parfumate rasar timide din pamant completand tabloul chipurilor zambitoare pierdute in admiratie. Cantecul pasarilor alcatuieste o simfonie pentru urechile care asculta visand soapte de iubire. Vantul se joaca printre rasete si zambete, iar pasii se tin de maini pretutindeni.

Se naste o poveste. O poveste cu crai si zane, feti-frumosi si printese, cai nazdravani si zmei de otel, castele din carti de joc si magie... o poveste visata din copilarie si urmarita pana la adanci batraneti, cum se sfarseste oricare... dar nu este o poveste oarecare. Este o poveste de iubire, o poveste dintre un el si o ea, dar nici ei nu sunt un el si o ea oarecare. El si ea suntem eu si tu...

Ca randunicile as vrea sa zburam, dar noi ne-am prabusit in iarna, amortirea sentimentelor. As fi vrut sa ne ridicam in cel mai inalt cer, dar soarele s-a ascuns de noi si la prima raza vei pleca fara mine, lasandu-ma in urma, in intuneric... am nevoie de o lumina sa imi calauzeasca pasii spre tine, de o simpla mana intinsa sa nu te las sa pleci vreodata. Nu imi amintesc de cand stau aici, asteptand sa te intorci, implorandu-te sa nu pleci din povestea mea... Ma uit in oglinda si imi spun ca nu e totul pierdut, dar ce rost are totul cand tu nu mai esti?

Oamenii se uita prea mult in oglinda si prea putin in suflet. Iar sufletul meu este inghetat. As vrea sa il dezghet, dar se va topi odata cu el si amintirea ta... si nu voi mai sti pe cine astept, cine ma face sa zambesc... Desi te iubesc, s-ar putea sa fie prea mult. Am nevoie sa te cunosc, sa te aflu... si cand voi reusi, voi fi liber. Vei fi soarele meu, cu raze fierbinti, reflectand lumina pe fata palida a lunii, incalzind iarna si pastrand vara racoroasa. Dar ca intr-un palat de smaralde si diamante, razele tale se rasfrang in mii de unghiuri, iar eu te caut printre oglinzi, asteptand ca visul sa devina realitate.

Un castel de carti de joc e totul in jur si la prima adiere a vantului se darama peste mine cartile reci si ascutite, lasand urme adanci. Dar ma apuc sa il ridic din nou, cat mai inalt, in speranta ca il vei vedea de departe si nu te vei rataci pe drumul spre mine. Prin ferestrele deschise, vantul sopteste secrete vechi – nici macar unul despre tine... poate te ascunzi, poate vii pe alta cale, poate ca ai ajuns deja si ma astepti intr-un cotlon... Visele se spulbera ca aburul in vant si norii imi aduc ploaia.

Stiu ca nu sunt Fat-Frumos, dar as vrea sa fii printesa mea. Si chiar daca nu am un cal nazdravan, m-as bate cu toti zmeii sa te salvez si sa fii a mea. Dintre nori si stele, apari in fiecare noapte la fereastra mea. Ma imbratisezi si imi spui ca ti-a fost dor... dar magia nu dureaza mult si gustul amar al iluziei imi bate la usa in fiecare dimineata. Il gonesc si el revine, ca un vanzator de vrajitorii pentru ochii naivi. Imi vinde de fiecare data inca o iluzie ieftina, iar eu o primesc cu bucurie. Si totul se repeta ca intr-un joc bizar in care nimeni nu castiga, dar nici nu pierde... e doar un joc de primavara...

Mai mult

Seara Frumoasa

  Azi a fost cald si soare... prima zi de primavara din anul acesta. Acum e seara, o seara atat de frumoasa, incat nu imi vine sa cred ca iarna inca nu s-a sfarsit. Dar nu am timp sa ma gandesc la asta. Imi amintesc de seara frumoasa in care te-am vazut pentru prima oara. Nu o voi putea uita vreodata, asa cum nu te voi putea uita nici pe tine. Simt si acum mierea buzelor tale, aud inca simfonia vorbelor tale in intuneric si soapte tainice ma cheama la tine. Dar tu, iubito, unde esti?

S-ar crede ca singuratatea si amorul sunt doua concepte opuse, total diferite. Si ar fi adevarat, intr-un fel. Numai ca oamenii sunt orbi si naivi; nu realizeaza ca singuratatea si iubirea pot fi totuna – poti iubi fiind singur, poti fi singur desi iubesti ori poti iubi pur si simplu singuratatea. Insa pe mine se pare ca ma iubeste singuratatea. Si oricat de mult as vrea sa fiu cu tine, iubito, dorinta mea nu se indeplineste. Raman de fiecare data singur... de fapt, nu, raman cu singuratatea, dupa cum spuneam.

Toata lumea vorbeste despre fericirea si bucuria de a iubi, dar nimeni nu mentioneaza si durerile iubirii. Nu iti spune nimeni ca vine o zi cand se sfarseste si ca in ziua aceea, ai face orice sa nu mai existi doar ca sa nu mai simti durerea care iti striveste pieptul si nu te lasa sa respiri. Iar in lipsa iubirii, ramai doar cu sperantele sfaramate de visurile trecute... toate planurile si visurile sunt, de fapt, trecute, caci ce ai mai putea infaptui cu o inima franta si singuratatea care ii tine companie?

Buzele reci ale singuratatii nu stiu sa sarute... nu stiu sa aline durerea, nu ajuta nici macar sa treaca dorul. Privirea imi este si mai rece si chiar daca as putea ingheta pe oricine doar privindu-l, eu caut sa o incalzesc in ochii tai. Dar ochii tai, iubito, nu ii mai gasesc; stelele acelea care rasareau in fiecare seara pe cerul meu au disparut. Soapte mute si tipete sfasietoare ar rasuna pretutindeni in jur daca in minte nu as avea doar amintiri cu tine si daca gandurile nu ar striga mai tare decat orice zgomot. Ai plecat pe calea vietii si m-ai lasat cu un suflet sec... insa mult mai pustiu este totul in jur fara tine. Si presupun ca daca tu ai putut, ar trebui sa pot si eu, nu? intrebare retorica...

M-am pierdut in propriul vis, desi imi parea ca era al nostru. Pentru o clipa, a fost... Si chiar daca era iarna, cu frig, zapada, ploaie si ceata, iar soarele stralucea rar, cu raze reci,  pentru mine era frumos. Am jucat totul pe cartea iubirii, dar s-a dovedit a fi o iubire in zadar. O mana intinsa, un sarut, o imbratisare... toate s-au topit ca fulgii de zapada cazuti pe obrajii mei uscati si s-au scurs ca stropii de ploaie prelinsi pe hainele mele, iubito. Iluzie sau tragedie? Nu as sti sa spun... nu mai stiu nici cine sunt. Am devenit un monstru cautand frumusetea iubirii...

Azi a fost cald si soare, dar pentru mine nu a contat. Eu voiam doar o seara frumoasa, aceea in care te-am vazut pentru prima oara. Insa apusul mi-a adus doar luna palida ca si chipul meu reflectat in oglinda si stelele reci ca si frigul iernii de pana acum. Ochii tai blanzi si frumosi sunt acum departe, iubito... si as vrea sa ii vad, dar ma tem ca privirea lor nu va mai fi la fel de calda. Si jur ca as cauta soarele in loc, dar mi-e teama ca stralucirea lui mi-ar sterge din minte ochii tai... si soarele va rasari si apune mereu, lasand in urma cu dor si durere, tot mai departe, o seara frumoasa...

Mai mult

Nopti Albe

Era inca una dintre acele nopti albe cand secretele din trecut nu ii dadeau pace. Numara firele din covor, ridurile din lemn, literele de pe foi, tot ce putea fi numarat, dar nu putea dormi. Gandurile ii acaparau apoi mintea si se desfasurau succesiv ori simultan, ordonat ori aleator, linistit ori tulburator... si se trezea in fata proceselor de constiinta, cu viata la control...

Insa viata nu ii mai apartinea. Ii fusese rapita de ceva timp si incerca sa o recapete, dar nu reusea. Isi tinea gandurile ascunse, caci oricine le-ar fi aflat le-ar fi considerat cel putin ridicole. Nu fusese niciodata pe deplin stapana cuvintelor si nici nu avea de gand se devina, dar considera ca un minim de discretie este util oricarei femei. In fond, vestile circulau rapid si orice secret s-ar fi putut transforma usor in barfa.

Cateodata isi dorea ca visele ei sa se transforme in realitate. Dar vestile din paradis intarziau sa vina si se trezea din nou dimineata pe aceeasi jumatate de pat, langa aceeasi perna libera si rece. Noptile, imbratisa cearsaful asteptand ca o imbratisare calda sa o cuprinda, insa cearsaful era la fel de inert in fiecare noapte. Si tot ce ar fi vrut in acele nopti lungi si reci era o simpla parte din cel la care visa, ceva care sa ii aminteasca de el, sa o incalzeasca si sa ii mentina speranta ca el se va intoarce.

Sentimentele pot ucide mintile si sufletele, dar si inimile si trupurile. Amintirile sunt otrava lor dulce prin care isi ating tinta incet, dar sigur. Regretele sunt cutitele cu care injunghie adanc si sfasie totul in calea lor. Tacerea este blestemul si totodata pedeapsa de ispasit, caci nimeni nu mai spune un cuvant inimii ranite, nimeni nu incearca sa aline sufletul indurerat si nimeni nu intrerupe linistea gandurilor care urla in minte. Marturisirea ar fi singura salvare, insa atunci cand cei fata de care se resimte vina sunt absenti, nici salvarea nu poate veni... o mie de ganduri sau o mie de ani, nimic nu mai ajuta. Doar Stapanul Umbrelor mai poate oferi vreo alinare. El este la fel de tacut, rece si ucigator, doar ca actioneaza mai repede si pentru totdeauna.

Iar ea cochetase de multe ori cu ideea mortii... degeaba i se spunea ca nu merita, nu are rost si nu este cazul, persista in ideea ca doar in bratele ei isi va mai gasi fericirea. Insa uita ca moartea este o conditie permanenta, sfarsitul absolut si unica certitudine. Se grabea spre acel final sumbru ca si cum ar fi reprezentat singura ei sansa... dar nu putea fi invinovatita – cu totii mor mai devreme sau mai tarziu, fiecare avand optiunea de a alege ori a astepta momentul.

Desi optiunea de a sfarsi viata ii apartinea, simtea ca viata nu mai era a ei. Iubise cu patima si asta o mistuise incet, fara sa realizeze. In timp flacara se stinsese. Dar arsura a ramas, iar acum era mai profunda si mai dureroasa ca niciodata. Si gandurile acelea care nu ii dadeau pace nu faceau altceva decat sa deschida rana de fiecare data, sa ii rascoleasca amintirile, sa ii starneasca regretele si lacrimile si sa o lase din ce in ce mai rece si mai goala pe dinauntru, o simpla carcasa a sufletului ce fusese candva...

In fiecare noapte facea tot posibilul sa adoarma, iar daca reusea, se trezea in toiul noptii doar ca sa simta asternuturile reci pe langa ea si lacrimile fierbinti care se prelingeau pe obrajii ei stravezii. Asa patise si in noaptea aceea. Se ridicase incet si se privise in oglinda – avea cearcane mai adanci decat intunericul noptii. Era prinsa intr-un cerc vicios care o lasa fara vlaga si fara sperante, iar asta trebuia sa se termine cat mai curand. Numai ca sfarsitul nu voia sa fie cel la care ea visa si tot ce a fost candva ramanea doar o amintire.

Intre trecut si viitor, e mai usor de ales trecutul, caci fericirea ce a fost pare sa nu mai vina. Chiar daca fericirea a existat candva in prezent, viitorul se anunta mereu mai sumbru decat trecutul. Regretele exprima cel mai bine starea de fapt, pentru ca nemultumirile trecutului fac insuportabil prezentul si imposibil ce va urma... Sperante se nasc si mor in fiecare zi, la fel de cuminti ori nebune ca momentul in care se afla. Visele sunt singurele care pot indulci gustul amar al realitatii, dar ele se destrama in fiecare dimineata, cu fiecare clipa in care ochii se deschid si constata ca totul a fost doar o iluzie. Adevarul se ascunde intotdeauna in cele mai amare minciuni, fiindca cele dulci sunt de preferat.

Dar intre o mie de minciuni frumoase si un singur adevar, ea ar fi ales acum adevarul. Minciuni – le stia pe toate, oricine poate minti. Ea voia doar sa nu se mai amageasca singura. Si spera de fiecare data ca visul ei sa fie ultimul, dar sub o forma sau alta, visul se repeta in fiecare noapte. Si se trezea de fiecare data doar ca sa vada din nou aceiasi pereti reci si infricosatori pe care isi promitea sa ii picteze in cele mai vesele culori si forme, dar nu reusea... asa ca in noaptea aceea isi dorea sa faca asta, daca tot nu putea dormi.

Cautand printre pensule si vopseluri, gasi cateva fotografii si le privi suspinand. Dar isi lua inima in dinti si le arunca in aceeasi cutie prafuita din care le scosese, apucandu-se de pictat. Evident, nimic nu ii iesea asa cum si-ar fi dorit si mai mult corecta decat sa deseneze. Continua, totusi, sperand ca rezultatul o va multumi, pana cand se auzi cineva batand la usa. Uimita, scapa pensula din mana si fugi spre usa, sa vada cine era. Se uita prin vizor si se departa cativa pasi. Bataile se auzira din nou. Deschise incuietoarea incet, fara zgomot, apoi deschise cu forta usa, dorind sa surprinda in fapt persoana de dincolo de usa. Privelistea o lasa insa cu gura deschisa, fix cat sa primeasca un sarut din partea celui care batuse. Visele ei devenisera in sfarsit realitate, iar el se intorsese. De-acum urmau tot nopti albe, dar fericite...

Mai mult

Joc de Cuvinte

Intre doua zile este doar o noapte,

Intre doua inimi pot fi mii de soapte.

Bolnavul tanjeste dupa sanatate,

Dar iubitii – doar sa fie mai aproape.

E lunga si e tare grea asteptarea,

E rece si e pustie departarea

Cand inima ar vrea sa strabata zarea

Cautandu-si in iubire alinarea.

Dar iubirea se-arat-a fi iluzie

Cand dispare fara vreo concluzie,

Inima e mai mult moarta decat vie

Si cerul plange privind cum se sfasie...

Fericirea are si chipul iubirii,

Are si gustul dulce al sarutarii,

Dar dureaza mult prea putin pentru-a zambi,

Caci imediat vine clipa despartirii...

Tot ce a fost devine o amintire,

Vorbe dulci se preschimba in amutire,

Sufletul ingheata-n rece amortire

Si inima plange cruda amagire.

Gura incanta urechile-n complimente,

Ochii se pierd in frumuseti evidente,

Si sarutari si mangaieri inocente,

Toate sunt numai cateva dulci momente...

Iubirea oare inseamna sentimente

Ori este doar un siret joc de cuvinte?

Mai mult

Structuri

Oamenii se nasc neputinciosi. Niste fiinte micute, fragile si vulnerabile care au nevoie de toata atentia, grija si iubirea celor din jur. Apoi cresc, se dezvolta si sunt educati pentru a profita cat mai bine de sansele pe care le au in viata si pentru a deveni oameni cat mai buni, cetateni cat responsabili, parinti cat mai exemplari si in general, se asteapta de la ei sa fie la superlativ in sensul pozitiv. Desigur, nu sunt multi cei care reusesc sa se ridice la inaltimea asteptarilor...

Exista nenumarate tipare si modele in societate, iar optiunile sunt la fel de vaste pentru cei care doresc sa le urmeze. Insa chiar daca oamenii se aseamana, caracterul lor este unic. Fiecare om este diferit, dar cu totii par la fel. Fiecare are vise, idealuri, pasiuni si caracteristici care il diferentiaza, dar cu totii au scoli comune, locuri de munca colective, locuinte similare, aceleasi rase, etnii, nationalitati, religii ori statute etc. Iar societatile in care traiesc oamenii au reglementari si prevederi care trebuie respectate de catre membrii acestora, pentru ca fiecare societate are traditia si cultura ei.

Nu sunt multi cei carora le pasa despre realizarile lor in viata sau in societate. Unii pot trai fara sa se poata lauda ca vor lasa ceva in urma, in vreme ce altii au mustrari de constiinta pentru oricare esec, oricat de mic si neinsemnat ar fi. Poate parea exagerat, dar exista intotdeauna lucruri care ii nemultumesc pe oameni legate de propria persoana. Iar unii fac adevarate pasiuni din a colecta esecuri, nemultumiri si regrete pe care sa si le indese intr-un bagaj imens, chinuindu-se apoi din rasputeri sa il traga in spate si plangandu-se in mod constant ca este prea greu si ca nu le permite sa ajunga acolo unde si-ar dori.

Dincolo de constiinta, exista intotdeauna conflictul dintre ratiune si simtire. Ratiunea este cea care ii indeamna pe oameni sa faca lucrurile asa cum ar trebui, simtirea este cea care ii indeamna sa ignore tot si sa o urmeze orbeste. Ca si in cazul constiintei, este un simplu conflict intre ceea ce sunt oamenii si ceea ce ar putea fi, ceea ce fac si ceea ce ar putea face, ceea ce isi doresc si ceea ce ar trebui sa isi doreasca... pentru ca ceea ce isi doresc oamenii nu este intotdeauna si ceea ce le trebuie. Realitatea difera adeseori de visele oamenilor, iar felul in care isi imagineaza ei situatiile si viata in general poate fi cel putin exagerat uneori.

Regretele, nemultumirile si esecurile pot fi considerate reactii la actiunile oamenilor, la fel cum restul simturilor reactioneaza la stimulii specificii: lumina, miros, gust, temperatura, textura etc. Asta ar insemna ca insasi constiinta (ori ratiunea) nu este nimic altceva decat un simplu receptor care reactioneaza la stimuli. Asa s-ar explica, poate, de ce sunt unii mai sensibili si aduna mai multe regrete si nemultumiri, iar altii parca trec pur si simplu prea usor peste diverse situatii.

Dar daca totul ar fi compus din actiuni si reactii, se poate presupune ca omul nu are suflet, ci este doar o simpla structura genetica, un animal mult mai evoluat care nu are nimic divin ori transcedental in el. Aceasta ipoteza ar anula concepte fundamentale ale artelor, religiilor, filosofiei si altor astfel de discipline, dar si unicitatea oamenilor, pentru ca structurile genetice seamana in proportii foarte mari la indivizii aceleiasi specii. Toate disciplinele in care activeaza oamenii ar deveni simple produse ale evolutiei lor, iar talentul, harul si inclinatiile pentru arte ori meserii ar deveni simple aptitudini dezvoltate de catre oameni.

Fiecare om ar trebui sa fie cel mai apropiat lucru de perfectiune pe care il cunoaste, sa isi atinga potentialul maxim si chiar sa il depaseasca, sa fie cel mai bun in toate privintele si totodata, indeajuns de modest incat sa nu faca un caz din toate acestea. Daca acestea ar fi produse ale evolutiei ori ale ratiunii si sufletului, conteaza mai putin. Excelenta si cultura nu tin cont de aspectele individuale, oricine poate fi cel mai bun de pe strada sa daca isi doreste suficient de mult. Iar spiritul de competitie este inradacinat adanc in natura umana, astfel incat sa ii determine pe oameni sa isi depaseasca conditia. Dar care este conditia lor? Sunt oamenii simple structuri genetice? Ori ceva mai mult?

Mai mult

Atingeri Nocturne

Statea linistita pe fotoliul din dreptul ferestrei largi si observa cum incet, incet, noaptea cobora peste intregul oras. Realiza ca si in camera se intunecase destul de mult, astfel ca aprinse veioza, studiind lumina slaba ce atingea fiecare parte a camerei. Incepu apoi sa fredoneze, pentru cateva minute, un cantec lent de dragoste, dansand la fel de lent, dar se opri in momentul in care observa ca el a aparut langa ea. In tot acest timp o privise tacut din pragul usii, zambind.

Fara sa ii spuna vreun cuvant, mainile lui au inceput sa ii atinga talia, iar ea simtea in acea clipa o liniste profunda, intre bratele lui calde. Ii ridica barbia si ea se lasa in voia lui. El ii atinse intai buza superioara, apoi pe cea inferioara, prinzandu-le intr-un sarut lung. Se lasa purtata pe bratele lui pana in patul moale si spatios si rand pe rand hainele dispareau de pe ei, ramanand doar in haina fierbinte a trupurilor insetate de amor.

El continua cu umerii, bratele... Atingerile sale curgeau apoi lin pe intreg spatele ei, urmarind linia coloanei. Ii placea cum o atingea fara sa simta forta mainilor... era atat de delicat. Iar cand a ajuns la coapse, ea ii prinse mainile ca si cum l-ar fi oprit si il imbratisa duios. Pieptul lui era lipit de al ei si parca incercau sa opreasca timpul, sa opreasca acea clipa speciala; au ramas asa pentru cateva minute, dar in acelasi timp se simteau in siguranta acolo... unul langa altul.

El o intinse usor pe patul moale, stinse veioza si trase draperia, lasand ca intreaga camera sa fie inundata de lumina misterioasa a Lunii. Se intoarse catre ea zambind, urmand sa se delecteze cu fiecare miscare. Mainile sale au continuat sa se plimbe pe trupul ei, dar nici ea nu se lasa mai prejos, sarutand si atingand intreg trupul lui. Isi infigea degetele in spatele lui frematand, ii mangaia fruntea, umerii si pieptul... Se imbracasera in sarutari fierbinti si trupurile lor se contopeau.

Ea ii prinsese mijlocul incolacindu-si picioarele, iar mangaierile lui neincetate ii patrundeau pana la inima – inimile lor dansau pe aceeasi melodie si se bucurau de intensitatea iubirii patimase. Sarutarile si privirile lor erau pline de dorinta, iar ea isi spunea in acele clipe ca nu si-ar inchipui macar o zi fara el. Inspira adanc si expira lent – stia ca el simtea rasuflarea pe pielea lui, dar si ea ii simtea respiratia.

Se ridica deasupra lui si isi lasa trupul sa apese cu toata greutatea peste trupul lui. Sanii ei lipiti de pieptul lui tradau bataile rapide si puternice ale inimii, insa nici inima lui nu era mai linistita. Trase deasupra lor un cearsaf din matase alba, dar acesta aluneca pe sub atingerile lor, mangaindu-le trupurile infierbantate. Pielea ei alba stralucea in razele Lunii, ispitidu-l pe el sa o sarute bucatica cu bucatica. Se daruira apoi unul altuia, ascunzandu-se sub acelasi cearsaf alb de matase.

Tarziu in noapte, Luna si stelele se intreceau in stralucire pe cer. Ea dormea cu capul pe pieptul lui, zambind. El privea cum flutura perdeaua sub adierea vantului jucaus. Era fericit, asa ca o saruta pe frunte. Fara sa isi dea seama, o trezi. Isi ridica privirea spre ochii lui si ii declara fara sa clipeasca iubirea ei pentru el. Nu mai aveau de mult nevoie de cuvinte. Se sarutara inca o data si adormira imbratisati, apropiindu-si obrajii catifelati. Impreuna, totul era atat de placut, atat de dulce, atat de frumos, la fel ca acele atingeri nocturne...

Mai mult