joi, 28 noiembrie 2013

Blestem

În jur e întuneric și rece. O ușă se deschide scârțâind prelung înaintea ta. O mână cu degete noduroase și gheare încâlcite îți face semn să intri. Ai refuza invitația, dar în spatele tău lucesc ochi roșii aprinși în noapte și colți scrâșnind, turbați de furie. Pășești cu teamă, călcând peste cadavre și schelete putrezite, așteptând ca în orice clipă spiritul malefic să te atace. În spatele tău se aude un zgomot puternic, dar nu ai curajul să te întorci și să vezi ce s-a întâmplat. Încerci să privești cu coada ochiului și observi ușa închisă, realizând că nu mai există cale de întoarcere.
Continui să pășești cu groază în casa interzisă. Pe pereți picură sânge și curge timpul, iar în aer miroase a mucegai și transpirație. Te gândești la trecut și prezent, la prieteni și anii care au trecut, la sfârșitul tragic și lacrimile pe care ți le-a provocat, la covârșitoarea depresie și durerea care ți-a rămas în suflet... ai vrea să ai puterea de a trece peste toate, dar nu poți zbura prin timp și spațiu, nici măcar nu poți scăpa din locul odios în care te afli. Omul își dorește aripi, dar nu le merită.
Un țipăt lung și ascuțit pătrunde prin fereastra spartă și îți dă fiori reci pe șira spinării. Un orologiu ascuns anunță răgușit timpul pierdut, iar chipurile din tablouri își plâng viețile dispărute. Fantomele își joacă eternitățile la rune, mizând pe oase și cranii. În camera de zi nici lumina soarelui nu ar pătrunde, de teamă că ar rămâne închisă pe veci. În mijlocul ei tronează o carte obscură despre științe oculte. Curiozitatea te împinge să o răsfoiești, dar te temi că ai putea atrage blestemul ei asupra ta. Îți târăști sufletul chinuit pe treptele putrezite, în speranța că etajul va fi mai puțin înfricoșător.
Coșmarul este departe de a lua sfârșit, căci la capătul scărilor, printre pânzele uriașe de păianjeni te așteaptă un labirint de oglinzi și treptele se prăbușesc în urma ta. Într-o oglindă pari mai mare, în alta parcă scazi, în alta te rotunjești, în alta te transformi în pâlnie și în cealaltă mâna cu degete noduroase și gheare încâlcite se odihnește pe umărul tău. Începi să alergi printre oglinzi, iar demonul te urmărește. Îi simți respirația putredă în ceafă, îi vezi umbra încornorată peste umăr, îi simți ghearele încâlcite încercând să te sfâșie, îi auzi aripile zdrențuite fâlfâind în disperare, te zgârie cu blana lui țeapănă și îi auzi pașii grei zdrobind podeaua mâncată de carii. La un moment dat zgomotul se stinge și te oprești, crezând că ai scăpat.
O oglindă te înalță, alta te strivește, alta te apleacă, alta te întoarce iar alta te îmbrățișează cu demonul. Începi să alergi din nou, dar e prea târziu. Te-a prins și nu îți dă drumul. Te zbați, dar nu poți scăpa. Te împiedici și cazi, iar el se ridică în zbor deasupra ta. Îi privești ochii aprinși și te fixează, privirea lor te arde și te consumă. Întinzi mâna să te ridici, dar în momentul acela podeaua se prăbușește. Demonul începe să râdă malefic și răsunător în timp ce tu încerci în zadar să te agăți de ceva. În jur e mai întuneric și mai urât ca până acum.
Pe lângă tine încep să se prăbușească oglinzile și fiecare are câte un chip schimonosit în ea. Pe unele le recunoști, pe altele nu le-ai văzut încă. Apoi, imaginile se schimbă și oglinzile îți arată amintiri pe care le credeai uitate. Îți arată tot ce nu ai fi vrut să vezi, tot ce nu ai fi vrut să simți ori să trăiești. Închizi ochii, dar voci încep să te strige. Îți înfigi degetele în urechi și aștepți ca totul să se termine. Un zguduit puternic îți oprește căderea și oglinzile se sparg în mii de cioburi. Dar când crezi că ai atins fundul, te prăbușești din nou.
Deschizi ochii și vezi cum totul se destramă: demonul schimonosit, labirintul spart, pânzele deșirate, cartea ruptă, orologiul demontat, sângele uscat și ușa casei sfărâmată. Treci razant printre ochii aprinși și colții scrâșnind și te izbești de o altă ușă. Spaima te curentează în fiecare nerv al corpului și izbești cu pumnii și picioarele în ușă, încercând să scapi de urmăritori. Ușa începe să se crape și să se sfărâme și fix când ghearele te ating pe umăr reușești să o spargi. Lumina te învăluie și simți căldura, dar aburul parcă te îneacă și simți o durere acută în mâini. Le privești și observi cum sângele se scurge din ele, căzând în chiuveta plină de cioburi. Ridici privirea și în fața ta găsești câteva cioburi rămase din ce era cândva oglinda din baie. Realizezi că nu a fost niciun coșmar, e doar blestemul de a fi tu...

4 comentarii:

  1. Îmi aduce aminte de nişte versuri din tinereţe, hai să nu exagerez, vreo 30 de ani ăn spate:
    Afară-i frig şi înnorat
    În sobă arde mama
    De grindă tata-i spânzurat
    Iar eu mă tai cu lama.

    Nimic nou pe pământ :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cand eram eu prin gimnaziu, asta era un soi de imn al iernii! Probabil ca generatiile nu difera atat de mult pe cat si-ar dori.

      Ștergere
  2. Nu e prima oara cand intru pe acest blog si raman puternic impresionata.
    Esti un veritabil Prometeu al cuvantului !

    RăspundețiȘtergere