Liniste

Un tanar plecase de acasa intr-o noapte. Voia de mult timp sa se indeparteze de oraselul de provincie in care locuia si de toti oamenii de acolo. Ii pareau incuiati, limitati de propriile lor minti, intemnitati pe veci in lumea infima a acelui orasel lipsit de importanta. Si nu ar fi fost departe de realitate. Doar ca realitatea lui includea un vis. Visul iubirii, un vis pe care il purta cu el oriunde, o promisiune despre care spera sa se implineasca.

Tanarul iubise candva o colega de clasa care se mutase din capitala in micutul orasel pentru un an. Fusese bolnava si avea nevoie de aer curat, iar cum rudele ei locuiau in acel oras, parintii ei au decis ca ar fi singura solutie pentru ca fata sa isi poata continua studiile si recuperarea in acelasi timp. Mare i-a fost mirarea tanarului vazand noua fata in clasa in care el invatase ani de zile. In tot acel timp privise prin fereastra cerul, admirand norii si visand cu ochii deschisi la ziua in care va zbura din acel oras catre cel mai mare oras din lume, unde avea sa se piarda in multimea de oameni visatori. Acum insa, unul dintre acei oameni era atat de aproape de el, incat ii parea ca visele lui deveneau incet, dar sigur, realitate. Si era unul dintre cei mai frumosi oameni pe care ii vazuse.

In acel orasel de provincie exista o singura linie de tren si o gara veche in care opreau doua trenuri pe saptamana, unul dinspre capitala spre cel mai mare oras al provinciei respective, iar celalalt dinspre alte provincii spre capitala. Copiii din orasel se adunau deseori sa admire trenurile oprite in gara. Cat despre masini sau autobuze, singurele pe care le vedeau erau cele care aduceau marfa la singurul magazin din orasel si oamenii care lucrau in singurul oras apropiat, o data pe saptamana, si camionul postei, care aducea ziare sau scrisori in fiecare zi.

Astfel ca din ziua in care „fata de la oras” (cum o numeau localnicii) s-a mutat acolo, a atras atentia tuturor. Copiii mergeau in urma ei pe strada, oamenii ieseau pe la porti sau ferestre privind-o, insa numai unul se ferea de ea. Acela era baiatul ciudat care nu suporta pe nimeni si nu discuta cu nimeni. Pentru el, ea nu era o ciudatenie venita din capitala sau o aroganta care se considera superioara. Pentru el, ea era intruchiparea perfecta a visului lui de libertate, visul de a scapa din acel loc si dintre acei oameni. Fata roscata cu ochi verzi care gandea liber pentru ca venea dintr-un mediu liber in care casatoria matusii H. de pe Strada Lunga nu era singura preocupare a orasului pentru saptamani intregi, un mediu liber in care singurul magazin din oras nu era deschis doar cateva ore pe zi, iar vanzatorul plictisit te servea in scarba, un mediu liber in care sinele de cale ferata nu treceau printr-un lan de grau drept peisaj si un mediu liber in care oamenii indrazneau sa viseze mai departe decat ce vor purta la slujba de duminica ori ce se va servi la inmormantarea bunicului A. de pe Strada Infundata.

Pusa in situatia de a se muta intr-un nou oras si a incepe cursurile la o noua scoala, E. se simti oarecum stingherita. Din prima zi toti ochii statura atintiti asupra ei, iar toata lumea parea sa o considere straina. Detesta felul in care oamenii o priveau si tot alaiul care o urma pe stradutele oraselului de fiecare data cand iesea din casa. Dar in clasa reusea sa ignore colegii privind catre unul singur – baiatul cu parul cret din ultima banca a clasei, cel de care se fereau toti. El privea intotdeauna prin fereastra si avea propria lui lume.

Nu a trecut prea mult timp pana cand fata a observat ca baiatul cu parul cret din ultima banca a clasei parea singurul care o ignora. Curioasa fiind, intr-o zi l-a intrebat de ce. A ramas socata cand el, in loc sa ii raspunda, a fugit in curtea scolii si s-a ascuns sub un copac. L-a urmat, ca si cum ar fi stiut ca o asteapta un secret. Ajunsa in fata copacului, vazu ca baiatul statea cu capul intre genunchi. L-a intrebat daca totul e bine, dar el nu i-a raspuns. A incercat sa ii ridice capul si a vazut cum chipul ii era rosu ca sangele si fierbinte ca flacara. Insa altceva i-a atras atentia mai mult: deasupra capului lui, pe scoarta copacului, erau scrijelite doua intiale in conturul unei inimi – „J+E”. I se paru ca le recunoaste, asa ca il intreba pe baiat cum se numeste. Iar el il ii arata prima dintre litere, apoi se ridica, ii fura un sarut si fugi.

In ziua in care fata roscata cu ochi verzi i-a aflat secretul, tanarul J. s-a simtit ca ultimul om. Credea ca ultima lui speranta s-a naruit. Fata pe care o admirase tot semestrul nici nu ii stia numele! Habar nu avea ca el o admira si visa cu ochii deschisi sa plece impreuna cu ea in lume! Poate ca nici macar nu i-ar fi placut, poate ca pentru ea, el nu era nimic altceva decat un „taranoi needucat si lipsit de maniere”, ca si ceilalti. O auzise intr-o zi plangandu-se mamei ei despre toti acei oameni care o priveau fix ca pe un obiect, fara sa stie cat o deranjau acele priviri. El se ferea sa o priveasca, tocmai de teama sa nu se desconspire. Insa momentul de care se temuse cel mai tare tocmai se intamplase.

Ar fi vrut sa fuga oriunde, numai sa uite de toata situatia. Incercase sa mearga la gara, dar uitase ca nu trecea nici un tren pe acolo in ziua respectiva si nici in urmatoarea zi. Asa ca pentru o noapte dormi pe sine, in lanul de grau. Apoi, a doua zi, se intoarse resemnat acasa, dar nu avu curajul sa mearga la scoala si sa infrunte un posibil interogatoriu pe care l-ar fi pregatit fata. Se gandi zile intregi la ce ar fi putut sa ii spuna ca ea sa il ierte si sa uite incidentul, dar totul ii parea ridicol. Ar fi vrut sa dea timpul inapoi, dar era imposibil. Asa ca tot ce putea face era sa priveasca prin fereastra camerei lui si sa asculte oamenii discutand, sa afle daca nu cumva tot orasul radea de el. Insa oamenii isi vedeau de treaba lor, baiatul fiind ultima lor grija.

Totusi, intr-o zi, ii paru ca o vede. Se gandi ca viseaza, dar nu visa. Era chiar ea, pe strada lui. Trecea prin fata umilei lui case. De fapt, nu, nu trecea... parea sa caute ceva sau pe cineva, caci studia fiecare poarta in parte. Iar cand ajunse la a lui, se opri, inexplicabil. Statu un timp in mijlocul drumului, apoi se apropie de poarta. Incerca sa o deschida, iar baiatului ii sarea inima din piept deja. Vazand ca poarta e inchisa, fata paru sa se retraga. Dar pana sa rasufle usurat, ea se apropie din nou, de data aceasta de gard. Arunca o privire cuprinzatoare in curte, apoi sari gardul. In momentul acela, baiatului i se taie respiratia. Se arunca la podea si se tari pana in camera lui., inchizand usa cu cheia.

Zile intregi J. nu mai aparuse la scoala. Locul lui din ultima banca ramanea mereu gol, iar fereastra ramanea acoperita de draperii. E. privea trista, sperand ca locul acela se va ocupa din nou, iar fereastra isi va regasi admiratorul ei obisnuit. Dar nu se intampla asta, asa ca la sfarsitul saptamanii se hotari sa intrebe profesorul clasei despre baiat si familia lui, sa ii faca o vizita si sa se convinga daca era bine. Profesorul ii spuse ca nu are rost, pentru ca baiatul era un ciudat, retras si paranoic, cu tot felul de idei si vise. Insa fata insista, asa ca profesorul ii dadu adresa si o sfatui sa mearga insotita, pentru ca nimeni nu ii vazuse vreodata pe parintii baiatului, astfel incat nu ii putea garanta nimeni siguranta. Evident, fata nu se descuraja si porni spre locul indicat.

Ajunsa in fata casei baiatului, E. avu un moment de ezitare. Daca J. nu ar fi fost acasa? Daca parintii lui s-ar fi suparat pe ea? Sau daca nu mai era nici unul acasa? Insa nu avea rost sa se gandeasca prea mult. Incerca sa deschida poarta, dar era inchisa. Se retrase putin, apoi stabili strategia si se apropie de gard. Arunca o privire in curte, cautand sa vada daca exista vreun caine sau un alt pericol. Curtea parea parasita. Sari gardul si se indrepta hotarata spre usa. Ii paru ca vede perdeaua de la fereastra miscandu-se, semn ca cineva era acasa. Batu la usa, insa nu raspunse nimeni. Incercand clanta, constata ca usa era deschisa. Isi lua inima in dinti si intra.

Inchis in camera lui, J. se gandea la zeci de lucruri in acelasi timp. Ce cauta straina aceea in casa lui? De ce nu renuntase, vazand ca poarta era inchisa? Oare chiar avea sa ii spuna ceva important? Si daca avea, de ce asteptase, totusi, atat de mult? Probabil ca venise doar ca sa rada de el. Sau sa ii spuna ceva urat. Dar asta ar fi facut-o sa renunte. In fond, nu avea de ce sa insiste doar pentru a-i spune niste lucruri pe care el oricum le stia deja. Insa nu i-ar fi placut deloc sa le auda.

Se gandi sa fuga pe fereastra, dar isi aminti ca fereastra lui scartaia puternic si i-ar fi dezvaluit tentativa. Apoi se gandi ca nu ar putea fugi la nesfarsit, cel putin nu fara sa regrete. Nu avea de unde sa stie ce i-ar fi spus E. daca ar fi ascultat-o. Cum ar fi fost sa ii ofere sansa de-ai spune ce avea pe suflet? Dar daca ea nu avea, de fapt, suflet? Daca venise doar ca sa isi bata joc de el? Oricat ar fi incercat, nici un raspuns nu il ajuta sa ghiceasca ce ar fi putut gandi fata. Poate pentru ca baietii nu pot gandi ca fetele. Sau poate doar pentru ca ii era prea teama ca sa poata gandi logic. Numai ca sirul intrebarilor si raspunsurilor fu intrerupt brusc de strigatele fetei. Ajunsese in fata usii inchise si striga stiind ca el se afla inauntru. Apoi se facu liniste. Insa pana sa apuce sa priveasca spre usa, observa cheia care inca era in usa, regretand ca o lasase acolo. Auzi o izbitura si incremeni de spaima.

Intrand in casa, E. nu gasi pe nimeni. Striga de cateva ori, dar nu primi raspuns, asa ca incepu sa cotrobaie prin camere, cautandu-l pe baiat. Ceva ii spunea ca el era acolo, chiar daca nu ii raspunsese. Casa parea ingrijita, iar intr-una din camere vazu o rochie intinsa pe pat si in alta un portret cu o femeie, un barbat si doi copii. Presupunand ca rochia e a mamei baiatului, iar portretul – al familiei, isi spuse ca cei care locuiau acolo nu erau chiar o familie atat de ciudata pe cat pareau altora. Insa pana sa se gandeasca mai mult, ajunse la o usa inchisa. Judecand dupa afisul de pe usa, realiza ca aceea trebuia sa fie camera baiatului, asa ca insista sa o deschida. La inceput, apasa mai tare pe clanta, dar fara rezultate. Il striga pe J. in speranta ca va deschide, insa nu primi nici un raspuns. Apoi analiza situatia. Observa ca usa era crapata, asa ca se impinse in ea. Crapatura se adanci si dupa cateva incercari, reusi sa bage mana si sa deschida usa cu cheia ramasa pe dinauntru.

Inima incepu sa ii bata cu putere. J. nu avea unde sa fie decat inauntru. Asta daca nu cumva iesise pe fereastra... dar nu, fereastra era inchisa. Intra cu pasi marunti, ca si cand se ferea sa fie auzita, desi se astepta ca el sa o pandeasca dintr-un colt. Scana cu privirea camera, dar nu il zari. Camera era mobilata modest: un pat, un dulap, o masa de scris, un scaun si o noptiera. Un raft cu carti era intins deasupra patului, dar cateva carti erau si pe masa de scris, semn ca baiatului ii placea sa citeasca. Insa printre carti zari cateva hartii care ii atrasera atentia. Pareau scrise, mazgalite si mototolite, semn ca pastrau o oarecare importanta pentru cel care incercase sa scape de ele si se razgandise. Incepu sa le citeasca si constata cu surprindere si placere ca erau poezii, iar cateva pareau scrise despre ea. Dar nu dupa mult timp se auzi un zgomot in camera, iar fata tresari de spaima.

In clipa in care E. deschise usa, J. era intins pe podea. Se trase sub pat si privi spre usa. Era chiar ea! Nu ii venea sa creada ca e acolo, dar in acelasi timp, stia ca vizita ei nu putea fi placuta sau frumoasa. Nu avea cum. Se gandi ca poate va iesi repede din camera si astfel el va avea timp sa fuga pe fereastra, dar sperantele i se stinsera in momentul in care ea incepu sa se plimbe prin camera. Urmari pasii ei cu privirea pana la dulap, apoi langa pat, apoi catre fereastra si masa de scris. Ooo, nu! Masa de scris! Acolo se aflau poeziile pe care i le dedicase cu atata naivitate! In momentul acela ar fi dat orice sa le fi lasat aruncate in curte, acolo unde le trimisese in ziua in care se intorsese acasa dupa „marea dezamagire”, cum ii spunea el.

Era prea tarziu insa. Fata citea foaie dupa foaie. De-acum era sigur ca ii oferise si mai multe motive sa rada de el, sa ii arunce acuzatii si sa isi doreasca sa nu il fi intalnit vreodata. Dar in momentul acela era destul de sigur ca sentimentele ar fi fost reciproce. Da, da, reciproce! El de ce ar fi trebuit sa accepte batjocurile ei? De ce sa nu le refuze si el, asa cum il refuzase si ea? De ce sa nu fie si el capabil sa o renege, asa cum il renegase ea? Chiar, de ce? Pentru ca nu avea curaj. Isi multumi singur pentru primul moment de luciditate in acea situatie de criza si se hotari sa iasa de sub pat. In fond, era un barbat pe cale de devenire, asa ca trebuia sa se comporte ca atare. Doar ca in drumul lui hotarat spre straina care ii cotrobaia prin cele mai intime ganduri ale vietii lui se lovi de coltul patului, asa cum facea in fiecare dimineata cand se dadea jos din pat. In momentul acela se bloca.

Intorcand privirea spre sursa zgomotului, E. il observa pe baiatul cu parul cret alb ca varul la fata si tremurand. Incerca sa spuna ceva, dar gura i se inclestase si parea ca se balbaie. Nici ea nu era mai bine, tremura inca si era foarte emotionata. Dar inspira adanc, apoi se indrepta catre el, il lua de mana si il aseza pe pat. Pret de cateva minute, tacerea se asternu in camera. Nici unul nu spunea ceva, nici macar respiratia nu li se auzea. Priveau amandoi spre aceeasi fereastra, intrebandu-se ce gandea celalalt. Si tare mult ar fi dat sa afle.

Amintindu-si de atitudinea de „luptator” care il cuprinsese mai devreme, J. prinse din nou curaj si o intreba pe E. de ce se afla acolo. Initial, fata dadu din umeri. Nici ea nu stia exact ce voia, de fapt. Crezuse ca voia sa se convinga ca el era bine, insa isi dadu seama ca era mai mult de atat. Ii lipsise. Fara baiatul cret si timid din ultima banca, orele de la scoala nu aveau nici un farmec. Ii placea sa il observe si incerca mereu sa afle la ce se gandea, dar niciodata nu putea descifra misterul. Desigur, nu ii povesti toate acestea. Se rezuma sa ii spuna doar ca fusese ingrijorata despre absenta lui. Bineinteles, asta il mira pe baiat.

Tocmai ea sa fie ingrijorata despre absenta lui? Dar ea nici macar nu ii stia numele! Cum era posibila una ca asta!? O intreba de ce nu a stiut cum se numea in ziua in care l-a gasit sub copac, iar ea ii explica: nu uitase cum il chema, voia doar sa se convinga ca ceea ce vedea era ceea ce credea ca este. Un nou soc pentru baiat. Dupa cateva secunde, o intreba de ce durase atat pana ca ei doi sa aiba ocazia sa discute. Ea ii raspunse ca nu era in firea ei sa abordeze oamenii, cu atat mai mult baietii si ii spuse ca asteptase un semn de la el, dar el parea mult prea fidel ferestrei lui. Asta starni un hohot de ras amandorura.

Urma o tacere indelungata. Apoi fata il lua de mana si ii spuse ca vrea sa ii arate ceva. Iesira impreuna din casa si pasii ii purtara prin oras, pana la gara, apoi pe sinele de tren spre lanul de grau de la marginea orasului. In milocul lanului, fata il ruga sa se aseze langa calea ferata. Ii spuse ca observase acel lan cand venise cu trenul in oras si ca nu mai vazuse asa ceva pana atunci. Pentru ea, era un lucru frumos. Pentru el, era ceva monoton, un peisaj pe care il vazuse de multe ori si a carei imagine voia sa o uite.

Insa ea insista ca locul era frumos si ii spuse ca ar fi trebuit sa fie recunoscator pentru ce avea, daca voia sa fie fericit. Asta il facu pe baiat sa se gandeasca. Ii spuse ca locul era intr-adevar frumos, dar nu mai frumos decat ea. Si incerca sa o sarute din nou, dar ea il opri. Insa dezamagirea lui nu dura mult, pentru ca ea ii spuse zambind ca de data aceea nu trebuia sa fie un sarut furat, ci unul „de comun acord”. Si asa a si fost, atat primul, cat si cele care au urmat. Intunericul ii gasi in acelasi loc, iar ea ii spuse ca ar trebui sa plece, sa nu se ingrijoreze rudele ei. El o ruga sa ii promita inainte sa plece ca se va intoarce in fiecare an in acel loc si intr-o buna zi sa plece cu trenul in lume, oriunde ar fi reusit. Ea ii promise fara ezitare, il mai saruta o data si pleca.

Din ziua in care E. venise la el acasa, J. devenise alt om. Cine il vedea era surprins sa descopere un baiat vesel, mereu cu zambetul pe buze si dispus sa ajute lumea. Iar cand nu se plimba singur, putea fi vazut impreuna cu „fata de la oras”, razand si glumind impreuna ori sarutandu-se si alergandu-se pe strazi. Toti oamenii din oras ii priveau cu drag si se mirau de iubirea lor. Erau un exemplu chiar si pentru cei mai in varsta si cumva parca toata lumea isi permitea sa viseze un pic mai mult datorita lor.

Dar aceasta bucurie dura doar cateva luni, pana cand „fata de la oras” trebui sa plece inapoi. Ramas fara roscata lui, J. deveni din nou trist. Se saturase ca toti sa il intrebe unde ii era iubita sau de ce nu plecase si el cu ea. Ar fi vrut, tare mult ar fi vrut. Insa parintii ei nu au fost de acord, iar el nu se putea descurca singur in capitala. Asa ca ramase in urma in acel loc uitat de lume si de timp. Reveni la fereastra lui, insa parca si aceea era mai prafuita si mai intunecata decat inainte. Dupa veri la rand in care „fata de la oras” nu aparu in locul in care promisese ca va veni in fiecare an, se hotari sa plece din acel oras. Daca iubirea il uitase, macar putea sa isi incerce norocul singur.

Intr-o noapte de vara cu cer senin iesi din casa. Arunca o ultima privire spre casa care ii fusese adapost ani la rand, apoi inchise poarta si pleca. Nu stia nimeni ca nu lasa in urma doar casa, ci si amintirea unei familii care il abandonase cu promisiunea unei vieti mai bune. Parintii il lasasera acasa spunandu-i ca fratele lui mai mic are nevoie de grija lor, iar ei nu se pot descurca in capitala cu ambii copii, dar il vor lua si pe el imediat dupa ce lucrurile vor intra pe fagasul lor si isi vor permite viata de acolo. Si nu s-au mai intors. La fel cum nu s-a mai intors nici iubirea lui. In amintirea lor pastrase rochia mamei si portretul de familie, iar in amintirea ei pastrase o suvita din parul ei roscat pe care ea i-o daruise la plecare.

Acum le purta pe toate in rucsacul lui, mergand hotarat spre gara. In seara aceea trebuia sa soseasca trenul de la capitala si sa il poarte catre orizonturi noi. Insa odata ajuns in gara, impiegatul il anunta ca trenul trecuse mai devreme in acea seara si urmatorul venea peste o saptamana. Dezamagit, pleca in directia opusa, prin lanul de grau. Lumina lunii se reflecta pe spicele de grau ca in valurile unui lac., amintindu-i de prima zi petrecuta acolo impreuna cu E. Si dupa cateva minute de mers, se aseza pe una dintre sine, obosit. Puse capul intre genunchi asa cum obisnuia si se ruga ca promisiunea facuta de fata sa se implineasca, totusi, iar el sa  o gaseasca in capitala. Apoi se lasa in jos si adormi cu gandul la ea.

Departe de J., nici E. nu a mai fost la fel. Din ce in ce mai trista si mai distanta fata de oameni, ajunsese sa isi urasca parintii pentru ca au despartit-o de el. Boala ei a revenit pe fondul stresului si depresiei, obligand-o la internari in diverse clinici, tratamente scumpe si complicate si tinand-o departe de oraselul de provincie in care cunoscuse pentru prima data adevarata fericire. Veri la rand se vedea nevoita sa stea in spital in timp ce gandul ei zbura departe, la baiatul cu parul cret caruia ii promisese ca il va revedea in fiecare vara.

I se rupea inima sa se stie tintuita intr-un pat in timp ce poate el credea ca l-a uitat. Ar fi dat orice sa il vada macar pentru o clipa, sa ii spuna ca nu il uitase si ca il iubea la fel ca atunci cand erau impreuna. Si daca asta nu era posibil, ar fi vrut macar sa il mai vada in locul lui din ultima banca, admirand cerul prin fereastra. Iar daca nici asta nu era posibil, ar fi vrut macar sa scrijeleasca si ea scoarta unui copac, sa deseneze o inima si initialele lor, iar el sa vada si astfel sa afle ca promisiunea lor era inca valabila. Insa toate acestea nu erau posibile, iar parintii ei nici nu voiau sa auda sa o lase din nou la rudele din oraselul de provincie. Asa ca intr-o buna zi, fata se hotari sa plece singura, fara incuviintarea lor.

Pe drumul spre gara, zeci de ganduri ii trecura prin minte. Daca J., terminand scoala, plecase din oraselul acela? Dar oare nu ar fi venit in capitala sa o caute? Si daca venise, dar nu o gasise pentru ca ea era in cine stie care spital? Dar i-ar fi lasat un semn, nu ar fi plecat atat de repede, nu ar fi renuntat atat de usor! Asa ca nu trebuia sa renunte nici ea. Se sui in primul tren spre provincia in care locuia baiatul si nu ii mai pasa de nimic. Trenul acela nu oprea si in oraselul ei preferat, dar nu conta. Ea cobori in cel mai apropiat oras si de acolo gasi drumul, mai departe.

Urma o autostrada pana la un pod peste calea ferata, iar de acolo cineva ii spuse ca trenul mergea fix unde isi dorea si ea sa ajunga. Urma sinele catre apus si curand dupa lasarea intunericului descoperi ceva ce semana cu un lan de grau. Inima incepu sa ii bata cu putere, asa ca grabi pasul. Vantul se juca printre spicele de grau, deformand in diverse contururi reflexiile razelor lunii. Fetei ii parea ca se afla in mijlocul unui ocean, iar valurile o purtau mai departe catre iubirea ei. Dar nelinistea o cuprinse din nou. Ce cauta ea in mijlocul pustietatii, cautand un om care poate nici nu mai exista? Ce siguranta avea ca il va gasi? Cum putuse pleca atat de departe de tot ce stia pentru o himera? Si de ce?

Sirul de intrebari fu intrerupt de un obstacol neprevazut. Ceva ce semana a om parea sa tremure intre linii, iar ea tocmai se impiedicase de el. Omul se ridica speriat, tremurand si murmurand ceva despre capitala. E. tresari; i se paru ca recunoaste vocea lui J., dar ii fu teama sa raspunda. Il intoarse cu fata la lumina si tipa! Era chiar el! Tanarul, speriat, tipa si el, dar tipatul lui fu infundat de un sarut. Buimac, incerca sa isi dea seama ce se intampla. Tremura de teama, dar in acelasi timp si de emotie. Nu stia daca sa creada ca visa ori sa creada ca era reala situatia. Inca un sarut il convinse: E. era in fata lui, gata sa plece cu el in lume. Visul lor se implinise, iar ea isi tinuse promisiunea. Nimeni si nimic nu mai statea in calea lor, iar martora le era luna. Gasisera in sfarsit ceea ce cautasera amandoi: nu iubire, nu libertate, ci liniste...

Mai mult

Ghinionistul

Sala de clasa, ora de matematica. Profesorul explica pe un ton grav cum matematica este stiinta fundamentala a omenirii, iar importanta ei este indubitabila. Elevii, plictisiti si somnorosi, incearca sa tina pasul. Desigur, nu toti. Unii sunt preocupati de caii verzi de pe pereti, altii de petele de cerneala de pe banci, altii de gaurile din podea, ba chiar cativa au descoperit paianjenul care coboara incet, pe firul invizibil, din plafon. Activitati extrem de productive, de altfel...

- Si dupa cum spuneam – continua profesorul – matematica este baza tuturor stiintelor, astfel incat orele noastre vor avea prioritatea maxima in orarul vostru, indiferent de volumul de munca pentru alte materii. S-a inteles?

Un murmur aprobator rasuna in clasa. Profesorul isi arunca privirea printre elevii plictisiti si se opri dintr-odata asupra unuia:

- Popescu! Ia spune-mi tu, care este importanta matematicii pentru un visator ca tine?

Elevii izbucnira in hohote de ras. Popescu, vizibil stanjenit de moment, raspunse cu un glas tremurand:

- Pai... dupa cum ati spus si dumneavoastra, domnule profesor... matematica este baza tuturor stiintelor... fara ea nu putem face calcule precise care sunt necesare in problemele specifice domeniilor respective.

- Bravo, Popescule! Ti-ai invatat poezia. Acum treci la tabla, am o... „problema specifica” pentru tine.

Si intr-adevar, ii ceru sa rezolve un exercitiu complicat. Elevul se chinui cateva minute, iar dupa ce scrisese pe doua table, ceru confirmarea profesorului care il privea tacut, asteptand sa rezolve cerintele.

- Stai un pic, Popescule. Stie cineva sa imi spuna daca este corect ce a facut Popescu la tabla?

In clipa urmatoare, cateva maini se ridicara in aer, asteptand sa raspunda, iar cativa elevi radeau si susoteau intre ei. Ezitarea profesorului prelungi momentul si evident, agonia elevului de la tabla, care cauta un scut impotriva privirilor acuzatoare ale colegilor. La un moment dat, profesorul fu uimit sa vada mana ridicata a celui mai slab elev din clasa, asa ca nu ezita sa il intrebe:

- Ia zi, Marine, stii tu ce e gresit!?

- Da, dom’ profesor! raspunse elevul, sigur pe el, cu un ranjet sarcastic. La punctul doi al exercitiului a simplificat gresit fractia si a plecat mai departe cu un rezultat gresit.

- Bravo, ma, Marine! adauga profesorul. Dar cine a fost sursa? Ca nu aveai tu, oaia neagra, de unde sa stii asta.

Hohotele de ras nu se mai sfarseau. Printre ele, elevul raspunse:

- Eu am fost, dom’ profesor. Mi-am dat seama singur!

In fata tablei, Popescu tremura de nervi. „Elev de nota 10 corectat de un fraier”, isi spuse in gand. „Foarte frumos”, adauga pe acelasi ton ironic. Cu toate acestea, ii multumi colegului „binevoitor” si incepu sa isi corecteze calculele. Insa nu scapa de mustrarea profesorului:

- Vezi, ma, Popescule? Daca stai cu capu’n nori, incepi sa scrii prostii. Matematica e logica, nu o poti visa si nici nu o poti citi printre norisorii aia pufosi.

Noi hohote de ras izbucnira in clasa, dar Popescu le ignora. Rosu de furie, se concentra asupra exercitiului. Verifica si para-verifica pentru a fi sigur ca nu mai greseste. Dupa inca doua table si alte cateva minute, ajunse la final. Spuse cu o voce grava:

- Asta e tot, domnule profesor! si se intoarse in banca, fara a astepta confirmarea.

Profesorul, nedumerit, verifica exercitiul cu atentie, apoi concluziona:

- E bine, dar se putea si mai bine. Data viitoare fi mai atent. Iti dau un 8, de incurajare.

Insa elevul nu il mai auzea. In mintea lui rasunau doar cuvintele profesorului, hohotele de ras ale colegilor si inca avea impresia ca toate privirile il tintuiesc, desi colegii revenisera de mult la activitatile lor. Nu era prima oara cand ceilalti radeau de el, asa cum nu era prima oara cand gusta din ironia amara a vietii. Isi spunea de fiecare data ca se va schimba, ca nu va mai fi bufonul care sa ii faca pe toti sa rada... dar de fiecare data ironia vietii ii radea in nas cu aceeasi causticitate. Iar in momentele acelea isi spunea ca e un ghinionist si isi blestema destinul.

***

Peste ani si ani, profesorul de matematica, garbov si incaruntit de batranete se plimba cu bastonul prin parcul din centrul orasului. In timp ce contempla frunzele colorate rosiatic si isi amintea inceputurile anilor scolari in care preda, o voce rasuna prin linistea din parc:

- Domnule profesor! Domnule profesor, stati putin!

Profesorul, uimit, arunca o privire inapoi. Un om inalt, imbracat elegant, alerga catre el. Dupa ce ajunse in fata lui, ii intinse mana:

- Domnule profesor, sunt Popescu, fostul dumneavoastra elev.

Il privi indelung si incerca sa isi aminteasca cine era, dar nu reusi.

- Haideti, domnule, obisnuiati sa radeti de mine la fiecare ora, iar acum nici macar nu mai stiti cine sunt!? insista Popescu.

- Popescu... incerc sa imi amintesc, dar am avut multi elevi. Parca imi amintesc ceva... tu esti cel visator caruia i-am spus ca nu are ce cauta la ora mea?

- Da, domnule profesor, eu sunt! Baiatul cu capul in nori!

- Da, asa e! Acum imi amintesc! Ce mai faci, ma, baiatule? Cum ai dat de mine?

- A fost o simpla coincidenta, cred. Ma plimbam pe aici asteptand-o pe sotia mea, dar intarzie. Si mi s-a parut ca va recunosc, dar nu stiam de unde. Apoi am realizat cine sunteti si v-am strigat, iar cand am vazut ca va opriti, m-am convins ca nu greseam. Ati fost profesorul meu de matematica acum multi ani si totodata omul care mi-a schimbat viata.

- Eu!? raspunse uimit batranul.

- Da, dumneavoastra! Mi-ati spus intotdeauna ca sunt un visator, ca nu am sanse in viata, ca nu am ce cauta printre stiintele exacte. Si asta m-a facut sa ma intreb daca chiar era asa. Nu a fost. Acum sunt inginer-proiectant, am compania mea si castig destul incat sa imi permit sa finantez liceul in care am fost elevul dumneavoastra, sa am o casa suficient de incapatoare pentru mine, sotia mea si cei trei copii, sa am tot ce mi-am dorit vreodata – ba chiar mai mult – si in acelasi timp sa imi ramana si rezerve pentru viitor. Si toate acestea doar pentru ca un profesor mi-a spus candva ca visatorii ca mine nu au sanse in viata. Asa ca... va multumesc, domnule profesor!

Ii stranse inca o data mana batranului profesor si pleca pe alei cu pasi grabiti. Profesorul ramase confuz in mijlocul parcului, privindu-l pe cel care candva fusese distractia lui vinovata. Realiza atunci ca Popescu putea fi doar unul dintre cei multi si ca poate schimbase si alte vieti, fara sa vrea. Insa viata lui nu se schimbase. Ani de zile batuse drumurile catre liceu, tocise catedrele si isi mancase nervii si sanatatea pentru un salariu de nimic, iar acum afla ca cel pe care il vazuse ca pe cel mai prost din curtea scolii ajunsese acolo unde altii doar visau. Si toate acestea in timp ce el ramasese un profesor amarat, apoi pensionar, uitat si singur. Atunci realiza ca el era – de fapt – ghinionistul...

Mai mult

Sfarsit

A mai trecut un an, cu bune si cu rele. Mai mult cu rele, daca ar fi sa fac un bilant, dar nu vreau sa fiu din nou pesimist si plictisitor. Oricum bilantul ar fi altul pentru fiecare si nici nu stiu daca isi mai aminteste cineva exact ce a facut in fiecare luna a anului care e pe sfarsite. Nu as sti sa povestesc exact tot ce mi s-a intamplat, dar... impresia finala e destul de proasta. Am sa punctez doar cateva idei, cum fac eu in general.

In primul rand, „imi blestem soarta ca orice fiinta umana”, ca sa citez pe cineva. Nu cred in destin, dar toti oamenii au nevoie sa dea vina pe cineva, nu? Doar nu o sa se invinovateasca tocmai pe ei insisi pentru esecurile lor! E ciudat cum oamenii fac lucruri „de bunavoie si nesiliti de nimeni” iar ulterior le regreta. In situatia de a infrunta propria persoana, cei mai multi au impresia ca au castigat atunci cand constiinta cedeaza, dar adevarul este ca nu au castigat nimic, ci doar au fugit de pe campul de lupta. Uita de probleme pana cand le intalnesc din nou. Lucrurile de care se tem ii vor ajunge mereu din urma, oriunde s-ar ascunde.

Cat despre greseli... oamenilor le este de ajuns o clipa sa cedeze tentatiei, oricare ar fi acea tentatie, si pot regreta apoi intreaga viata acea clipa... Isi spun apoi ca se vor schimba si nu vor repeta greseala. Poate ca unii reusesc sa se schimbe, dar e nevoie de mult curaj si multa ambitie, altfel cedeaza si sfarsesc prin a fugi de ei insisi la nesfarsit, fiindca ii mustra constiinta pentru ceea ce au facut. Si totul pleaca de la o singura clipa de slabiciune.

Greseli... am facut si eu destule. Dar nu vreau sa le enumar. Si nu vreau nici sa imi caut scuze. Nu vreau sa ma compatimeasca cineva, nu vreau sa se roage nimeni pentru mine si nici sa planga cineva din sau pentru cauza mea. Stiu ca am un suflet rupt, dar incerc sa salvez din el cat se mai poate. Vreau doar sa cred in ceva sau cineva fara sa ma mai insel sau sa raman dezamagit. Da, stiu, nu trebuie sa am si nu am asteptari, dar lucrurile pe care oamenii le fac celor pe care ii iubesc sau pretind ca ii iubesc lasa de foarte multe ori un gust amar... si cum altfel sa il numesc daca nu „dezamagire”?

Am avut mereu impresia ca oamenii nu ma inteleg. Dar daca eu nu i-am inteles pe ei? Daca am trait o iluzie si acum totul incepe sa se destrame, relevand realitatea? Nu ar fi posibil, pentru ca am fost mereu constient de realitate. Paradoxal, am fost si un visator. Si ce se intampla cand incerci sa adaugi doua extreme intr-o singura entitate? Pai, opusele se atrag. Si rezultatul? Rezultatul nu are cum sa fie altfel decat exagerat. In concluzie, gandesc prea mult. Dovada: blogul asta.

As vrea ca oamenii sa dezgroape adevarul din minciuni. Sa fie mai sinceri, in special cu ei insisi. E cel mai greu, daca nu chiar imposibil. Si ar trebui sa stiu asta cel mai bine, ca doar exersez in fiecare zi, nu? Dar de ce sa fiu eu singurul? Sau de fapt, de ce sa fiu? As putea fi si eu un simplu personaj. Ori unul complex. As putea fi masca pe care oamenii o pun in cui cand se plictisesc de jocuri. Sau as putea fi masca pe care o pun pe fata cand ies la razboi. Nu m-as plange nici ca am fost folosit, nici ca am fost uitat. As fi doar o masca. Iar in restul timpului, as putea fi orice imi doresc, fara sa mai conteze, fara sa mai imi pese. In fond, nici oamenilor nu le pasa, nu-i asa?

Da, probabil ca as putea fi oricine altcineva. Dar as fi doar o masca, la fel ca restul. Ma amuza oamenii care isi resping propria persoana in speranta ca vor fi acceptati cu noile lor identitati. Sunt acceptati, dar apoi cei care ii accepta vor mai mult, ca asa e firea umana. Dand oamenilor un deget ei iau toata mana. Iar cand cineva incearca sa cunoasca oamenii de dincolo de masti, acestia nu se mai pot preface. Mastile se sparg si raman doar ei. Daca raman in picioare sau in genunchi, numai ei pot decide. Insa cei care ii descopera nu vor sa vada asa ceva. Vor mastile cu care erau obisnuiti. Astfel apar dezamagirile... iar ei raman singuri cu mastile sparte.

Oamenii au o problema comuna de personalitate: intotdeauna se tem ca ceilalti nu ii vor accepta, orice ar face. Ceea ce este corect, in unele cazuri. Dar de cele mai multe ori, ei insisi sunt primii care se resping, se critica si se urasc. Isi pun in evidenta toate defectele si in loc sa incerce sa le remedieze, se multumesc sa se compatimeasca si sa isi spuna ca nimeni nu ii va accepta vreodata asa cum sunt. Iar asta genereaza exact aceeasi parere si celor care ii vor cunoaste. Dar nu pentru ca aceia ar vedea acele defecte, ci pentru ca vad in fata lor o persoana care nu stie sa rezolve o problema, care cere ajutor, dar nu stie sa il primeasca si care devine extrem de plictisitoare si enervanta. Ghinion, nu-i asa?

Insa anul asta a insemnat si lucruri bune. Poate mai mult pentru altii si mai putin pentru mine, insa... ele sunt acolo, in memorie si in suflet. Nu degeaba am scris atat de mult in ultimele luni, chiar daca ultima a fost mai „saraca”. Probabil ca as fi mentinut un ritm constant daca si firul evenimentelor ar fi fost constant. Aici un alt paradox ar fi ca eu consideram ca ma adaptez fiecarei situatii si ca altii nu pot tine pasul. De data aceasta, se pare ca eu am fost cel care nu a mai tinut pasul. Daca a fost oboseala, plictiseala, teama sau pur si simplu dezinteres, iarasi nu pot spune. Nu e un secret, dar nici nu imi doresc sa aflu. De ce? Pentru ca nu are rost sa ma agat de trecut.

Una dintre cele mai grave greseli pe care le pot face oamenii este sa se agate de trecut. Din nou, ar trebui sa stiu foarte bine, ca doar inca ma bantuie amintirile, nu? Dar eu am reusit sa scap de multe dintre ele. Numai ca unii oameni deschid usa trecutului, pasesc dincolo si nu se mai intorc. Ei au impresia ca ce a fost nu va mai fi doar pentru ca nu este in prezent. Dar nu se gandesc vreodata ca le lipseste ce a fost tocmai pentru ca ei scotocesc printre gunoaie, in amintiri, in loc sa caute in fata lor. Ar putea gasi adevarate comori, dar nu sunt interesati. Sau poate sunt, dar nu indeajuns incat sa faca pasul inainte. Si fara sa isi dea seama se afunda tot mai mult in mocirla si amintiri...

Poate ca la fel de rau este pentru oameni sa se agate de oameni. Nu e doar o pierdere de timp, asa cum ar considera unii. Pierd mult mai mult decat timp. Pierd in primul rand resurse emotionale. Sa incerci sa convingi pe cineva care te respinge ca poti fi altfel nu este doar o absurditate, ci si un efort inutil. Oricat ai incerca, nu vei reusi. De ce? Pentru ca nu te vezi prin ochii acelei persoane si astfel nu ai de unde sa stii ce reactie provoci cu adevarat. Apoi, este nociv pentru ca oamenii care sunt respinsi preiau motivele pentru care sunt respinsi ca pe defecte ale lor si nicidecum preferinte personale ale celor care ii resping. Au impresia ca totul incepe si se sfarseste cu o singura opinie a unei singure persoane care conteaza cel mai mult. Desigur, conteaza cel mai mult, dar mai exista si alte opinii.

Insa opiniile sunt discutabile, pentru ca oamenii nu vor fi niciodata sinceri atunci cand vor fi pusi in situatia de a-si exprima parerea despre o persoana. Le-ar fi simplu doar daca detesta acea persoana, altfel se vor multumi sa spuna cateva cuvinte destul de neutre si lipsite de valoare. Cu totul alta este situatia atunci cand oamenii iubesc o persoana si incearca sa o convinga de importanta ei in viata lor. Atunci se intampla exact opusul si se ajunge chiar la exagerari grave care incep sa semene a obsesie pentru persoanele reticente. Si din nou se ajunge la respingeri. Probleme, probleme si iar probleme...

Nu stiu daca exista o concluzie la tot ce am scris. Totul este relativ, oamenii sunt complicati, asta e viata, la revedere si pe data viitoare. Nu, nu acestea sunt concluzii valabile. Totul este relativ, corect, dar sunt oameni care au puncte de vedere comune, ceea ce inseamna ca exista un adevar macar universal acceptat, daca nu si valabil. Oamenii sunt complicati, dar exista si oameni care se inteleg reciproc foarte bine, asa-numitele „suflete pereche”. Cat despre viata, fiecare viata este asa cum o scrie cel care traieste. Daca ar exista un destin, nu ar mai exista miracole sau coincidente. Am fi siguri de provenienta tuturor lucrurilor si fiintelor si am sti sigur ca exista un fir indiscutabil al evenimentelor si fiecare om ar fi obligat sa profite cat mai mult de sansa lui. Poate asta i-ar face pe unii mai constienti de sansele care trec pe langa ei de fiecare data cand se plang ca nu au sanse...

Eu pot spune doar ca imi pare rau ca am lasat un an sa se duca in mare parte degeaba. Dar cine stie, poate anul urmator va fi al meu in totalitate. Insa vreau sa multumesc tuturor celor care au citit aceste randuri si altele de pe acest blog, tuturor celor care au colaborat la articolele mele cu idei si sugestii si tuturor celor care m-au sustinut si promovat, asta pentru ca nu am apucat sa scriu ceva aniversar cand a fost timpul. De asemenea, as dori sa multumesc catorva persoane speciale pe care le-am cunoscut (stiti voi cine sunteti, am avut grija sa va amintesc) si sper sa ramaneti pe aproape si in viitor.  Si ca sa nu spuneti ca devine totul prea „siropos” (oricum nu imi sta in fire), va las cu o intrebare: exista cineva pe deplin multumit de propria persoana si de viata pe care o are?

Mai mult

Uitare

Ai picat aici, in locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Ti-ai spus ca ai avut ghinion si te-ai incurajat ca te vei descurca. Apoi ai inceput sa observi problemele. Sa cauti motivele. Sa analizezi cauzele. Sa intelegi consecintele. Sa descoperi incidentele. Sa iti pui intrebarile. Sa astepti raspunsurile. Sa ramai cu ecourile...

Te-ai nascut si nu mai poti schimba asta. Nu mai poti uita ce stii. Nu mai poti sterge amintirile, trecutul, istoria sau chiar secunda care tocmai a trecut. Te invinovatesti ca nu ai trait pana acum, dar poti trai de multe ori... insa retine ca numai o data poti muri. Sfarsitul, tragic sau fericit, anticipat sau brusc, lin sau violent, este unic, punctul final pe traseul vietii tale. Uneori il astepti, ti-l doresti, dar nu vine. Iti spui ca altii care merita sa traiasca se duc, iar tu ramai in locul lor, desi ti-ai fi dorit sa nu existi. Dar asa este, odata ce ai intrat, trebuie sa ramai pana la capat. Insa capatul nu este neaparat cel pe care il cautai.

Singur in mijlocul multimii sau singur in mijlocul desertului nu inseamna nimic pentru tine, nu exista diferenta. Nu ai avut niciodata prieteni adevarati si ai aflat ca Mos Craciun nu exista atunci cand altii se laudau cu ce au primit de la el iar tu il asteptai in fiecare an degeaba. Ai fost invatat ca valorile morale nu sunt cu nimic mai presus decat cele materiale fiindca nu te ajuta la fel de mult, ca familia poate fi la fel de rea ca necunoscutii care te batjocoresc si ca poti ajunge mai jos decat cei pe care ii ajutai sa se ridice. Cum ai ajuns aici nici tu nu stii, dar stii sigur ca nu aici ti-ai fi dorit sa fii...

Chiar daca nu stii de ce traiesti asteptand sa mori si inca nu ai aflat multe dintre raspunsurile pe care le cautai, uneori te agati cu dintii de viata. Te lupti si tragi de ea in speranta ca va fi mai bine, ca se va schimba ceva. S-ar spune ca te temi de sfarsit, chiar daca de cele mai multe ori il astepti cu nerabdare. Ai chiar atat de mult curaj sa il infrunti? Sau nu cumva tocmai teama te impinge catre el? Sfarsitul este inevitabil, orice viata isi afla moartea si totul este efemer, asa ca de ce te-ai teme de el?

Se spune ca pentru a invinge teama, trebuie sa o infrunti. Insa deznodamantul temerilor este intotdeauna altul. Uiti sau fugi de teama pana cand o afli sau te afla din nou... iar cand trebuie sa o infrunti, se presupune ca iti vei gasi echilibrul. Dar de cele mai multe ori, gasesti sfarsitul. Iar sfarsitul temii este uitarea. Si moartea se transforma in uitare, la fel ca teama...

Mai mult

Damnare

Dialoguri plutesc mute

Intr-un lung si surd ecou

Prin aerul vechi si ranced

Cu miros ciudat de nou.

Litere se ingroapa in piele

Scrise cu patima si jind

Lasate de suferinte grele

Cand lacrimile curg sclipind.

Priviri se arunca oarbe

Intr-un adanc si opac halou

Si incearca sa le soarbe

Intunericul intr-un tablou.

Soapte in timpane sparte

Isi cauta locul in zadar

Caci vorbele sunt desarte

Cand se rostesc nesolidar.

Ocheade se vad descoperite

In fata ochilor indiferenti

Si degeaba isi cauta motive

Fiindca acuzatorii sunt absenti.

Viata si moartea se imbratiseaza

La fel ca noaptea si dimineata

Iar cand si sortii se impreuneaza

Luna fura Soarelui roseata.

Rai sau Iad este totuna

Cand demonii se ascund in ingeri

Iar moartea poarta cununa

Punand jugul pe-ai vietii umeri.

A fi sau a nu fi

Nu este intrebarea

Si a trai si a pieri

Aceeasi e chemarea,

Acelasi e deznodamantul

In lumea asta asa bolnava

Pe toti ii asteapta pamantul

Si nu-i erou sa afle slava,

Nici macar cer sa il salveze

Cand sufletele mor implorand

Zeii ce vor sa le blameze

Creatia proprie blestemand.

Dar cine-i oare vinovatul:

Sufletul slab supus tentatiei

Ispititorul, incornoratul

Ori chiar autorul creatiei?

Mai mult

Dulce Sinucidere

El si Ea se plimbau tinandu-se de mana prin zapada. Mana lui era rece si rosie. Mana ei, invelita intr-o manusa imblanita, era fierbinte. Ochii lui o studiau atent. Ochii ei cercetau fiecare fulg de zapada asternut pe jos, pe ramurile copacilor, pe acoperisurile caselor sau pe ferestre. Intr-un fel, era frumos peisajul: zapada imbraca totul in alb, iar turturii de gheata imprastiau reflexiile lor cristaline peste amalgamul alb. Iar lui ii parea ca ochii ei stralucesc la fel de puternic ca si zapada. Ori poate chiar zapada ii facea sa straluceasca astfel...

- Chiar trebuie sa ne plimbam pe frigul asta!? intrerupse Ea tacerea, vizibil nemultumita.

- Credeam ca iti place – raspunse El. Oricum, voiam sa discutam.

- Si nu putem discuta in alta parte?

- Nu... candva iti placea iarna – adauga el, dezamagit.

- Inca imi place, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ma tarasti dupa tine prin zapada!

- Stii, ai putea sa renunti la tonul asta intepat. Daca ai fi refuzat de la bun inceput, te-as fi inteles. Dar ai fost de acord. Sau cel putin asa credeam.

- Credeai gresit! – continua ea pe acelasi ton intepat.

- Da... nu ar fi prima data cand ma insel in privinta ta.

- Ce vrei sa spui?

- Pai... ce voiam sa iti spun, daca m-ai fi lasat. Cand te-am cunoscut, mi-am dat seama ca ma voi indragosti de tine iremediabil. Speram doar sa nu gresesc si sa nu te supar. In timp am inteles ca tu nu vei simti la fel vreodata si ca orice speranta a mea ar fi fost in zadar. Nici acum nu stiu ce te-a facut sa imi acorzi o sansa, dar orice ar fi fost, s-a dus...

- Nu s-a dus – il intrerupse ea – doar ca tu imi ceri ceva ce nu pot face.

- Dar eu nu ti-am cerut nimic, iubito.

- Ba da! Mi-ai cerut! adauga ea, nervoasa.

- Ce ti-am cerut?? intreba mirat.

- Mi-ai cerut sa fim „noi”, desi erai constient ca nu te pot iubi. Ti-am spus mereu sa nu ma fortezi, ti-am spus ca te plac, dar nu atat de mult pe cat ai fi vrut. In schimb, tu ai visat mereu la inimioare rosii si bulinute roz! Nu ar strica sa mai scoti capul dintre norii aia printre care traiesti. Eu nu sunt un personaj din cartile tale! Nu m-ai creat tu si nu imi poti impune ce sa fac sau ce sa spun. Nu imi poti scrie tu replicile sau povestea. Candva ma incantau toate acestea si te consideram un om minunat, dar in timp am inceput sa inteleg ca era doar un miraj si nu degeaba scrii povesti in loc sa le traiesti!

Urma o tacere indelungata. El se oprise, Ea continua sa mearga. „Nu e prima oara cand sunt lasat in urma”, isi spunea in gand. Insa era prima oara cand Ea il lasa in urma. Stia ca nu fusese cel mai bun om si ca nu avea foarte multe, dar de cand o avea pe Ea, era mai fericit ca niciodata. Sau fusese, pentru ca se parea ca totul ajunsese la un sfarsit. Alerga dupa ea si o opri.

- Sa inteleg ca asta e sfarsitul? o intreba dupa un timp.

- Care sfarsit? Al cui? Iar dramatizezi?

- Nu, nu dramatizez. Spune-mi doar daca te voi mai vedea...

- Ma vei mai vedea – spuse Ea zambind. Doar ca va mai trece un timp... ramas-bun, dragule!

Il imbratisa si pleca. El ramase confuz, urmarind-o printre troiene. O parte din El ar fi vrut sa plece odata cu Ea, dar cealalta parte stia ca oricum a plecat deja si ca nu are rost sa o urmeze. Si-ar fi facut si mai mult rau si probabil ca i-ar fi facut si ei. In fond, Ea avea dreptate: nu o putea controla, oricat de mult si-ar fi dorit uneori... nu era deloc un personaj plasmuit de imaginatia lui, chiar daca semana cu cele mai frumoase vise pe care le avuse. Se multumi sa ofteze indelung si sa se prabuseasca in zapada.

Ramase acolo ore in sir, pana cand se trezi rezemat de un om de zapada. Probabil vreun trecator crezuse ca e un alt betiv „exaltat de bucuria sarbatorilor” si il sprijinise de omul de zapada in speranta ca i-ar prinde bine o companie mai „solida” fata de alcool. Insa el nu bause nici macar banalul vin fiert pe care il bea toata lumea in preajma sarbatorilor. Era intuneric deja si nu stia ce ora era, iarna oricum se intuneca devreme. Se ridica incet pentru ca era amortit de frig si pleca inspre casa.

De ani de zile locuia in aceeasi mansarda. Toti cei care il cunosteau se mirau ca nu vrea sa se mute, pentru ca mansarda era mica si inghesuita, insa pe El nu il deranja acest aspect. Acolo se simtea cel mai bine si de multe ori acolo ii venise inspiratia cea mai buna pentru a scrie. Iarna privea fulgii de zapada dansand afara, primavara vedea zapada transformandu-se in flori parfumate, vara urmarea zborul fulgilor de papadie in razele soarelui iar toamna admira stropii de ploaie care se prelingeau pe geamul lui. Apoi scria. La asta se pricepea cel mai bine, iar cand scria se izola de tot si de toate, ca intr-o alta lume. Asa ca odata ajuns acasa, incepu sa scrie din nou.

„Am ajuns in fata blocului si am asteptat. Eram calm, dar fierbea sangele in mine de nerabdare. Iar dupa cateva minute, aparu ea, coborand mandra ca o printesa. Pana sa ii observ zambetul pe care i-l provocase aparitia mea, am inceput sa ii observ hainele. Cizme negre, inalte, pantaloni grosi de lana, o helanca alba, imblanita, un fular rosu ca si obrajii ei infasurat la gat si manusi negre, imblanite, in maini.

Pasi timida catre mine, iar eu i-am oferit mana, sa se sprijine de mine. Ne-am privit in ochi ca si cand ne-am fi regasit dupa multa vreme, apoi am plecat catre soarele care tocmai apunea, printre copiii care alergau cu sanii sau troienele din care se mai ivea cate un tufis sau un copac. Zapada proaspata scrasnea sub picioarele noastre, dar inimile noastre bateau mai puternic decat zgomotul ei.”

„Desigur, continua sa visezi” – isi spuse in gand, citind din nou ceea ce tocmai scrisese. Afara incepuse ploaia. Ploua atat de tare, ca o ploaie de vara! Zapada incepuse deja sa se topeasca si un gand ii strafulgera prin minte: oare ce facea tovarasul lui mut si inghetat, omul de zapada? Ii paru rau ca il lasase in urma, dar in fond era doar un om de zapada. Asa ca reveni la iluzia lui, dulcea lui iluzie. Isi aminti ca iluzia tocmai il parasise cu cateva ore in urma si rupse in zeci de bucatele hartia pe care scrisese, deschise fereastra si arunca bucatelele in ploaie. Ca niste fulgi de zapada, ele plutira in aer, apoi ploaia le afunda in mocirla. Privind la ele acoperindu-se cu noroi, avu o revelatie: dulcea lui iluzie era, de fapt, o dulce sinucidere...

Mai mult