Blestem

În jur e întuneric și rece. O ușă se deschide scârțâind prelung înaintea ta. O mână cu degete noduroase și gheare încâlcite îți face semn să intri. Ai refuza invitația, dar în spatele tău lucesc ochi roșii aprinși în noapte și colți scrâșnind, turbați de furie. Pășești cu teamă, călcând peste cadavre și schelete putrezite, așteptând ca în orice clipă spiritul malefic să te atace. În spatele tău se aude un zgomot puternic, dar nu ai curajul să te întorci și să vezi ce s-a întâmplat. Încerci să privești cu coada ochiului și observi ușa închisă, realizând că nu mai există cale de întoarcere.

Continui să pășești cu groază în casa interzisă. Pe pereți picură sânge și curge timpul, iar în aer miroase a mucegai și transpirație. Te gândești la trecut și prezent, la prieteni și anii care au trecut, la sfârșitul tragic și lacrimile pe care ți le-a provocat, la covârșitoarea depresie și durerea care ți-a rămas în suflet... ai vrea să ai puterea de a trece peste toate, dar nu poți zbura prin timp și spațiu, nici măcar nu poți scăpa din locul odios în care te afli. Omul își dorește aripi, dar nu le merită.

Un țipăt lung și ascuțit pătrunde prin fereastra spartă și îți dă fiori reci pe șira spinării. Un orologiu ascuns anunță răgușit timpul pierdut, iar chipurile din tablouri își plâng viețile dispărute. Fantomele își joacă eternitățile la rune, mizând pe oase și cranii. În camera de zi nici lumina soarelui nu ar pătrunde, de teamă că ar rămâne închisă pe veci. În mijlocul ei tronează o carte obscură despre științe oculte. Curiozitatea te împinge să o răsfoiești, dar te temi că ai putea atrage blestemul ei asupra ta. Îți târăști sufletul chinuit pe treptele putrezite, în speranța că etajul va fi mai puțin înfricoșător.

Coșmarul este departe de a lua sfârșit, căci la capătul scărilor, printre pânzele uriașe de păianjeni te așteaptă un labirint de oglinzi și treptele se prăbușesc în urma ta. Într-o oglindă pari mai mare, în alta parcă scazi, în alta te rotunjești, în alta te transformi în pâlnie și în cealaltă mâna cu degete noduroase și gheare încâlcite se odihnește pe umărul tău. Începi să alergi printre oglinzi, iar demonul te urmărește. Îi simți respirația putredă în ceafă, îi vezi umbra încornorată peste umăr, îi simți ghearele încâlcite încercând să te sfâșie, îi auzi aripile zdrențuite fâlfâind în disperare, te zgârie cu blana lui țeapănă și îi auzi pașii grei zdrobind podeaua mâncată de carii. La un moment dat zgomotul se stinge și te oprești, crezând că ai scăpat.

O oglindă te înalță, alta te strivește, alta te apleacă, alta te întoarce iar alta te îmbrățișează cu demonul. Începi să alergi din nou, dar e prea târziu. Te-a prins și nu îți dă drumul. Te zbați, dar nu poți scăpa. Te împiedici și cazi, iar el se ridică în zbor deasupra ta. Îi privești ochii aprinși și te fixează, privirea lor te arde și te consumă. Întinzi mâna să te ridici, dar în momentul acela podeaua se prăbușește. Demonul începe să râdă malefic și răsunător în timp ce tu încerci în zadar să te agăți de ceva. În jur e mai întuneric și mai urât ca până acum.

Pe lângă tine încep să se prăbușească oglinzile și fiecare are câte un chip schimonosit în ea. Pe unele le recunoști, pe altele nu le-ai văzut încă. Apoi, imaginile se schimbă și oglinzile îți arată amintiri pe care le credeai uitate. Îți arată tot ce nu ai fi vrut să vezi, tot ce nu ai fi vrut să simți ori să trăiești. Închizi ochii, dar voci încep să te strige. Îți înfigi degetele în urechi și aștepți ca totul să se termine. Un zguduit puternic îți oprește căderea și oglinzile se sparg în mii de cioburi. Dar când crezi că ai atins fundul, te prăbușești din nou.

Deschizi ochii și vezi cum totul se destramă: demonul schimonosit, labirintul spart, pânzele deșirate, cartea ruptă, orologiul demontat, sângele uscat și ușa casei sfărâmată. Treci razant printre ochii aprinși și colții scrâșnind și te izbești de o altă ușă. Spaima te curentează în fiecare nerv al corpului și izbești cu pumnii și picioarele în ușă, încercând să scapi de urmăritori. Ușa începe să se crape și să se sfărâme și fix când ghearele te ating pe umăr reușești să o spargi. Lumina te învăluie și simți căldura, dar aburul parcă te îneacă și simți o durere acută în mâini. Le privești și observi cum sângele se scurge din ele, căzând în chiuveta plină de cioburi. Ridici privirea și în fața ta găsești câteva cioburi rămase din ce era cândva oglinda din baie. Realizezi că nu a fost niciun coșmar, e doar blestemul de a fi tu...

Mai mult

Răspuns Final

Existența efemeră a omului, de intensitate variabilă, se măsoară în timp, de durată aproximativă. Omul este când fericit, când trist. Acum este lângă cei dragi, zâmbind, iar în momentul următor singur și îndurerat. „Acum”... acum e relativ – un simplu moment care se dizolvă în timp, la fel ca omul. Omul nu trebuie să fie acum, mâine, ieri... trebuie să fie, pur și simplu. Dar și moartea este la fel de firească. Nu pot rămâne pe pământ toți cei care se nasc, la fel cum nu se pot naște prea puțini.

În interior se dă o luptă constantă între rațiune și simtire, între gânduri și întrebări, între cuvinte și liniște, între putere și libertate, între dorință și înțelegere, între bucurie și puritate, între zâmbet și sinceritate, între noapte și somn... Inimile îngheață, sufletele împietresc, trupurile se răcesc, îmbrățișările ocolesc, sărutările se șterg, șoaptele tac. Sensibilitatea scade proporțional cu indiferența întâlnită, strălucirea iubirii se stinge în neatingeri reci și suflarea morții pune stăpânire pe suflet cu mult înainte să îi ucidă trupul care-l poartă.

Vise în culori umplu nopțile amorțite de dor, atingeri calde au parfum de regăsire, tăcerea e plină de freamăt, vocea se îneacă în minciună, pașii se îndepărtează în zare și drumul este fără întoarcere, un tren ruginit care plutește prin pădurea întunecată. Cerul promite evadarea, dar teama încătușează mâinile și gleznele. Buzele fluieră un cântec de acasă, acompaniate în gânduri de voci și sunete de clopoței coarde. Alegerea e liberă, dar vinul o înlesnește.

Sub ploaie ori sub soare, în zbor ori în dans, emoția îmbracă o rochie lungă, transparentă, cu aspect de pasiune. Într-un carnaval fără motiv pierdut pe străzile orașului, eroi cu chipurile pictate se străduiesc să salveze lumea. Nimic nu e pierdut pentru totdeauna, dar împreună cu uitarea, timpul se dovedește cel mai bun arhitect, construind un nou întreg peste un tot risipit. Iar cu fiecare clipire, vara pleacă tot mai departe și în fiecare noapte visele o aduc aproape, dar e prea târziu. Răspunsul final e o poezie scrisă pe petalele unor flori cu miros dulce, dar înflorirea lor e un moment unic și personal ce se transformă într-un lac de lacrimi.

Mai mult

O Floare Între Flori

Unduiri aurii de mătase înmiresmată

Îmbrățișează porțelan pictat în flăcări,

Cu sclipiri de cer albastru peste valurile mării,

Pecetluit cu petale rozalii de camelie parfumată.

Pare o floare frumoasă ca oricare alta,

Dar între forme și contururi se ascund multe

Gingășie, iscusință și lucruri scumpe

Și-un surâs ce înseninează toată ziua.

Într-o toamnă târzie a purtat-o vântul

Din câmpiile însorite și îndepărtate

Aducând cu ea parfumul ei aparte

Printre nori și pe pământ, îndulcind apusul.

E totul și nimic, vis și realitate, la limite și între,

Dansând sub clar de lună

Ori strălucind sub rouă,

De fericire radiind

Ori în liniște visând,

Oferindu-se cu generozitate

Ori așteptând în singurătate,

Zburând liberă, de vânt purtată

Ori cu rădăcini, în pământ ancorată,

E doar o floare între flori, în grădina dintre stele.

Mai mult

Crima De Pe Strada Cazinoului

Într-o seară friguroasă de noiembrie, poliția fusese alertată în legătură cu un cadavru descoperit în stradă, într-un orășel liniștit, de provincie. Mulți curioși se adunaseră la locul cu pricina și îngreunau desfășurarea cercetărilor. Toată lumea se întreba cine ar fi putut comite odioasa faptă, căci nimeni nu își putea imagina un motiv pentru care bietul om să fi fost ucis.

Ironic, cadavrul se afla pe Strada Cazinoului, ca și cum își jucase viața la ruletă și pariase greșit pe negrul morții, plătind cu roșul sângelui său. Avea asupra lui obiecte personale și suficienți bani cât să ateste că nu fusese jefuit. De altfel, fapte ca aceasta erau necunoscute în micul oraș. Însă tot asupra cadavrului se găsi și un trandafir uscat și un bilet cu un mesaj criptic: "un pas greșit și te-ai întors; încă unul și ești mort."

Bărbatul fusese înjunghiat în piept și zăcea într-o baltă de sânge. Cu toate acestea, nimeni nu văzuse și nu auzise ceva suspect în seara aceea - sau în oricare altă seară. Nimeni nu părea să îl cunoască pe decedat și asupra lui nu se găseau niciun fel de acte de identificare. Curios, pe chipul lui nu se citea nici spaimă, nici regret. Avea o expresie oarecum veselă și senină, ca și cum fusese eliberat de ceva. De ce anume, era imposibil de spus. Orice dureri sau tristeți ar fi fost în sufletul lui, le luase cu el și nimeni nu le mai putea afla vreodată.

Observând agitația din stradă, o tânără ieși din casă și se îndreptă spre scena crimei. Printre rândurile de oameni nu observa nimic, așa că întrebă unul dintre privitori ce se întâmplase și apoi se înghesui să vadă mortul. Fiori reci o cuprinseră și când ajunse, în sfârșit, în față, lângă defunct, un țipăt de groază despică buzele ei și mai departe întunericul nopții.

Se lăsă o liniște acută și după câteva secunde, un polițist o întrebă pe tânără dacă îl cunoștea pe bărbat. Printre lacrimi și sughițuri, ea aplecă în semn de aprobare capul. Urmară alte întrebări, dar nu le mai auzea. În mintea ei se repeta încontinuu ultimul dialog dintre ei:

El: „Mă iubești?”

Ea: „Azi, nu. Mâine, poate...”

Mai mult