Regasire

Se trezise inca o data cu gandul la El. Isi spusese de atatea ori ca trebuie sa-l uite, dar totusi nu putea. Amintirea lui o bantuia, ii persista in memorie mai puternic chiar decat subiectele pentru examenul de a doua zi. Iar Ea se lasa prada gandurilor, cu sau fara voie, ca si cand era dependenta de ele. Dar nu era.

Trecuse de mult de perioada in care El insemna totul pentru Ea. Isi revenise destul de frumos, avea langa Ea un altul care sa o faca fericita si ii parea ca si Ea il face fericit la randul ei. Avea tot ce isi dorea in acele momente. Si totusi, uneori ii lipsea ceva.

Asculta melodii care ii aduceau in minte un zambet strain, dar atat de familiar. Apoi apareau ochii... acei ochi atat de blanzi care o studiau cu atentie de fiecare data. Da, i se pareau cei mai blanzi si luminosi ochi din lume. Si in sfarsit, vocea aceea calda incepea sa ii sopteasca sfios diverse lucruri pe care nu le mai auzise de mult. Putea pierde ore in sir printre acele himere, fara sa isi dea seama. Apoi se trezea singura ca dintr-un vis si isi spunea ca s-a terminat de mult si totul e doar o inchipuire, un alt scenariu al imaginatiei ei pe care El o considerase exagerata candva. Si incepea sa rada, amintindu-si cate lucruri il deranjasera, dar totusi ii placeau.

Se intreba mereu cum ar fi fost daca ar fi ramas impreuna, in ciuda faptului ca la momentul despartirii, orice continuare parea imposibila. Isi construia in minte diverse scenarii pe care apoi le stergea cu un zambet ca si cum ar fi sters praful de creta de pe tabla cu buretele. Isi spunea mereu ca El, serios si matur cum era, s-ar fi amuzat copios pe seama „copilariilor” ei pe care le criticase de cate ori a avut ocazia. Stia insa ca in adancul sufletului, undeva, era si El un copil naiv ca si Ea si singurul motiv pentru care o critica era acela ca voia sa o protejeze. Insa nici o critica si nici un ajutor nu a ferit-o din calea dezamagirilor si regretelor ce au venit in urma lui. Si toate lacrimile ei au curs pentru El... dar a ramas puternica si fara El.

I-a fost greu la inceput. Nu dormea nopti intregi, nu dadea ochii cu nimeni si abia daca se putea spune ca traia. Era goala pe dinauntru, mai goala decat insasi privirea din ochii ei. Il cauta in orice detaliu, apoi il respingea cu toata fiinta pentru ca nu voia sa mai cedeze in fata lui. Si in final, a aparut celalalt, cel care a salvat-o. Sau poate s-a salvat chiar Ea, singura, crezand ca acela o ajuta. Era fericita acum. Si incepea sa caute diferentele dintre ei, zambind pe masura ce descoperea cat de diferit ii parea cel nou fata de El cel vechi... ii parea atat de bine ca nu sunt la fel. Si totusi aveau destule in comun, chiar daca nu mai conta.

In tot acest amalgam de ganduri, emotii si idei, Ea se incurca si se descurca singura. Se ratacea printre confuzii si amintiri, apoi isi lumina calea cu ceea ce simtea. Era pioniera sufletului si mintii ei, dar totodata si stapana. Trebuia sa se stapaneasca. Altfel nu ar fi reusit nimic. Iar acest gand o linistea mereu, chiar si atunci cand parea ca pierde controlul.

Se bucura la gandul ca se maturizase. Da, devenise o femeie, chiar daca El o considera un copil. Si abia astepta sa ii dovedeasca si lui asta. El o facuse sa se piarda si tot din cauza lui se regasise. Era cea mai importanta reusita de cand hotarase sa isi continue drumul singura, fara El.

Numai ca El nu o parasise niciodata cu adevarat. Era in gandurile ei, in amintirile ei, in emotiile ei, in cuvintele ei, in privirea ei... trebuia doar sa il cheme si El venea, de fiecare data. Il astepta cu drag, dar nu cum il asteptase in alte dati, ci mai rezervata. Si El astepta chemarea ei. Acum erau doar prieteni buni, legati de timpul indelungat care trecuse peste ei. Pareau mai uniti ca niciodata. Si ce i-ar fi putut desparti?