duminică, 1 septembrie 2013

Mediocritate sau Talent Obosit

„Imagineaza-ti ca citesti o carte cu toate minciunile care ti-au fost spuse” – daca le stii deja, de ce te-ar mai interesa aceasta carte? Ei bine, ca si in filme, viata este previzibila chiar si atunci cand totul este fictiune. Ca se promit Luna si stelele, varful lumii, marile in desert sau pur si simplu o favoare marunta, deznodamantul este acelasi: o alta minciuna alba asternuta pe o pagina neagra pentru un viitor roz...
A vorbi despre devotament, abnegatie sau sacrificiu in acest context pare o ineptie. Desigur, asta daca nu cumva se pleaca de la ideea ca sacrificiul este cumva acceptarea constienta a minciunilor. Insa astfel s-ar ajunge la acceptarea constienta a violentei, abandonului si tuturor celorlalte elemente de acest gen.
Oamenii se sacrifica din iubire, din altruism, din vinovatie sau pur si simplu din nevoia de a face o fapta buna. Dar care este adevaratul sacrificiu? A suporta tirania unui om violent doar pentru ca il iubesti? Sau a-ti da propria viata ca sa o salvezi pe a persoanei iubite ori poate chiar viata unei persoane necunoscute? A renunta de bunavoie la cineva pentru a-i lasa drum liber spre fericire? Sau a te adapta cerintelor si nevoilor acelei persoane? A accepta o idee, o fapta ori o situatie doar pentru ca este un consens si implica oameni apropiati? Sau a opri raul cu riscul de a pierde pe parcurs persoane dragi? A-i ajuta pe toti si a sta la dispozitia oricui, chiar daca profita? Sau a oferi strictul necesar, a dona sange sau chiar organe cuiva care are nevoie de o sansa in plus in viata?
Daca oamenii s-ar sacrifica doar pentru a accepta sa fie folositi si captivi intr-o relatie, in acelasi timp, acest sacrificiu ar fi, de fapt, un contract faustian. Doar ca beneficiile ar fi nule, desi termenii nu ar diferi prea mult. O sotie care accepta sa fie lovita de sotul ei poate face asta pentru ca ii este teama. Teama sa nu il piarda, teama sa nu isi lase copiii fara tata, teama sa nu isi dezbine familia, teama sa nu genereze o impresie gresita in societate si asa mai departe. Insa asta il face pe el sa considere ca are acest drept si ca poate abuza de el. Un copil care accepta toate conditiile impuse de parinti, chiar daca a devenit deja major si conditiile sunt exagerate, poate face asta pentru ca nu este inca suficient de matur. Nu este suficient de matur incat sa aiba curajul de a refuza si de a lua atitudine, nu este inca suficient de matur pentru a le explica parintilor ca stie sa ia decizii si singur, nu este inca suficient de matur sa paraseasca familia in situatiile extreme cand parintii refuza sa ii accepte opiniile si cerintele. Iar rolurile se pot inversa, pot fi schimbate cu alte tipuri de relatii si asa mai departe. Exista suficienti oameni care au impresia ca se sacrifica acceptand sa fie manipulati de persoane aflate intr-o postura autoritara, fie ca este vorba de parinti, intretinatori, angajatori, sefi sau chiar simpli infractori de pe strada.
Minciunile, promisiunile incalcate, complimentele false si ipocrizia sunt acceptate de catre oameni din partea cuiva drag indiferent ca este partenerul de cuplu, o ruda, un amic ori o simpla cunostinta. Este un compromis pe care oamenii il fac pentru a pastra relatiile cu acea persoana. Si chiar daca este o relatie defectuoasa ori daunatoare, exista convingerea generala ca o relatie, fie ea si nefunctionala, este dezirabila in detrimentul unei absente care ar genera liniste, dar si monotonie sau deprimare.
Aparent, toate aceste conditii intrunesc, cumva, definitia sacrificiului: toate reprezinta o renuntare voluntara la ceva pentru binele cuiva. Insa la o analiza mai atenta, se releva faptul ca nimeni nu ajuta pe nimeni. A permite cuiva sa greseasca nu este nicidecum un sacrificiu: acea persoana va ramane cu impresia ca este indreptatita sa procedeze astfel, iar compromisul ar crea doar neplaceri persoanei dispuse sa il faca. O relatie bazata pe compromis este evident o afacere nerentabila care nu poate dura prea mult.
Adevaratul sacrificiu presupune o afacere rentabila, chiar daca, la prima vedere, asta ar insemna ca nu mai este un sacrificiu. De exemplu, o persoana care are o bijuterie scumpa vinde acea bijuterie la o licitatie si doneaza banii unei familii nevoiase. Fostul posesor al bijuteriei primeste satisfactia de a fi facut o fapta buna, noul posesor primeste ceva ce si-a dorit, iar familia respectiva primeste un mic miracol. La fel se intampla si cand cineva salveaza viata altcuiva: salvatorul primeste multumirea de sine, persoana salvata primeste o experienta care ii va aminti mereu sa pretuiasca viata iar toti cei care afla ori asista primesc cumva o lectie de viata. Nu numai ca sacrificiul aduce fericire, dar lasa si ceva in urma pentru altii sa continue.
Daca viata ar fi o carte, fiecare om ar trebui sa fie un geniu ori un talent innascut pentru a-si scrie cea mai frumoasa viata. Asta ar presupune adevar si fictiune deopotriva, astfel incat minciunile ar fi si ele prezente. Insa nu toti pot fi astfel, asa ca cei mai multi recurg la compromisuri, acceptand sa se complaca in anumite situatii. Aceasta ingaduinta i-ar putea transforma in martiri in ochii celor naivi, dar in final ar descoperi cu totii, inclusiv ei insisi, ca putea iesi mult mai bine.
Totusi, nici talentele nu pot functiona la maxim prea mult timp. La un moment dat obosesc si cum nimic nu este perfect, ajung sa faca sacrificii, dar cum aceste sacrificii sunt naturale, ele doar completeaza frumusetea operei, lasand loc si altora sa adauge propriile experiente. Asadar, sacrficiile ajung, intr-un fel sau altul, sa faca parte din viata oamenilor. Se ridica intrebarea: ce este de dorit – mediocritatea predispusa la compromisuri ori talentul obosit care se sacrifica?

16 comentarii:

  1. Intr-adevar, nimeni nu ajuta pe nimeni in acest caz. La inceput consideram ca facem un bine, dar de cele mai multe ori se dovedeste ca a fost o alegere proasta ca am permis cuiva sa ne greseasca. Mai grav este cand ii permitem in continuare. O relatie bazata pe compromis nu numai ca e nerentabila, dar si degenereaza. Apoi, nu faci decat sa te condamni. Te dezonorezi.
    Cat despre intrebarea de la sfarsit, nu stiu exact ce sa raspund, insa cred ca fiecare merita exact ceea ce este.

    RăspundețiȘtergere
  2. "Daca viata ar fi o carte, fiecare om ar trebui sa fie un geniu ori un talent innascut pentru a-si scrie cea mai frumoasa viata." Cinsider ca fiecare om are o viata care merita povestita. Nu cred ca exista vreo poveste de viata banala, sau care nu merita spusa. Avem de invatat unii de la altii!
    Iar in legatura cu sacrficiile, asa cun ai spus si tu, fac parte din viata oamenilor. Nu cred ca ar exosta viata reala fara ele. Te sacrifici, dintr-un motiv sau altu, pentru o relatie care nu s-a intemeiat din dragoste, te sacrifici pentru copil, pentru familie...ar trebui, insa, ca familiile care au copii si in care nu mai exista dragoste, sa nu mai mearga pe acelasi drum, pentru ca fac foarte rau copilului. Bataile, injuraturile, tipetele din casa afecteaza viitorul adolescent/adult.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dar nu am spus ca vietile lor nu merita povestite sau ca nu am avea de invatat, ci doar ca nu sunt asa cum ar fi de dorit, prin acele compromisuri.
      Sigur ca viata nu ar fi viata daca nu ar avea si sacrificii, insa acele exemple nu pot fi numite sacrificii...

      Ștergere
  3. Tibi, mi-a plăcut foarte mult postarea asta. E preferata mea de anu acesta. Se leagă puțin de ideea micului meu absurdo-mut scris astăzi. Întotdeauna am fost fascinat de acei scriitori care, spre exemplu, au scris maxim 1-2-3 capodopere, după care s-au retras, știind că apogeul artistic nu poate fi atins de prea multe ori și că un suflet de artist nu trebuie să facă compromisuri cu mediocritatea în serie. Mă gândesc la Harper Lee, la Salinger sau la Rimbaud, care după 20 de ani nu mai scrie nimic.

    M-ai pus pe gânduri.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma bucur ca ti-a placut atat de mult, ma temeam ca nu e atat de reusita.
      Eu cred ca respectivii au mai scris, totusi, dar nu au mai publicat. Pentru ca nu ai de unde sa stii cand atingi apogeul daca nu incerci constant sa te autodepasesti. Da, poate ca la un moment dat simti ca ai dat tot ce ai putut si e timpul sa te retragi, dar apoi nu poti sa nu te intrebi, macar o data, cum ar fi fost daca nu ai fi renuntat. Insa ai dreptate, artistii nu trebuie sa faca acest compromis al mediocritatii in serie pentru ca atunci ar fi pur si simplu copisti... oameni care copiaza ceea ce au vazut la altii. Si recunosc ca la fel ma simt si eu uneori, citindu-i pe altii sau vazand fotografiile lor. De aceea nu ma consider scriitor sau fotograf...

      Ștergere
    2. Așa e Tibi, e greu să decizi care e apogeul, de fapt. De aceea, scrisul trebuie să fie o activitate continuă, neîntreruptă, iar cititorii să semnaleze apogeul.

      Ștergere
  4. Am citit cu interes postarea ta. E un punct de vedere tratat prin prisma increderii absolute in existenta lui alb si negru. Pentru mine, insa exista si gri. Nu se poate nega, sau cel putin eu nu pot nega existenta lui. Nu pot fi idealista nici macar atunci cand visez.
    Griul acesta inseamna compromis,iar compromisul este o parte din tehnica negocierii. Las eu, lasi si tu, nu pierdem tot ci doar atat cu cat am lasat.Cineva imi spunea ca libertatea lui se termina la granita libertatii mele. La granita, intelegi? Acea granita de multe ori era teritoriul unde se semna armistitiu prin negocierea compromisului. Scuze pentru comentariul atat de lung!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nicio problema, nu ma deranjeaza parerile. Acum, legat de aceste libertati si granite... Stalin desena hartile cu un creion cu mina groasa. Pe harta, 2-3mm nu par prea mult, insa transpusi in teren, se traduc in cateva sute de metri, poate chiar kilometri intregi. Desigur ca granicerii pazeau limita exterioara a contururilor de pe harta, astfel incat Stalin castiga un pic mai mult teritoriu. Asadar, griurile si compromisurile inseamna o pierdere care doar aparent este egala cu cat se crede cedat, pentru ca cel care primeste stie sa se foloseasca de orice atu. Iar daca este ceva mutual, poate parea ca ambele parti cedeaza sau profita, insa la un moment dat una dintre parti va castiga cu siguranta mai mult. Pana acum mi s-a demonstrat ca asa este de fiecare data.

      Ștergere
  5. Interesant punct de vedere.Eu,totusi, continui sa-mi argumentez parerea.Granita asta a mea este desenata cu varful inimii.Acea inima facuta din atriu-eu si ventricul-tu. Delimitarea va fi corecta, pentru ca inima mea nu ma lasa sa insel cu niciun micron. De! viziune de femeie, idealista!Zi frumoasa, fara prea mult gri, iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Interesant cum se amesteca idealismul cu compromisul... frumoasa exprimare. Multumesc, la fel si dumneavoastra! :)

      Ștergere