Când Ești Prost

A fi erou nu este ceva pentru toată lumea. O știe oricine, dar cu precădere o știu aceia care chiar sunt eroi, fie chiar și pentru o singură clipă din întreaga lor existență. Firește, este de la sine înțeles că povestea unui erou nu poate fi dezvaluită de către eroul însuși, căci asta l-ar transforma într-un simplu avid de faimă, la fel ca mulți alții. Trebuie să înțelegeți însă circumstanțele în care eroul devine erou și totodată de ce unii eroi trebuie să își spună povestea.

Într-una din numeroasele sale aventuri nocturne, domnul Escu, motan alb, simandicos, de origini obscure, se afla în cimitirul de la marginea orașului. Îi plăcea să viziteze des locul, era liniștit și nu de puține ori regăsea printre luminile de la capetele mormintelor lumina propriei inspirații. Morbid, dacă doriți, însă cumva firesc, având în vedere că pisicile sunt singuratice și greu de descifrat pentru muritorii de rând. Iar aceștia – muritorii – se regăseau în rânduri mari în cimitir, însă cu greu s-ar putea crede că ar mai fi avut vreun interes pentru tagma pisicească.

Revenind la domnul Escu... era una dintre serile în care norocul nu prea îi surâdea și hrana părea să se ascundă. Așa că domnul Escu ronțăia plictisit o portocală pe care o subtilizase discret din piață, de după-amiază... dar un motan ronțăind o portocală, după cum vă puteți imagina, nu era cu nimic mai ciudat decât cel care îl observa: printre cruci și ramurile sălciilor o umbră se adăpostea în alte umbre, privind cu atenție. Iar când în sfârșit îndrăzni să iasă la lumină, ciudata apariție era tot timidă. Avea chip de om și o scufie țuguiată pe cap, roasă de viemi și negura timpului. Din haine nu se mai distingea mare lucru și creatura tremura de frig din toate încheieturile.

Domnul Escu, mizantrop de fel, nu se sperie de creatura întunericului, ba chiar continuă să soarbă cu poftă din portocala coaptă și zemoasă. Apoi, când se plictisi complet, făcu o mutră acră precum coaja portocalei și își salută privitorul:

- Presupun, amice, din privirile tale insistente, că nu ai mai văzut pisici albe până acum…

Stafia îl privi cu atenție. Își ridică scufia, se scărpină în cap, apoi ridică din umeri. După un timp, îi răspunse cu o voce stinsă:

- Dar matale… ce cauți pe aici?

Motanul nu se pierdu cu firea și răspunse cu sarcasmul său tipic felin:

- Ziua de ieri, că prea a fost frumoasă! Aș putea să te întreb același lucru…

Umbra se puse din nou pe gânduri…

- Aș vrea eu să știu răspunsul – îi spuse după un timp. Era mai simplu când ceilalți se speriau și fugeau. Dacă aș fi știut de ce sunt aici, nu cred că am fi avut această discuție aici și acum…

Escu îl privi cu atenție, apoi îi răspunse:

- De parcă eu am cerut să îți aflu istoria…

- Dar nu poți ști răspunsul întrebării dacă nu știi și cauzele lui… - se tângui stafia.

- Même chose, mon ami, même chose… - pufni Escu. Dar pentru că insiști, haide, spune-mi: care e povestea ta? Și de ce tremuri în halul ăla?

- Ei bine, „mon ami” – umbra se strădui să îl imite – tremur pentru că e al naibii de frig aici, între lumi. Despre mine… m-am născut cu mulți ani în urmă într-o familie simplă; nu am avut cea mai fericită copilărie, dar nici nu mi-am dorit mai mult; am ajuns apoi „om mare”, așa cum speră toți copiii să ajungă, deși habar nu au despre ce îi așteaptă…

- Până acum – observă Escu – ai descris aproape toți oamenii. Ceva mai… concret?

- Păi… să spunem că am încercat să fiu un om bun. I-am ajutat pe toți când au avut nevoie sau mi-au cerut, am încercat să îndrept tot răul pe care l-am văzut, am reparat tot ce era stricat, am făcut tot ce puteam face azi „azi” și nu „mâine”… și într-o bună zi m-am văzut aruncat ca un gunoi sub câțiva metri de pământ…

Motanul analiză puțin cele auzite, apoi spuse:

- Carevasăzică, mon ami, tu ai fost un erou, nu alta! Apoi ai murit și toată lumea a realizat asta, mai puțin tu…

- Da, pisoiule, cam așa…

- Escu – se recomandă motanul.

- Sunt forțat să spun că îmi pare bine, domnule Escu…

- Nu face nimic, îmi cer scuze pentru întrerupere.

- Revenind: am fost un prost, asta o pot spune sigur, domnule Escu…

- După cum spuneam – zâmbi trufaș motanul – même chose, mon ami… toată lumea a realizat că ai murit, mai puțin tu. La fel că ești prost…

- Da, pisoiule… și am crezut, chiar am crezut că fac bine și că ajutându-i pe ei mă ajutam pe mine…

- Păi te-ai ajutat, amice. Ți-ai cumpărat singur o eternitate de regrete, după cum observ. La ce altceva ți-a folosit să fii erou?

- Ei… domnule Escu, am avut și satisfacții… îmi părea bine să pot ajuta și cel mai fericit eram când alții erau fericiți datorită mie. Păcat că această fericire nu durează niciodată. Ah, de-aș mai trăi o dată…

Escu își răsucea mustățile… se gândi un timp, apoi răspunse:

- Observ, prietene, că tu nu prea cunoști noțiunea fericirii. Știi ce este aceea fericirea?

- Sigur că știu, pisoiule.

- Ba nu! Nu știi. Știi de unde știu că nu știi?

- De unde!? – întrebă stafia, uimită.

- De aici, prietene: tu stai să bântui ca o umbră prin cimitir regretând viața ta perfectă în loc să ai grijă ca măcar acum să te bucuri de o umbră de fericire. Așa că permite-mi să-ți adresez o întrebare: dacă trăiești ajutându-i pe ceilalți, ești un erou și ești fericit cu meritele tale; ce te faci când ești prost?

Umbra însă nu îi mai răspunse. Se evaporase în întuneric, odată cu răspunsul. „Même chose” – își spuse încă o dată, în gând de data aceasta, domnul Escu, în timp ce își spăla aroma de portocală de pe labe, fericit pentru că măcar avea burta plină…