Sub Semnul Întrebării

Se aşterne încă o dată praful peste lacrimile cerului, iar razele soarelui veghează ca liniştea să fie deplină în cuptorul mocnit care arde hârtiile mâzgălite de viaţă. Cuvinte şi idei se risipesc cu fumul, capetele se răsucesc şi ochii se închid – fiecare citeşte o altă poveste în paginile aceleiaşi cărţi.

A mai trecut o vijelie a uitării în încercarea de a spăla păcatele unei plămădeli din lut. Dar lutul s-a întărit în piatră şi s-a ascuns la umbra minciunilor şoptite apăsător în spatele unui dezinteres înfiorător. Apoi a ridicat edificii întregi a căror temelie s-a constituit din cuvinte spuse în vânt care au plecat cât un grăunte şi s-au întors cât un munte – limbajul este doar o unealtă pentru ascunderea adevărului.

Curând s-ar cerne iar amurgul din norii grei de plumb ce strâng în ei tunetele cuvintelor mute şi adevărurilor surde deasupra orizontului. Câteodată cerul pare prea mic pentru greutatea lor şi atunci marea îi îmbrătişează cu valurile ei albastre precum şi-ar îmbrăţişa fraţii şi surorile, de mult pierduţi – uitarea este mântuirea păcatelor.

Un alt miez de noapte va aduce o nouă zi, iar lumea se va spăla pe mâini de acţiuni şi pe ochi, de consecinţe. Se va căuta şi se va regăsi asemeni minţii filosofice care caută adevărul în pahar, crezând că vinul e poezie îmbuteliată. Se va îmbăta din nou cu efemeritatea detaliilor şi inocenţa aparenţelor şi va căuta tiparul care iese din tipare doar pentru a-l desface, descoase, descompune şi recompune între limitele impuse şi corupte – oamenii sunt la fel de loiali pe cât este nevoia lor.

Târziu în timp, pe-o ultimă pagină a istoriei, s-ar uita în urmă pulsarul rămas în locul soarelui, gândind şi căutând cu ardoare în trecut un moment de bunătate în ciclurile infinite ale ceasului de neînduplecat. Însă vidul renăscut din dispariţia tuturor ar fi mai plin şi mai bogat decât a fost vreodată trecutul îndepărtat şi prea tăcut, care nu ar mai avea vreun răspuns. Şi-ar întreba atunci pulsarul precum întreabă poetul de ce mai vine primăvara, dacă oricum va fi iarnă iar – „de ce am trăit cu certitudine mereu sub semnul întrebării?”

Mai mult

În Ordinea Dispariţiei

Am lăsat în urmă 365 file de cenuşă şi nisip de pietre fine. Le-au turnat şi sticla, şi inima, printre suspine. Ca un cronicar într-un decor alambicat mi-am pus sufletul în cuvinte şi acelea au cântărit mai greu ca viaţa. Am vrut să pictez apusul cu ele, dar lacrimile au spălat acuarela lor şi minciunile le-au cuprins în a lor gheaţă. Soarele şi-a ascuns apoi chipul blând şi albul a cuprins orizontul. A îngheţat şi durerea, grea ca sufletul şi surdă precum pământul...

S-au cernut cu îngăduinţă fărâme de speranţă şi disperare deopotrivă, iar drumul s-a şters sub căptuşeala lor dulce-amăruie. Şi-au pierdut sensul apoi în oceanul alb, în care şi minciunile au devenit mute, fără ca vântul să le îngăduie. Iar între toate, singur râul timpului a continuat să curgă, muşcând câte puţin din mal. Priviri absente erau atrase de ispita poveştii lui, dar trupurile lor fără suflet aşteptau fericirea în zadar. Adevărul, abătut şi el din cale, aştepta acum să fie descoperit. Însă doar ochii înfometaţi, vânători de tinereţe şi ageri încă l-au regăsit. Astfel, o pânză întreagă de iluzii şi false impresii era întinsă aşa cum se agaţă într-un copac bătrân, cu tandreţe, un leagăn. Trebuia să scap din această capcană, dar singura cale de ieşire era doar dincolo de păianjen...

Lumina cheamă cu ecou, dar până la ea multe plăceri tentează ochiul şi simţurile învăluie mintea în confuzia minciunilor. Presiunea e mare şi un singur salt din impuls poate produce arsuri grave ca urmare a greşelilor. Urmărind soarele se aşteaptă măcar un sărut ori un cuvânt sincer. Dar visul frumos se sfârşeşte brusc când plumbul se îngrămădeşte în cer. Nu se mai distinge nici ce este aproape, nici cine este împreună... Şi totul pare crud şi pur până când apar viermii din văgăună...

Neoanele încep să înlocuiască soarele şi pare firesc ca un chip să se rătăcească în întunericul anonimităţii, în vreme ce mii de măşti se ridică să dicteze turmelor cum trebuie să fie şi ce trebuie să facă. Vina nu o poartă nimeni, căci unii închid ochii, aşteptând ca vocile să le dea semnale, în timp ce alţii se spală cu sânge pe mâini, făcând petele să dispară şi martorii – să tacă. Iar dacă acest decor le va fi mormântul, ar aştepta împăcaţi sfârşitul şi s-ar înscrie liniştiţi în necrolog. Şi dacă iarna nu mai trece, „mâine este doar viitorul ieri” – ar fi unicul epilog.

Mai mult

E Suflet În Aparat

Răsare toamna pe cerul greu, încărcat cu nostalgie. Sunt prea mulţi nori peste pereţii din beton încins de soare şi sunt prea multe gratii din oţel şi sticlă care păstrează sufletele captive în închisoarea oraşului. Sufletele sunt condamnate să trăiasă amăgirile promisiunilor încălcate, atât de aproape şi încă atât de departe de ele şi de vara care le-a promis...

Dincolo de nori se întinde serenitatea pe care ochii închişi refuză să o vadă. Se închide şi soarele împreună cu raţiunea şi speranţa, lăsând lumea rece să fie încălzită de dorinţele arzătoare pentru desluşirea misterelor şi aflarea răspunsurilor oricăror întrebări. Peste ele rămâne doar albastrul cerului care să păstreze credinţa, dar şi el este atât de rece, încât se naşte întrebarea: de ce e atâta iarnă în vară?

Au dispărut poezia din suflet şi muzica din inimă, iar în ochi s-a stins scânteia imaginaţiei. Cu plumb se acoperă crăpăturile minţii ca stropii de gânduri să ia alte forme şi alte direcţii. Spaţiul începe să devină infinit pe măsură ce se umple cu oameni având abisuri drept suflete. Ei se ascund dincolo de nume şi de măşti în timp ce calcă în picioare memoriile străzilor pustii, altă dată pline de zâmbete şi paşi timizi, dar sinceri. Iar peste toate mai cade câte o picătură din esenţele preţioase ale timpului pierdut...

Paşi repezi se grăbesc peste caldarâmul din cioburi de sticlă, căutând pajiştile verzi pe care tălpile goale obişnuiau să le mângâie. Se aude o voce de departe şoptind picăturilor de ploaie să vină şi să spele amintirile păcatelor, valuri care pleacă şi se întorc la fiecare intersecţie de drumuri prin viaţă. E doar o altă zi, fără obstacole şi fără indicaţii, iar totul pare organizat ca într-un tabel. Aproape că nu rămâne nimic de spus, cu excepţia unei minciuni care să dezvăluie haosul din spatele acestei mari iluzii.

Totul pare o călătorie eşuată pe un vapor care se scufundă. Se caută vinovaţi, dar şi voluntari care să se arunce în valurile confuziei şi incertitudinii, luptându-se cu teama şi propriii lor demoni. Se caută leacul acestor boli grele, acea pilulă minune care ar schimba totul şi tot ce ar putea fi şi ar şterge toate amintirile, căci tot ce este de dorit este de a trece peste tot. Dar pentru nişte suflete pustii vremea pare totuşi destul de frumoasă...

Dacă această maşinărie nu se opreşte şi anotimpul nu se mai schimbă, te poţi pierde fără urmă în pustiul ei cu precizie de ceas. Însă din acest pustiu se poate ridica un erou care să întoarcă timpul. Răsare toamna peste cerul greu, dar încă senin. Iar dacă totul e gol ca noaptea şi dă senzaţia de singurătate, în goliciunea aceasta se află soluţia – o privire în adâncul sufletului va dezvălui iertarea. Şi chiar dacă poetul nu mai scrie la fel, chiar dacă scrie versuri fără sens, el cade şi se ridică. El încă scrie: e suflet în aparat...

Mai mult

Calendar

În anotimpul ăsta e o linişte de gheaţă care sufocă totul până la punctul în care chiar razele Lunii îngheaţă şi totul pare neînsufleţit. Iar când Luna nu se vede, răsuflarea îngheţată a vântului aminteşte că ea se ascunde undeva deasupra norilor, palidă şi statică precum e ea mereu. Însă eu ştiu că materia, oricât de imobilă şi neînsufleţită pare, e compusă din nenumărate particule aflate într-o continuă mişcare…

 În anotimpul ăsta e o tăcere tăioasă care pătrunde totul până la punctul în care chiar şuieratul vântului se stinge între crengile amorţite ale copacilor adormiţi. Iar când vântul nu se aude, încleştarea ascuţită a gheţii aminteşte că el zboară mereu liber prin eter, nebun şi rece precum e el mereu. Însă eu ştiu că vântul, oricât de inepuizabil şi neplăcut pare, reflectă doar anotimpul şi se opreşte când nu mai e nevoie de el…

În anotimpul ăsta oamenii aprind focuri pentru a-şi încălzi trupurile şi lumini pentru a-şi încălzi sufletele. Îşi fac cadouri pentru a-şi aminti că sunt oameni şi îşi fac planuri pentru a nu uita să fie mai buni. Şi vorbesc întotdeauna despre vreme, căci aşa cum vara îşi doresc să fie mai rece, acum îşi doresc să fie mai cald. Oamenii sunt întotdeauna nemulţumiţi de ceea ce nu pot schimba…

În anotimpul ăsta, însă, mie nu îmi mai pasă de oameni. Căci ce sunt ei, dacă nu simple legături între goluri şi obiecte, între umbre şi lumini, între aici şi dincolo? În anotimpul ăsta totul este o călătorie peste vălurile albe de zăpadă şi lamentările lor specifice… În anotimpul ăsta nici nu îmi pasă ce anotimp e. Îmi văd de drumul meu spre tine, spre noi, şi îi las pe oameni să creadă în continuare în organica iluzie a anotimpului neînsufleţit desprinsă cu grijă din imobilul calendar mucegăit pe perete…

Mai mult

Regele Dealului

Într-o dimineață rece de toamnă, pe un deal, un motan își târa prin iarba de pe marginea drumului coada și mustățile zburlite. Îi era frig și îi clănțăneau dinții, dar se ferea să se mai adăpostească pe undeva căci blana-i albă îi adusese numai probleme. De altfel, reputația îl preceda și nu era cineva în oraș care să nu știe cine era motanul simandicos cu blana albă: pisicul Escu.

Supărat ca vai de el, bietul pisic tânjea încă după diminețile însorite ale verii, cu triluri de păsărele pe care nu de puține ori le vâna și cu norii albi precum blana lui pe cerul albastru, la care se zgâia ore întregi de multe ori. Îi era dor de căldura nopților în care scotocea după resturi de mâncare prin tomberoane și îi lipseau diversele insecte care îi serveau drept gustări atunci când nu găsea altceva. Și dintr-odată preocuparea principală a motanului deveni cu totul și cu totul alta: „s-ar zice că nu prea am demnitate” – gândi el.

Începu să își evalueze nivelul de trai și aprecie că se descurca „ceva mai bine decât un câine vagabond”. Își aminti că vânase șoareci un timp îndelungat, dar nici măcar aceia nu prea se mai găseau atât de ușor, iar când se găseau erau mai arțăgoși decât el. Desigur, nu se putu abține să scape o înjurătură către îndrăgita soartă. Însă înainte ca vreun gând să îi mai treacă prin minte, atenția îi fu atrasă de niște zgomote suspecte.

Într-un șanț, doi căței se trăgeau de cozi, fiecare în altă direcție. Mârâiau și se certau într-o hărmălaie desăvârșită din care nu se înțelegea nimic. „Ce puricoși!” – își spuse motanul, încercând să îi ocolească. Dar până să facă vreun pas, se trezi apucat de coadă cu niște colți plini de ambiție și aruncat cât colo într-o baltă din șanț, încât i se zburli și ultimul fir de păr din blană și răcni cât putu de tare:

- Ce-aveți, măăă!?

Cei doi puricoși, cu colții încă înfipți care pe unde nimerise, stăteau acum smirnă. După câteva secunde, unul dintre ei îndrăzni să facă o plecăciune și se scuză:

- Îmi pare rău, domnule, am vrut să îl apuc pe zevzecul ăsta și s-a ferit...

- Ba tu ești zevzec! – se auzi vocea celuilalt.

Și până să mai spună cineva ceva, cei doi se tăvăleau din nou prin tot șanțul.

- Măăă!!! – se zburli din nou Escu. Potoliți-vă! Ce s-a întâmplat?

Cățeii se opriră, dar se mai împungeau pe furiș în timp ce explicau:

- Păi să vedeți, domnule...

- Escu – se prezentă motanul.

- Aaa, dumneavoastră sunteți...

- Chiar eu – încuviință Escu.

- Așa... ăsta nu vrea să urcăm pe deal să căutăm de mâncare, zice să ne întoarcem că știe el un loc cu bunătăți, dar de câte ori mă iau după el, rămân nemâncat toată ziua.

- Minte, domnule – sări celălalt cățel – eu l-am dus mereu la surse sigure, dar nu a avut curaj să vină cu mine...

Cât pe ce să înceapă din nou războiul, dar Escu fu prevăzător și se băgă între ei:

- Ia stați așa... pe deal știu ce găsiți și m-ar mira să vă placă. Dar în altă parte unde mergeți?

- Păi – răspunse „curajosul” – mergem prin centru și ne mai aruncă lumea câte ceva...

- Sau aruncă după noi – completă primul.

- Mhh – se zburli din nou motanul. Nimic nou sub soare, prietenii mei puricoși – zise cu o expresie acră. Și după mine aruncă mulți. Dar în fine, nu eu eram subiectul discuției. Dacă vă e foame, de ce nu vă orientați și voi? Ia priviți acolo - și le indică o brutărie. Ați putea să vă bateți la fel de bine în fața vitrinei și vă asigur că ați primi ceva.

- Ziceți dumneavoastră că ar funcționa?

- Garantez – se mustăci motanul.

Într-o clipă, cei doi erau peste drum, hârjonindu-se în fața brutăriei. Nu trecu mult și o doamnă cochetă se opri să le arunce câte o bucată de pâine, iar cei doi nu stătură prea mult pe gânduri până să le înfulece. Se întoarseră veseli la Escu, gudurându-se pe lângă el.

- Mai vrem! – ziseră în cor.

- Ehee – zâmbi pisicul – dar nu vreți cam multe?

Cățeii lăsară boticurile lor în pământ.

- Biiine, gata! Vă ajut, aveți răbdare să mă gândesc – se răsti el; apoi își aminti că văzuse cu coada ochiului o măcelărie când urca dealul. Haideți cu mine – îi îndemnă pe cei doi; și plecară împreună, cu hârjoneli, împunsături și mârâieli, dar veseli.

Mai târziu, pe la prânz, stăteau toți trei tolăniți la soare, în șanț, cu burțile pline și niște zâmbete pline de satisfacție pe față. „S-au dovedit utili puricoșii ăștia” – își spuse motanul în gând, spălându-și de zor blana. „Și nu a trebuit nici să urc dealul, nici să alerg după lighioane” – mustăci el. Apoi zâmbi fericit, gândind că „nu trebuie să ajungi mereu în vârf pentru a obține ce îți dorești”.

Mai mult

Obstacol

Nu știu încotro mă îndrept, dar știu cu siguranță unde sunt. În orașul ăsta mic și trist nimic nu mă mai poate reține... Oriunde aș merge, mă simt doar și mai departe de tine. Ești atât de departe, precum toamna de primăvară și iarna de vară. Aș vrea să te ating, să îți spun să mai stai, dar eu sunt parcă și mai departe... Și ți-aș scrie o scrisoare, pe o coajă de portocală, dar ar aluneca și ea așa cum am alunecat și noi, pe două plăci tectonice distincte.

Norii se joacă pe cer precum sclipirile în privirea ta... sufletul meu îmbătrânește cu fiecare anotimp și parcă tot mai puține știe. Ruginește precum un vapor în apele învolburate ale mării și trece prin false schimbări, false bucurii și mici iluzii temporare. Gândurile mi se rostogolesc aleator peste amintiri palide și mă simt atât de singur... Știu că vrei să te ascunzi de ochii mei și te găsesc doar într-o lume străină de mine, de parcă am fi soarele și ploaia pe același cer al unei nopți de iarnă.

Aș vrea să îți spun, dar cuvintele vorbesc și tac în egală măsură... câteodată trebuie să le vezi, nu doar să le asculți... aș vrea să am mai puțină vină și un alt înțeles. Pare incredibil cât de ușor se aruncă zarurile pentru ca apoi și cel mai neînfricat suflet să îngenunchieze... oricât ai încerca să crezi în cineva sau ceva, ești abandonat. Sunt vinovat și îmi asum fapta. Încercând să fug de vină mi-am lăsat sufletul să devină pustiu m-am ascuns în umbră căutând lumina...

Te caut mereu, căzut de pe umerii zilei... și încercând să nu te iubesc, pot doar să te iubesc și mai mult în creștetul nopții. Pot doar să mă rog, poate doar să sper... încercăm mereu să uităm, dar chiar așa uităm că e mai important să iertăm... însăși albul e murdar când te joci cu secrete, iar oamenii sunt doar un chip, un contur, o haină, o formă... Inima mea a rămas la tine și gândurile îmi sunt spulberate de vânt... Totul e un amalgam și nimic nu poate ocoli blestemul greu din calea noastră.

Mai mult

Încă Nu Am Un Titlu

E toamnă și plouă. Îmi plouă și în gânduri, dar e o ploaie scurtă și caldă, de vară, la fel ca prima zi în care mi-ai cuprins sufletul. Diferă totuși prin intensitatea emoțiilor pe care le provoacă și prin faptul că amintirea acelei zile, spre deosebire de amintirea unei ploi de vară, se va păstra pentru totdeauna într-un colț special al memoriei. Iar pentru că o zi nu poate fi de ajuns iubirii, de atunci nu i-ai mai dat drumul sufletului meu și el a promis că te va iubi pentru totdeauna.

Astăzi nu vreau să fac nimic banal, nimic din ceea ce aș face de obicei. Nu vreau să îmi văd prietenii, nu vreau să studiez oamenii din tramvai, nu vreau nici măcar să merg la muncă. Nu vreau să mă gândesc la tot ce îmi vine în minte de obicei. Vreau doar să te port pe tine în gând, să mă îmbrac doar în mirosul trupului tău, să mă învelesc cu tine și îmbrățișările tale și să mă hrănesc cu sărutările și mângâierile tale. Astăzi vreau doar să scriu despre tine, cu tine și pe pielea ta.

Ploaia s-a oprit și o rază de soare se sfiește să pătrundă printre draperii. De undeva de sub fereastră cățelul nostru mă privește fără să înțeleagă. Ori poate eu nu îl înțeleg pe el și el știe mai multe decât aș crede. Aș vrea să îmi poată povesti de ce latră la lună ori de ce dă din coadă de fiecare dată când te vede. Iar dacă fericirea s-ar măsura în legănările cozii, a mea ar fi neobosită numai la amintirea zâmbetului tău. Însă eu sunt doar un om și mă rezum la a te iubi așa cum pot.

Dacă mă gândesc, nu am ce scrie despre tine, pentru că orice ar mâzgăli mâna mea pe o coală de hârtie, orice ar dicta inima mea pe o bucată de bucurie și orice ar gândi mintea mea pe un vârf de gând ar fi incomparabil mai puțin decât ce reprezinți tu. Și nu pot scrie nici cu tine, pentru că gândurile mele zboară în prezența ta... dar știu că pot scrie pe pielea ta și că tot ce scriu acolo se imprimă în inima ta. Încă nu am un titlu pentru ceea ce scriu, dar știu sigur că până la final am o eternitate în care să mă decid. Astăzi vreau doar să te iubesc...

Mai mult

Astenie De Toamnă

Vara și-a luat adio într-un apus sângeriu,

Te-a luat fără a-mi spune vreun cuvânt

Și mi-a lăsat doar curiosul, rece început

Al unui anotimp necunoscut…

E un anotimp pe care nimeni nu-l știe,

Îl întreb și răspunsuri nu primesc,

Suntem doi străini într-o lume confuză

Ca două raze într-o reflexie difuză…

Dar dacă mă întrebi, poate ai să râzi,

Toamna îmi place, sincer să fiu,

În dansul frunzelor și melancolia ei

Găsesc liniștea ochilor mei…

Și îmi amintesc de tine când mă trezesc

În sunetul ploii care bate în ferestre,

În șoaptele vântului care mă îmbrățișează

Și privind frunzele care dansează…

Devine simplu, chiar prea ușor de intuit

Oricât de scurte ar fi zilele reci,

În căldura nopții singur număr stelele

Și știu că și tu privești spre ele…

Pictez în fiecare zi câte un tablou cu tine,

Ești mai frumoasă în fiecare dintre ele

Dar oricât de frumoasă te-ar înfățișa tablourile, ție

Nu îți poate reda frumusețea nici o simfonie…

Îmi este dor, însă aștept cuminte să te întorci,

Cu tot cu jumătate de inimă îmi lipsești

Și poate te-am corupt deja, dar nimeni nu știe,

Că în secret ne place a toamnei astenie…

Mai mult

Un Joc De-a Șoarecele Și Pisica

Binecunoscutul motan Escu se plimba într-o zi în căutarea fericirii – redundant, cum ar fi spus el însuși dacă nu ar fi fost prea absorbit de alte gânduri. Redundant pentru că vremea îi era potrivnică, pentru că oamenii îl priveau ciudat și pentru că și el, simandicos și mizantrop cum era, nu știa exact ce caută și nu putea găsi un mod de a opri ploaia de afară și furtuna din gândurile lui…

Escu adulmeca iarba, dar aroma ei crudă nu îi inspira nimic, câtuși de puțin… Urme de pași se iveau din când în când, amintindu-i motanului că unii dintre cei pe care îi întâlnise trecuseră prin viața lui cu bocancii, imprimând urme destul de adânci în iarba sufletului său. Și oricât de mult încerca să uite, amintirile reveneau gata să îi dovedească întotdeauna că trecutul nu se uită, ci se îngroapă. Se îngroapă așa cum îi îngroapă oamenii cu bocanci pe cei prin viețile cărora mărșăluiesc călcând totul în picioare… Printre stropii de ploaie, o lacrimă se strecură în iarba crudă…

Călător printre iluzii, domnul Escu nu-și putea ierta un singur lucru: de fiecare dată când sfârșea dezamăgit o cursă, își promitea că a fost ultima și că nu va mai alerga după himere. Dar viața e plină de mistere și oferă întotdeauna opțiuni, chiar și în cele mai disperate situații, astfel încât bietul motan se găsea mereu rătăcit printre nimicuri… Își reproșa în sinea lui că era vinovat și își jura că următorul vis va fi unul realizabil și serios, dar cădea apoi în propria capcană, crezând că va fi distractiv. Însă distractiv era doar felul în care viața îi juca feste. Și încă o lacrimă se strecură în iarba crudă…

Trist și abătut cum era, motanul se izbi nas în nas cu un șoarece fără să bage de seamă. Își ceru scuze solemn, în stilul caracteristic:

- Mă scuzați, vă rog! E vina mea, nu am fost atent…

- Ba chiar deloc, domnule! – răspunse șoarecele cu o voce pițigăiată. Vina îmi aparține în totalitate și vă rog să mă iertați.

Dacă nu ar fi fost atât de pierdut printre gândurile proprii, Escu ar fi râs. Însă nu era cazul:

- Insist, stimabile, e vina mea… Se prea poate să nu știu să interacționez cu străinii, de ce să vă asumați un asemenea accident stupid provocat de lipsa mea totală de atenție?

Șoarecele, confuz, îl privea deja nedumerit. Încerca să înțeleagă dacă acea creatură albă din fața lui încerca să îl ademenească într-o cursă ori chiar era atât de absentă cu mintea încât nu realiza situația în care se află. Observând, totuși, că sorții îi erau oarecum favorabili și avea alternative la îndemână, șoarecele întinse coarda:

- Ei… dacă insistați, atunci să știți că vă accept scuzele și totodată vă rog ceea ce îmi reproșez mie însumi – în viitor să fiți mai atent…

Abia în acel moment auzi și Escu vocea pițigăiată a șoarecelui și îl privi mai îndeaproape. Desigur, micuțul șoarece, sfrijit și cenușiu cum era, încerca să pară cât mai demn în fața reputabilului partener de discuție… însă asta îl făcea cu atât mai caraghios cu cât vocea lui nu inspira nici pe departe demnitatea pe care se străduia să o afișeze. Așa că motanul pufni în râs, fără să realizeze…

Micuțul, și mai confuz, își calculă din nou toate traiectoriile posibile de evadare, apoi începu să râdă și el, deși nu știa de ce. Desigur, râsul său pițigăiat stârni și mai multe hohote din partea motanului și curând bietul șoarece realiză că el era ținta, simțindu-se jignit:

- Dar se poate, domnule? Vă rog să vă abțineți… eu v-am respectat suficient încât să nu râd de neatenția dumneavoastră… dumneavoastră de ce nu puteți menține un ton cuviincios?

La auzul unor asemenea cuvinte, Escu pufni și mai violent în râs, apoi se calmă brusc și pe un ton grav îi spuse:

- Mă scuzați, domnule, doar că situația… vedeți dumneavoastră, avem în față o situație inedită și cred că sunteți de acord…

- Desigur – încuviință șoarecele, oarecum cu un nod în gât… dar asta nu vă dă dreptul să… râdeți… de mine…

- Nu judecați pe cineva doar pentru că păcatele sale sunt diferite de ale dumneavoastră, stimabile…

- Dar nu judecam, domnule… vă atrăgeam atenția doar…

- Même chose… nu contează ceea ce spuneți atât timp cât folosiți un ton condescendent… peiorativ, dacă îmi permiteți, stimabile domn…

- Aveți dreptate – se scuză șoarecele. Îmi cer scuze. Dar totuși, ce făceați?

Motanul păru abătut din nou pentru o clipă, apoi îi răspunse extrem de misterios:

- Număram cele șapte lacrimi ale zeului exilat.

Șoarecele rămase perplex.

- Evident, nu aveți de unde să știți despre ce vorbesc – adăugă Escu, după un timp. Însă aceasta este o poveste pentru altă dată și altă vreme… poate într-o zi cu soare…

- La soare… nu prea ne mai putem aștepta de-acum… - bâigui șoarecele, de parcă ar fi vrut totuși să spună altceva.

- Ba da, stimabile… soarele strălucește întotdeauna dincolo de nori. Dacă vrem sau nu să îl vedem, depinde doar de noi.

Apoi Escu rămase pe gânduri. Șoarecele, văzând că motanul este din ce în ce mai tulburat, o zbughi fără să stea pe gânduri. Într-un târziu observă și motanul lipsa lui. „Teribilă cursă”, își spuse în gând, râzând. „Deși e firesc, desigur” – continuă el – „eu sunt un motan, el este un șoarece…”. Își aminti apoi că nu era singurul care îi scăpase din gheare: „întreaga viață este o cursă în care alergăm să prindem ceva… întocmai ca un joc de-a șoarecele și pisica…”

Mai mult

Să Te Văd Din Nou

Se spune că trebuie să cultivăm fericirea precum am cultiva o grădină: cu dedicare, cu intenție și peste toate cu disponibilitatea de a o lăsa să crească de la sine. Dar fericirea e scumpă pentru sufletele sărace și nu de puține ori tot ce ne omoară ne face să ne simțim atât de vii… nu de puține ori primim o singură șansă, apoi începe furtuna.

Iar în liniștea dinaintea furtunii, îmi lipsește zâmbetul tău care luminează chiar și cele mai întunecate gânduri, îmi lipsesc ochii tăi care topesc chiar și cele mai înghețate inimi, îmi lipsesc buzele tale care îndulcesc chiar și cel mai amar venin și cel mai mult îmi lipsești tu, cea care face totul mai frumos chiar și din nimic. Ești mai frumoasă decât prima rază de pe cerul trandafiriu al dimineții, iar mie îmi este dor să îți simt îmbrățișarea caldă și să-ți văd chipul strălucind mângâiat de soare.

Plouă și parcă-s toate anotimpurile într-o singură zi… în toate mă regăsesc, dar nu te găsesc pe tine. Și nu știu unde duce drumul meu, dar e mult mai frumos când merg cu tine de mână. Tu ești o visătoare cu aripile frânte și lumea pe lângă tine e doar un petec de catifea din ciocolata neagră a nopții, cu aromă delicată de vanilie. Doar tu știi să conturezi poezia formelor ei și fără tine totul e în scurtcircuit.

Dar oricât ar ploua, dorul din mine rămâne nestins și aș vrea să storc din mine tot amarul. Aș vrea să fie doar un vis și să mă trezesc pe o plajă scăldată de valuri de azur, iar lângă mine să fie doar umbra ta și un castel de nisip. Însă te aștept precum un zeu in exil, privat de puteri și lăsat doar cu singurătatea nemuririi. Te aștept în nopțile stinse atât cât stelele luminează deasupra ta și în zilele triste atât cât soarele te mângâie cu razele lui blânde. Și tot ce îmi doresc e doar să te văd din nou…

Mai mult