Accidentul

Intr-o zi s-a produs un accident la fabrica de papusi. Undeva, pe una dintre benzi,  aparuse o eroare. Cineva a actionat semnalul de alarma si intreaga fabrica si-a suspendat activitatea. Evident, cel care actionase semnalul era un simplu muncitor, asa ca nu stia ce se intamplase. L-a intrebat pe supraveghetor, dar nici el nu stia. Supraveghetorul a intrebat seful de sectie, care a intrebat mecanicul. Mecanicul a ridicat din umeri si a intrebat maistrul. Maistrul l-a intrebat pe inginer, iar inginerul pe proiectant. Proiectantul nu a stiut nici el, asa ca au mers cu totii in biroul Sefului.

Seful era un batranel sfrijit, cocosat, aproape surd si cu un petec pe ochi, jumatate de nas si gura stramba. Era obsedat de ceasuri si calendare pe care le colectiona cu aviditate, numarand fiecare zi si fiecare ora asa cum contabilul tinea evidenta productiei, angajatilor si platilor. Rareori iesea din biroul lui imens situat in partea de sus a halei si avand ferestre mari de sticla prin care putea vedea tot ce se petrecea in fabrica. Si chiar daca avea un singur ochi, toti angajatii ii simtisera cel putin o data privirea patrunzatoare.

Vizibil deranjat de rumoarea din fabrica si nepriceperea angajatilor, Seful se decise sa vada cu ochii lui problema. Cobori cu dificultate treptele spiralate dintre biroul lui si nivelul de jos al fabricii, apoi pleca spre locul incidentului insotit de angajatii confuzi si ingrijorati. El se straduia sa mearga, iar ei se straduiau sa ii explice ce se intamplase. Desigur, ambele eforturi esuau, asa ca din cand in cand se opreau la cate un utilaj, sub pretextul unei inspectii. Seful se odihnea, iar angajatii gaseau noi argumente pentru explicatiile lor.

Ajunsi cu greu la banda unde se produsese incidentul, au fost nevoiti sa ameninte cu concedieri pentru a-si face loc printre curiosi si a putea studia problema si cauzele ei. In fond, ce putea fi atat de serios incat sa atraga asemenea atentie, dar totodata atat de grav incat activitatea sa fie suspendata desi nu exista nicio defectiune sau vreun ranit? De fapt, nici nu parea sa existe vreo problema. Pe drumul parcurs de Sef si intendentii sai, totul era in ordine si gata sa reintre in functiune. Chiar si pe banda la care se semnalase incidentul totul arata in regula. Cutii aliniate metodic, ambalate riguros, papusi ordonate si expuse corect in interior... toate, mai putin una la fel de bine aliniata si ambalata, dar goala.

Initial, s-a crezut ca papusa fusese furata. Insa masurile de securitate din fabrica nu permiteau astfel de sustrageri, iar muncitorii erau oricum cinstiti, stiindu-se supravegheati de ochiul vigilent al Sefului. Asadar, ancheta a continuat cu analiza cutiei si urmarirea liniei de productie pe care se aflase cutia pana in momentul constatarii disparitiei. Papusa intrase normal pe banda de ambalare, isi asteptase randul curioasa, dar odata ce a fost ambalata, a disparut din cutie. S-a procedat atunci la cautarea papusii.

Dupa numarul de identificare si din inregistrari cautau o papusa slabuta, pistruiata, cu parul lung si castaniu, cu ochi sticlosi si buze rosii. Ultimii care o vazusera fusesera muncitorii care lucrau pe banda de ambalare, iar ei puteau sa jure ca o vazusera in cutie, dar cel care actionase alarma credea ca papusa nu fusese niciodata in cutie. Cutia fusese deschisa, sigiliul era rupt si cateva dintre accesorii disparusera impreuna cu papusa. Totul era corect pana acolo, fiecare muncitor isi facuse treaba, papusa fusese manipulata corect si totusi, inainte de a intra pe banda de sortare si triere, ceva se intamplase. Cautarile si intrebarile continuau sa se desfasoare...

Dupa minute intregi in care niciun rezultat nu se intrezarea, Seful decise reluarea activitatii, dar si continuarea cautarilor, ingrijorat de pierderile pe care le-ar fi putut provoca acea intrerupere. Se intoarse cu dificultate in biroul lui ca un cuib de vultur, cu gandul sa supravegheze cautarile si eventualele probleme. Nu mica i-a fost mirarea cand, intrand in birou, descoperi papusa care lipsea, stand acum in locul lui preferat: in fata geamului imens de sticla prin care ii placea sa observe totul. Socat, se sprijini in baston si cerceta rapid incaperea, gandind ca era tinta unei farse. Insa nu gasi niciun indiciu. Tranti usa si se indrepta cu teama spre papusa, care statea nemiscata in fata geamului.

Cand batranelul ajunse langa ea, papusa se intoarse si se uita la el, apoi ii vorbi pe un ton bland, explicandu-i cat de injust ii parea ce se intampla in fabrica. De parca un magician frumos imbracat si manierat ar spune, aplaudat la scena deschisa, „doamnelor si domnilor, va prezint... ridicolul!” – si atunci se dezlantuie frenezia, iar turma isi imbratiseaza soarta si isi slaveste creatorul ori conducatorul. Dar ce se intampla cu adevarata frenezie? Cu bucuria? Cu tristetea? Cu manifestarile proprii? Unde disparea identitatea in acea societate?

Seful ramase un timp pe ganduri, apoi ii raspunse mirat ca asa ceva nu se mai intamplase din vremea oamenilor. Crezuse ca nu va mai apuca o astfel de zi, ca un astfel de eveniment nu mai era posibil. Si totusi, se intamplase. Ea era acolo, chiar daca un simplu accident. Iar acest accident voia acum sa plece si sa infrunte lumea. In zadar incerca batranul sa ii explice ca este un loc periculos si ca nu merita riscul, fata stia ca trebuie sa existe si altceva in afara cutiei si fabricii din care iesise. Iar daca ceilalti nu obiectau si se lasau indoctrinati, gandind in siguranta din cutiile lor lucioase, ea accepta bucuroasa sa fie diferita si sa riste totul... sa fie un accident intr-o lume plina de conformism.

Mai mult

Soapta

E noapte si stelele si-au dat din nou intalnire cu Luna. Si noi ne intalniseram undeva prin oras, dar printre atatea stele si privirea ta, nu mi-am dat seama cand am ajuns dincolo de ele... ti-am sarit in brate si am avut impresia ca ne-am ridicat pana la stele, dar apoi m-am trezit intins pe pat, iar tu stateai deasupra mea, ascultandu-mi bataile inimii. Ai adormit pe jumatate dezgolita, lasandu-ti parul sa ma imbratiseze ca un voal de matase. Iar parfumul lui ma imbata si ma face sa uit de orice zi, oricat ar fi fost de grea.

In mintea mea, nu dormi. Esti acolo, printre stele, ganduri, cuvinte si amintiri. Nu am cum sa iti multumesc pentru toate momentele petrecute impreuna, asa ca ma rezum la cele doua cuvinte... dar nu rostite, caci isi pierd sensul. Zambesti mereu si nimic nu este mai frumos decat sa stiu ca sunt vinovat. Si ce pedeapsa ma asteapta! Iar daca nu putem atinge stelele care ne leaga sau nu putem visa Luna care ne mangaie cu razele ei reci, nu e nimic. Eu te cunosc, tu ma cunosti si impreuna avem totul si nimic, fiind la fel de fericiti.

Ai aparut in viata mea ca Luna pe cerul dupa-amiezii... si abia la lasarea intunericului ti-am putut vedea stralucirea plina de serenitate si mister. Dar nu a fost prea tarziu, m-ai asteptat asa cum astepti Luceafarul in serile senine de vara si te-ai strecurat imediat in visele si gandurile mele. Fiecare clipa petrecuta impreuna a mai aprins cate o stea si inca o stea pana cand nici noi, nici Luna, nu am mai simtit singuratatea... Recunosc ca si eu te asteptasem de ceva timp si nu credeam ca vei mai aparea, poate de aceea mi-a fost greu sa te observ. Dar nu voi uita niciodata privirea ta sclipitoare si zambetul tau senin. Vreau sa imi urezi in fiecare seara „noapte buna!”

Parfum de crini inunda camera prin fereastra larg deschisa. Sub efectul lui perdeaua se unduieste in adierea vantului. E un dans tainic pe care nu il poti intelege daca nu cunosti magia lui... dar eu am mult mai mult de atat. Dintre toate locurile in care as putea fi, dintre toate lucrurile pe care le-as putea avea, nu imi doresc nimic. Sunt langa tine si nu am nevoie de nimic altceva. Iar in parfumul crinilor e o poezie care iti va incanta inima si o va face sa tresalte, dar numai daca ii stii secretul, enigma ascunsa in versurile sofisticate. Eu stiu astea pentru ca am invatat sa cant pe ritmul batailor de inima, sa rad in acordurile adierilor de vant si sa dansez in razele blande reflectate de Luna. Am invatat de la tine si vreau sa dansam mereu impreuna.

Te privesc si nu pot sa imi imaginez ce am facut sa te merit. Dar nu mai tin minte nici cine sunt... sau cine am fost. M-ai tinut de mana atat timp incat nici nu imi amintesc daca am avut o mana sau daca nu cumva a crescut din dragoste, ca inca un simbol care sa ne tina uniti. Am pasit cu incredere pe acelasi drum pana cand pasii nostri s-au aliniat perfect si drumurile noastre au avut aceleasi destinatii. Si stiu ca de-ar fi vreodata sa ne ratacim si pasii sa ne poarte spre alte orizonturi, vom avea mereu cerul plin de stele sa ne aminteasca de ce a fost.

Intre timp, te-ai trezit si ma privesti cu ochii tai mari. As vrea sa te sarut, dar nu indraznesc. As putea spune ceva, dar nu gasesc cuvinte care sa merite sa intrerupa tacerea. Ma resemnez si incep sa desenez cu degetul conturul trupului tau. Linii fine si curbate sau alungite, pielea catifelata si parfumul delicat imi amintesc de valurile marii. O mare calma si adanca precum ochii tai. Dar ma opresti si imi duci mana la pieptul tau, sa simt cum iti bate inima. Stiam deja, asa ca te sarut. E atat de liniste incat iti lasa impresia ca ceasurile din casa poarta o conversatie. Iar noi ne imbratisam intr-o soapta...

Mai mult

Poezie

Intr-o zi, plimbandu-te prin gradina vasta a gandurilor, pe cararile dintre realitate si imaginatie, gasesti o hartie mototolita pe jos. Iti atrage atentia, caci cutele ei iti amintesc de ranile tale. O ridici cu grija, o studiezi cu atentie si te intrebi cum a ajuns acolo. Incerci sa iti imaginezi toate povestile pe care le-ar putea ascunde, insa raspunsul nu poate fi gasit decat in randurile scrise pe care le poarta in miezul ei zdrobit.

O desfaci cu meticulozitate si te uimeste ceea ce descoperi. Hartia e plina de pete de cerneala si litere care par indescifrabile, dar iti pui rabdarea si mintea la incercare cu ele. Cu fiecare litera pe care o distingi, cu fiecare pata pe care o patrunzi si cu fiecare spatiu pe care il cureti descoperi un nou cuvant, o noua fraza, un nou fragment si povestea incepe sa se desfasoare de parca o stii deja. Incepi sa adaugi ce lipseste si sa scrii din nou, insa povestea devine trista, in ciuda micilor desene de pe marginile hartiei.

Reusesti intr-un final sa dezlegi cheia misterului, pentru ca stiai de la bun inceput deznodamantul – hartia mototolita si aruncata nu mai poate fi scrisa, ci doar curatata si netezita. Dar te nemultumeste si nu poti suporta ideea ca a fost la fel de nefericita ca tine, astfel incat incerci sa scrii din nou o alta poveste, o poveste care sa aiba un final fericit pentru ambele parti. Si pare ca functioneaza, chiar daca ea se teme de cerneala; va gasiti fericirea si totul incepe sa capete nuante si sa prinda un contur.

Dupa un timp, cand ti-ai varsat sufletul acolo si povestea devine atat de frumoasa incat ai inceput sa crezi in ea, hartia iti zboara din maini si dispare in adierea vantului, fara sa iti multumeasca macar pentru ca ai eliberat-o. Nu mai conteaza ca era la pamant si a inceput sa zboare. Stie ca acum regreti... candva, poate va regreta si ea. Dar degeaba ai scris... doar ai pretins ca le stii pe toate, caci nu stiai ca va zbura, luand cu ea tot ce ai scris. Si ramai cu expresia aceea de mirare si cu o poezie nescrisa pe care nimeni nu o va intelege vreodata...

Mai mult

Fotografie

Imi ploua in geam, dar mai tare imi ploua in inima. Nori grei stau sa cada din cer, dar mai greu imi este sufletul. Un fum alb se ridica dintr-o flacara stinsa de ploaie, dar in mine arde un foc mocnit care nu se mai stinge. Uneori as vrea sa il las sa arda pana cand ar arde si cenusa. Ori sa las ploaia sa cada si sa il stinga. Sa scap de urme si de arsuri. Dar nu se poate. Sufletul meu inoata in cenusa, iar in jurul lui pluteste jarul inca aprins.

Emotii dulci si amare, amintiri delicate si taioase, vise cu parfum de vara ori melancolie de toamna, cu fiori reci de iarna ori bucurii de primavara, toate plutesc in jurul unei constelatii de mult apuse. Un soare mic si rosu a ramas in locul a ceea ce a fost candva, amintind ca distantele si formele sunt aparente. De aceea este usor sa visam ca putem strabate Universul, dar nu putem strabate drumul dintre sufletele noastre...

Ne mintim atat de frumos cu vise si iluzii, cu oameni si umbre, cu planuri si sperante, cu sentimente si placeri... vorbe goale... Ce rost au toate, cand eu doar trec prin viata? Visele se destrama, chipurile se amesteca, umbrele se atenueaza, planurile se schimba, sentimentele se uita si realitatea geme. Geme sub povara propriilor defecte. Si nu putem trai cu totii in lumile noastre perfecte, departe de ea. Uneori mai trebuie sa si infruntam realitatea. Sa lasam doua lumi incongruente sa se suprapuna...

O umbrela zboara in ploaie purtata de vant. Cineva a pierdut-o ori poate a aruncat-o. Imi aminteste de mine... si eu ma las purtat de vant si nu imi gasesc locul. Poate ca asa facem si cu oamenii... suntem apropiati, gata sa ne ajutam reciproc cand e nevoie, insa cand incepe furtuna, ei se strica sau nu sunt suficienti si ii aruncam ori ne zboara din maini spre alte orizonturi. Si nu stim niciodata daca noi i-am aruncat ori ei au vrut sa plece...

Cu totii suntem trecatori... nu timpul trece in viata oamenilor, ci oamenii trec prin timp. Si totul dispare... La inceput, ne pare rau si am vrea sa recuperam lucrurile. In timp, insa, nu mai doare. Balanta se echilibreaza... cel putin pana gasim ceva care sa incline din nou balanta si sa ne aminteasca pierderea. Ar putea fi o simpla lipsa, dar o lipsa poate fi suplinita, pe cand o pierdere poate fi doar regretata – ce se pierde nu se mai intoarce, pe cand ce lipseste poate fi adaugat. Ce rost ar avea sa regret lipsurile, oricum? De fapt, ce am eu?

Ploaia este frumoasa cand stai la adapost. Dar cine are curajul sa mearga prin furtuna? Cine are curajul sa aprinda o flacara in bataia vantului? Cine are curajul sa ma tina de mana fara alta protectie decat zambetul de pe buze? Sigur... cine ar avea nevoie de o umbrela stricata... Poate ca am fost mai mult ori mai putin, dar cine ar fi vazut dincolo de stropii de ploaie, dincolo de norii cenusii, dincolo de vantul turbat? S-au grabit sa se considere respinsi, uitand ca puteau ramane, daca isi doreau. Ori poate s-au grabit sa isi asume riscul de a ramane, fara a cunoaste consecintele...

Am strans din trecut o inundatie... o galeata de „te cunosc mai bine decat ma cunosti tu”, un butoi de „iti promit ca nu te voi dezamagi”, inca un butoi de „voi fi langa tine mereu”, o cisterna de „ai incredere in mine” si un pahar de „te iubesc”. Toate s-au revarsat cu amaraciune si raceala intr-o ploaie infinita. Pe toate le-am strans apoi cu greu in vase, iar din ele au ramas doar povestile. Ce sunt oamenii, daca nu povesti? Povesti care se pierd in negura timpului. Si se spune ca fotografiile imortalizeaza momentele... dar a vazut cineva o fotografie care sa reziste unei furtuni?

Mai mult

Eu, Naivul

Am lucrat in ultima vreme la un proiect atat de evaziv, incat nimeni nu l-a vazut vreodata – nici macar eu. L-as fi putut numi „Munca in Echipa”, dar m-am trezit singur la masa mea de lucru chiar atunci cand credeam ca in sfarsit gasisem ajutor. Il numeam „Dialog”, dar ma tem ca replicile pe care le-am primit au fost mute, absente si ignorante. Am sa-l numesc „Betie”... dar cred ca nici asta nu ar fi corect, pentru ca se spune ca in vin gasesti adevarul, pe cand eu am gasit tot minciuni. Poate ca il voi numi „Ratacire”, pentru ca asta am facut – m-am indepartat... si ne-am indepartat pana cand nu am mai stiut sa revenim.

Am studiat putin problema inainte sa incep lucrul. Ca intotdeauna, existau atat riscuri, cat si beneficii. Existau si obstacole, dar si avantaje. Nimeni nu putea sti exact rezultatul si ceea ce puteam intampina pe parcurs, insa dintre toate te detasai tu, asa ca mi-am spus ca merita. Mi-am asumat constiincios riscurile. Nu aveam de unde sa stiu insa ca imi vei testa responsabilitatea aducand la realitate cele mai sumbre si neasteptate concluzii...

Am pornit hotarat, plin de curiozitate, cu incredere si speranta, asa cum pornesti in orice proiect. Am adunat putin entuziasm, un pic de ambitie si multe zambete. Le-am strans pe toate si le-am pus in palma ta. Ai intins mana sa le iei, le-ai strans si ai retras-o la spate. Am crezut ca iti plac, ca le vei pastra si am continuat. Insa tu le-ai pastrat doar ca apoi sa le arunci – si nu ai avut curajul sa imi spui, ci le-ai aruncat atunci cand nu eram atent. Iar mie mi-ai spus ca iti plac si ca le doresti...

Am construit cu atentie si cu grija, chiar daca poate m-am grabit. Voiam ca totul sa iasa bine intr-un timp suficient de scurt incat sa nu se piarda interesul, iar tu sa nu iti pierzi rabdarea. Am asezat totul la vedere, intr-o cutie de sticla. Nu am folosit culori stridente ori ornamente exagerate, ci am lasat ca simplitatea sa dezvaluie esenta a ceea ce faceam. Cu toate acestea, mi-ai spus ca am ascuns unele lucruri si ca nu am fost atent. Nu conta pentru tine ca, daca ti-ai fi dorit sa vezi anumite lucruri, le-ai fi vazut... conta doar ca nu am facut eu totul suficient de transparent. Eu nu am fost suficient...

Am dezvoltat totul cat mai solid cu putinta si am testat de fiecare data limitele. Poate ca uneori am impins lucrurile prea mult, dar am avut grija sa nu stric ceva si sa asez totul in tiparul potrivit. Forme si culori, idei si planuri, scheme si piese, concepte si vise, toate s-au asezat pe masa mea de lucru, asteptand aprobarea ta. Uneori le vedeai si zambeai, uneori nici macar nu erai acolo, desi te aflai in spatele meu. Eu vedeam ca incuviintezi tacit si reveneam la lucru, chiar daca uneori asteptam sugestii. Prea putin iti pasa tie de ce se intampla pe masa mea de lucru... erai in cautarea altui plan, altui spatiu, altui concept... mereu cu ochii pe cer, mereu visatoare, mereu in inaltimile tale, priveai in jos spre mine mereu aroganta...

Intr-o zi mi-am dat seama ca planul tau cosmic nu ma include si am vrut sa renunt la proiectul meu. Insa apoi mi-am dat seama ca nu merita... nu puteam arunca dintr-odata tot ce construisem. Era un volum de munca si efort... o masura de pasiune si dedicare... o multime de vise si bucurii... o mica parte dintr-un intreg care, chiar daca parea ca nu se va materializa vreodata, era cel mai bun lucru pe care il aveam in acel moment, singurul pentru care merita sa lupt. Pentru tine, era neglijabil. Eu eram neglijabil...

Am sfarsit intr-o zi, cu mult timp dupa ce mi-ai spus ca nu a insemnat nimic... ca eu nu am insemnat nimic. Nu am luat atunci in seama cuvintele tale si am continuat chiar daca stiam ca va veni ziua in care ma vor ajunge din urma. Atunci cand s-a intamplat, am avut grija sa le intampin fara regrete. In fond, nu poti regreta ceva ce oricum nu a existat, nu? Am vrut doar sa fiu cat mai amabil si cat mai receptiv in fata unei posibile solutii care ar fi venit din partea ta. Si chiar daca nu a venit, nu m-am suparat. Am inteles ca s-a spus deja totul si m-am retras din calea fericirii tale. Vezi ce prieten ai?

Acum salvarea sta in vina si nevoia are gust de lacomie. Haosul a pus stapanire pe toate si dorinta ta bolnava de dialog naste doar ura pura. In acordurile necuviintei incerci sa ma atragi la dans, dar rochia ta s-a desirat de mult si a dezvaluit toate lucrurile de care nu aveam nevoie. Poate ca e vina mea ca nu am reusit sa vad dincolo de ele ori poate ca suficient nu mai este atat cat a fost cand consideram ca te cunosc... oricum ar fi, ajutor nu mai exista si muzica nu se mai aude – e prea tarziu...

Totul a devenit un joc murdar in care evitam esecul, un dezastru care distruge totul in cale, o cadere intr-un abis in care ne agatam de cerul instelat de amintiri... Te invit sa stam in ploaie si sa o lasam sa ne spele sufletele si amintirile. Pentru ca fara ploaie, viata nu este nimic... ploaia reinnoieste totul si ne spala pacatele; tot ploaia ne aminteste sa dansam atunci cand muzica nu se aude si suntem cazuti in noroi. Nu pleca acum, cand lumea arde si lacomia tanjeste dupa haos. Potoleste-ti setea invinovatindu-ma si vino sa privim mult-doritul tau plan cosmic printre norii ignorantei. Stiu ca tu ti-ai gasit steaua ta, dar poate ca intr-o zi va rasari si soarele pe cerul acestei lumi zbuciumate... pana atunci eu il voi astepta privind spre voi, stelele, si visand in continuare... eu, naivul...

Mai mult

Ratacire

„Cea mai sigura cale de a pierde pe cineva este sa ii oferi totul.” Numai ca uneori pierzi pe cineva caruia nu i-ai oferit nimic, dar ti-a oferit totul. „Pentru orice jumatate exista o jumatate.” Dar daca noi suntem cate un intreg? Daca pierdem atat noi, cat si cealalta persoana? Si daca toti ne parasesc, daca nimeni nu ne vrea, daca nimeni nu ne observa, ce putem face? Ne simtim singuri printre semenii nostri, urlam in fata lor, plangem in sinea noastra si nimeni nu isi opreste macar privirea asupra noastra. „Suntem oameni si raul e in natura noastra.” Ori doar credem toate astea?

Deschide-ti cartea din care obisnuiai sa imi citesti predicile tale si citeste din nou, cuvant cu cuvant. Oare chiar nu observi ca te contrazici? M-am saturat de toate frazele, toate minciunile, toate acuzatiile si toate iluziile tale! Ce drept ai tu sa arati cu degetul spre mine? Priveste-ma! Sunt singur in lumea mea, e pustiu si totusi ma simt inghesuit de tot ce ai impotriva mea. Si toate acestea sub pretextul ca vrei sa ma salvezi! Ca vrei... sa ma iubesti!

Nu, iarta-ma... te rog sa ma ierti! Stiu ca nu ai cum sa ma crezi ori sa ma intelegi. Am jucat tenis pana cand mingea a parasit suprafata de joc si nu am realizat ca loveam orbeste cu rachetele unul in altul. In final, traumatismele si vanataile si-au lasat amprenta – am ramas doi desfigurati, doi straini care nu se mai recunosc, doua fiinte amorfe si insipide cu amintiri regretabile despre geneza lor atroce... Dar nu trebuie sa cedam, sa disperam... timpul e irepetabil si necrutator; de ce l-am lasa sa se bucure de esecul nostru? Inca nu e prea tarziu...

„E usor sa iubesti, dar mai greu sa fii iubit”... tu spui ca iubesti, dar iubesti „un profitor si un ciudat perfectionist”. E usor sa il iubesti? Sau iti este usor sa il acuzi, tocmai pentru ca il iubesti? Ti-ar fi mai usor sa il urasti, dar ura nu se naste tot din iubire? De fapt, nu, iubirea este eterna. Nu-i asa? M-ai intrebat candva unde se duc secundele care au trecut, iar eu nu ti-am inteles intrebarea... si m-am grabit sa iti explic cum functioneaza timpul... insa acum astept sa imi explici tu: „te iubesc” – la ce timp este?

Imi pare rau, iar nu ma intelegi. Nu te lasa orbita de sensul cuvintelor mele. Judeca-le, dar nu te acoperi cu ele. Nu iti inchipui ca stii totul, caci nu stii nimic. Te invit sa te invelesti cu singuratatea si durerea mea. Iti va fi frig la inceput, dar te vei incalzi mai tarziu, cand vei razbate pana langa mine. Patul meu este cam tare, caci nu sunt obisnuit cu somnul. Insa ne va primi bucuros, gata sa ne afle povestile si sa le incrusteze in asternuturile sale, litera cu litera. Eu sunt gata sa imi las imaginatia libera in realitate. Tu esti gata? De fapt, tu unde esti?

„Ai grija ce iti doresti, caci s-ar putea sa se intample.” Presupun ca daca te-am respins suficient, ai reusit sa pleci. Imi pare rau ca nu te-am ascultat. Nu era nimeni obligat sa reuseasca sa spuna totul in doua cuvinte, asa cum fac eu. Nu am avut rabdare sa te ascult. Nu am avut rabdare sa te inteleg. Nu am avut rabdare sa te accept. Te-am respins... Oare m-ai crezut? Eu am crezut ca tu ai crezut si am renuntat...

De fapt, nu, nu eu am renuntat. Tu ai fost cea care a renuntat. Da... si ce te mai laudai ca ma vei salva! Dar de ce? Ce am facut sa merit asta? Ce te-a facut sa crezi ca o lumanare si cateva rugaciuni vor alunga intunericul din lumea mea? Cine ti-a spus ca poti citi din cartea ta unicul adevar si ca el ma va face sa ma schimb? Si de unde stiai tu care era calea cea dreapta pentru mine? Iar daca ai vrut sa ma salvezi, de ce ma condamni acum? Si unde esti? De ce ai renuntat? Sau de ce m-ai lasat sa te fac sa renunti?

Acum imi dau seama ce am facut... nu meritai sa iti rup aripile, sa iti frang inima si sa iti ucid sufletul. Degeaba iti caut acum privirea blanda si intunecata de secretele durerii tale... Nu mai am cum sa iti ating pielea catifelata care tanjeste sa fie mangaiata si sarutata... As vrea sa iti sfarsesc indelungata si nemeritata suferinta si sa iti cersesc iertarea. Sa fiu alaturi de singurul suflet ce mi-a purtat vreodata greutatea iubirii sincere si sa simt cum bate o inima numai pentru mine. Sa ma asez la pieptul tau si sa uit de tot si toate... sa fii ingerul meu, asa cum ti-ai dorit.

Oare trebuie sa ma rog la stele si la Luna sa imi scoata in cale acest inger cu privire blanda? Pentru ca apoi vreau sa il strang in brate si sa ii soptesc ca am fost cel mai crud om de pe pamant pentru ca nu i-am acordat increderea mea in totalitate si nu mi-a fost mila de el si nu l-am iubit... imi pare rau ca am fost atat de sarac in cuvinte si in sentimente. Ii voi ridica un altar sa ii aminteasca de remuscarile mele si sa ii spuna cat de mult il apreciez si il pretuiesc pe acest inger. Insa ar aprecia el, oare?

Ai mai vrea tu ceva de la mine, dupa tot ce s-a spus si tot ce s-a facut? Ai mai putea crede ca cel care nu iti merita iubirea te poate iubi? Ai mai putea simti ceva pentru profitorul ciudat si perfectionist care spune totul prin doar doua cuvinte? Ai putea uita cat de mult vrei sa ma urasti? Si ti-ai lasa vreodata inima libera sa ma iubeasca? Ori a fost totul o simpla greseala? O simpla... ratacire?

Mai mult

Dialectica

„Dusmanul dusmanului meu imi este prieten.” Dar ce te faci cand prietenul dusmanului tau iti este prieten? Cand aliatul tau este servitorul lui... Cand ura voastra comuna se transforma in simpatia lor impartasita... Nu incepe o lupta pe care nu o poti sfarsi.

Predicile presupun intotdeauna existenta unui fundament al raului. Prin comparatie, raul este indicat in forma cea mai pura si stadiul initial, dupa care el creste si se dezvolta pana ajunge un cancer complex, raspandit pretutindeni. Poate cel mai cunoscut exemplu este cel al pesimismului. Pesimismul ne face sa credem ca nu mai exista iubire, prietenie, valoare in viata... Toate se pierd si existenta este inutila. Umbra securii se asterne asupra fiecarei bucurii si este doar o problema de timp pana cand sfarsitul vine mai crunt si mai brusc decat orice inchipuire. Si toate astea apar din ideea ca nimic nu e ceea ce pare si ca nu tot ce zboara se mananca.

Pentru sfarsit nu te pregateste nimeni. Toti iti vor spune doar cat de frumoasa este viata, cat de buna este iubirea, cat de importanta este familia, cat de valoroasa este prietenia... cat mai multe minciuni si iluzii care sa te faca sa crezi ca viata este un dar care merita trait. Vei constata curand ca toate sunt doar amagiri si cu cat vei sti mai multe despre viata, cu atat vei fi mai dezamagit si mai nefericit. Dar nimic nu te va dezamagi mai mult si nu iti va pricinui mai multa suferinta decat insasi oamenii. Pentru ca pesimismul are la baza oamenii, nu raul...

Oamenii sunt cei care iti spun sa pui suflet in tot ce faci. Evident, fiecare esuare, fiecare dezamagire si fiecare iluzie te vor face sa crezi ca sunt nenorociti cei care iti spun sa pui suflet. Dar nenorociti nu sunt ei, ci aceia care iti iau sufletul de acolo de unde il pui. Bucatica cu bucatica, ciob cu ciob, ei iti fura sufletul si iti devoreaza emotiile si sentimentele, pentru ca ei nu sunt capabili sa le traiasca. Sunt doar paraziti care se hranesc cu vietile altora pentru ca vietile lor sunt prea mizere si prea sarace. Si vor rade de tine si iti vor tine predici despre pesimismul tau, atitudinea ta negativista si felul in care respingi oamenii de langa tine, desi ei nu stiu ca oamenii aleg sa plece, iar cei care vor sa ramana raman chiar si atunci cand arunci cu pietre in ei.

Cine ar putea fi mai buni predicatori daca nu chiar ei, hotii care striga „hotii”? Vorbesc cu ardoare despre ipocrizie, dar uita ca sunt primii ipocriti. Condamna cu frenezie egoismul si aroganta, dar tocmai ei sunt cei mai egoisti si mai aroganti. Iar aroganta lor atrage si creeaza adevarate fancluburi ale arogantei, desi ei propovaduiesc calea ignorantei si nepasarii sau nesimtirii. Falsitatea lor nu cunoaste limite nici macar in fata oglinzii si nu de putine ori reusesc sa se pacaleasca inclusiv pe ei insisi, cu atat mai mult pe tine, pentru ca daca ei sunt actori, tu esti naiv...

Iar tu, ca simplu om, privesti si nu intelegi. Nu intelegi cum ei se bucura de admiratia celorlalti, in timp ce tu te zbati ca macar sa le atragi atentia asupra ta. Nu intelegi cum ei au o viata atat de fericita, in timp ce tu masori bucuriile in cate zile nu ai plans si cate amintiri nu regreti. Si in final, incercand sa le arati ca au gresit fata de tine, tot ei te urasc! Si iti vor arunca acuzatii de tot felul, incercand sa te invinovateasca de un esec care nu iti apartine. Pentru ca da, esecul nu este al tau, ci al lor. Daca nu mai sunteti parti constituente ale vietii fiecaruia dintre voi si ei te acuza, asta se intampla pentru ca planul lor a esuat. Au vrut sa te foloseasca, dar nu le-a mers. Iar pentru ca nu au reusit sa isi duca planul la bun sfarsit, te acuza pe tine pentru ca nu cumva sa para ca intentiile lor nu au fost nevinovate. Si nu ai cum sa te aperi, pentru ca ei au dreptate intotdeauna.

Sa zicem ca azi este ziua ta. Primesti mesaje, urari, cadouri si vizite de la tot felul de prieteni. Insa cel mai mult iti atrage atentia o felicitare de la o persoana speciala pentru tine. Inimioara aurie de pe coperta iti da curajul sa visezi la un mesaj frumos, insa fondul negru pe care este amplasata prevesteste o dezamagire. O deschizi si descoperi ca este mai mult decat sperai. Dar mai mult nu inseamna si mai bun. Nu, nu este bine sa ai asteptari. Iar daca speranta moare ultima, nu credeai ca vei muri tu inaintea ei?

Ei bine, ai citit. Ai aflat ceea ce nu iti doreai vreodata sa afli si acum nu mai ramane nimic de spus. O adaugi pe lista dezamagirilor fundamentale ale vietii tale si te rogi in sinea ta sa nu se repete, sa nu mai cunosti astfel de persoane. Insa timpul avanseaza si odata cu el avanseaza si oamenii. Nu mai este ziua ta, a trecut ceva timp de atunci, ai ignorat acea felicitare si persoana respectiva deopotriva. Dar, plimbandu-te intr-o zi pe strada, vezi acea „persoana speciala”, care poate inca mai este speciala pentru tine, la brat cu altcineva. Nu va mai vorbiti, nici macar nu va mai priviti, deci nu aveai cum sa stii despre asta si sa te pregatesti pentru aceasta priveliste. Dar se vede clar ca ea este fericita si spune tuturor ca el o iubeste asa cum nu a iubit-o nimeni. De parca stie ea cum a iubit-o „nimeni” sau oricine altcineva! Le-a acordat si lor aceeasi sansa pe care i-a acordat-o lui? I-a privit vreodata cu adevarat mai mult decat ca pe un nimeni? Si daca nu... TU ai primit acea sansa? TU ai insemnat vreodata ceva pentru ea? Probabil ca nu, dar asta o stii numai tu, pentru ca ea, el si cei din jurul lor cunosc doar povestea lor de iubire. Poate ca prietenii tai stiu ca ea te-a dezamagit si ca ai crezut ca poate fi mai mult decat este, dar in timp ce iti vor prezenta condoleante, o vor felicita pentru noua ei relatie.

Si ar fi bine daca s-ar opri aici. Tu ai ales sa ignori acea felicitare si pe ea, autoarea... ai fost avertizat in legatura cu aroganta ei, dar ai crezut ca este genul de eticheta gratuita pe care o primeste oricine, asa ca ai ignorat si asta. Nu... nu poate fi atat de simplu, atat de usor. Trebuie sa devina o telenovela, un spectacol public care sa antreneze si fanclubul acela dupa el si sa starneasca ropote de aplauze din partea audientei. Astfel si numai astfel acea persoana se poate simti impacata cu ceea ce a facut si te poate acuza linistita: „credeam ca ti-ai gasit pe cineva” – de parca ati fi discutat vreodata un astfel de subiect. Insa e clar ca atunci cand pleci la drum cu un handicap, nu ajungi departe. Si lipsa comunicarii este poate cel mai grav handicap...

Descoperi ca in astfel de spectacole, pentru ca nu este singurul caz, prietenii tai sunt si prietenii ei, desi ea se declara dusmanul tau. Cine pierde? Toata lumea, probabil. Sau poate numai tu. Dar cel mai mult sigur pierzi tu, pentru ca nu esti capabil sa distingi intre nuante, intre masti, intre caractere... Toate sunt umbrite de acea secure. Insa umbra securii iti apartine, pentru ca tu esti securea care spinteca totul in doua – in bine sau rau, in bun sau gresit, in prieten sau dusman... Pe ea ai vrut-o ca prietena, apoi ai crezut ca poate fi mai mult si in final, a fost. Dupa cum spuneam, mai mult nu inseamna si mai bun... Ajungeti la un razboi mut in care nimeni nu vorbeste, dar toti arunca sageti, trag gloante si scrasnesc din dinti. Razboiul asta mut iti arata aspecte nebanuite ale acelor oameni implicati, dar in acelasi timp este cel mai apropiat lucru de un dialog. Ai spune ca astfel de razboaie sunt pentru copii, dar numai oamenii mari le poarta si ei nu sunt la fel de deschisi precum copiii...

Ti-ai dori ca astfel de oameni sa nu mai fie atat de ipocriti si sa aiba macar curajul de a te aborda deschis in problema lor cu tine. Dar cine tine cont de dorintele tale? Poate ca nu ai primit gandaci sau antrax in dar de ziua ta, dar asta nu inseamna ca ai primit cele mai bune intentii. Si cu ce te ajuta anonimatul cand tu vrei sa cunosti oamenii si sa iti fie apropiati? Poate ca ii stii si poate ca te stiu, dar asta nu inseamna nimic intr-o lume in care poti arunca un cuvant si se va intoarce inmiit impotriva ta. Din nou, nu incepe o lupta pe care nu o poti sfarsi... vei muri pe campul de lupta, dar nu ca un erou. Nu, nu exista astfel de onoruri in acest razboi.

Curajul este un lucru prostesc. Demnitatea, insa, este opusul. Daca nu ai curaj sa abordezi pe cineva, inseamna ca nu ai demnitate. Dar daca ai demnitatea de a aborda pe cineva, trebuie sa ai si curajul de a fi sincer. Pentru asta inseamna dialogul care ajunge la adevar – un dialog sincer intre oameni deschisi, fara contradictii, predici inutile, auto-incriminari, compatimiri, lamentari, ipocrizie, simpatie, prietenie... si mai ales, fara sfarsit! Un dialog sincer nu se poate incheia. Asta inseamna dialectica. Dar ei stiu asta?

„Crezi ca ma cunosti? Nu ai nici cea mai vaga idee, deci poti continua sa ma urasti.”

Mai mult