duminică, 24 noiembrie 2013

Răspuns Final

Existența efemeră a omului, de intensitate variabilă, se măsoară în timp, de durată aproximativă. Omul este când fericit, când trist. Acum este lângă cei dragi, zâmbind, iar în momentul următor singur și îndurerat. „Acum”... acum e relativ – un simplu moment care se dizolvă în timp, la fel ca omul. Omul nu trebuie să fie acum, mâine, ieri... trebuie să fie, pur și simplu. Dar și moartea este la fel de firească. Nu pot rămâne pe pământ toți cei care se nasc, la fel cum nu se pot naște prea puțini.
În interior se dă o luptă constantă între rațiune și simtire, între gânduri și întrebări, între cuvinte și liniște, între putere și libertate, între dorință și înțelegere, între bucurie și puritate, între zâmbet și sinceritate, între noapte și somn... Inimile îngheață, sufletele împietresc, trupurile se răcesc, îmbrățișările ocolesc, sărutările se șterg, șoaptele tac. Sensibilitatea scade proporțional cu indiferența întâlnită, strălucirea iubirii se stinge în neatingeri reci și suflarea morții pune stăpânire pe suflet cu mult înainte să îi ucidă trupul care-l poartă.
Vise în culori umplu nopțile amorțite de dor, atingeri calde au parfum de regăsire, tăcerea e plină de freamăt, vocea se îneacă în minciună, pașii se îndepărtează în zare și drumul este fără întoarcere, un tren ruginit care plutește prin pădurea întunecată. Cerul promite evadarea, dar teama încătușează mâinile și gleznele. Buzele fluieră un cântec de acasă, acompaniate în gânduri de voci și sunete de clopoței coarde. Alegerea e liberă, dar vinul o înlesnește.
Sub ploaie ori sub soare, în zbor ori în dans, emoția îmbracă o rochie lungă, transparentă, cu aspect de pasiune. Într-un carnaval fără motiv pierdut pe străzile orașului, eroi cu chipurile pictate se străduiesc să salveze lumea. Nimic nu e pierdut pentru totdeauna, dar împreună cu uitarea, timpul se dovedește cel mai bun arhitect, construind un nou întreg peste un tot risipit. Iar cu fiecare clipire, vara pleacă tot mai departe și în fiecare noapte visele o aduc aproape, dar e prea târziu. Răspunsul final e o poezie scrisă pe petalele unor flori cu miros dulce, dar înflorirea lor e un moment unic și personal ce se transformă într-un lac de lacrimi.

6 comentarii:

  1. "Nimic nu e pierdut pentru totdeauna, dar împreună cu uitarea, timpul se dovedește cel mai bun arhitect, construind un nou întreg peste un tot risipit."
    Frumos scris!
    Felicitari!

    RăspundețiȘtergere
  2. "Nimic nu trece mai repede ca anii, copiii timpului."

    Sublim.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, e ciudat cum ai 12 luni in fata la inceput de an si parca doar cateva zile la sfarsit...

      Ștergere