marți, 17 mai 2011

Valurile Marii

S-a trezit devreme cu gandul ca tot ceea ce stia ea nu mai exista. Viata ei avea sa se schimbe dintr-odata, insa pentru prima data, era sigura ca de data asta va fi bine. Uitase de cate ori si-a dorit ca totul sa fie altfel sau de cate ori s-a gandit ca viata ei nu ii apartine si s-a ratacit in visele altcuiva. Se trezea trista pentru ca ii era dor de ceva sau de cineva si nu stia de ce avea acel sentiment. Insa azi se trezise vesela. Avea sa plece catre un loc nou, necunoscut. Nu stia de ce, dar asa isi promisese singura si avea de gand sa isi respecte promisiunea. Simtea ca a gasit ceva pentru care se merita sa plece. Nu stia daca era ceva nou sau ceva vechi, insa nu se gandea prea mult la asta. Nu ii pasa. Pentru ea conta ce credea. Si credea ca e ceva bun.
Cu parul ravasit, pe jumatate adormita inca, se privea in oglinda din baie.  Zeci de ganduri ii treceau in minte si nu stia asupra caruia sa reflecte. Se intreba daca a gasit ceea ce cauta sau inca mai are de asteptat. Se intreba daca va fi in stare sa pastreze ce a gasit sau daca macar ii era destinat. Se intreba daca ea merita sau daca era indeajuns pentru ea. Se intreba daca a gasit ceva cu adevarat sau daca doar i se parea ca a gasit... dar apoi simti ca intarzie si spalandu-se pe fata cu apa rece, isi alunga din minte toate gandurile.
Cateva minute mai tarziu, iesea pe usa de la intrare. Cobori in fuga scarile provocand zgomot si un nor de praf. Nici nu observase vecinul care o privea mirat. Mergea repede cu pasii mari catre statia de autobuz. Acolo i se paru ca minutele in care autobuzul nu venea erau ore intregi in care pierdea timpul. Simtea ca orice minut in plus de asteptare o indeparteaza si mai mult de locul in care voia sa ajunga. Atunci ii trecu prin minte ca nu stie incotro se indreapta. Nu stia ce o asteapta la destinatie. Zambi si isi spuse ca e prostuta, doar stia ca in orice caz, o asteapta ceva bun care va dura. Se simtea singura, desi erau si alti calatori care asteptau impacientati.
Insa gandurile i-au fost intrerupte de sosirea autobuzului. A urcat hotarata, ca si cand ar fi fost al ei, personal. Ocupase un loc langa geam si acum privea la soarele diminetii care o mangaia bland cu razele lui. Printre ramurile copacilor zarea pasari care aveau grija de puii lor prin cuiburi sau care pur si simplu stateau impreuna. Ii placea sa priveasca si oamenii de pe trotuare pentru ca erau cu totii grabiti, asa cum sunt, de obicei, dimineata. Se grabeau, ca si ea, sa ajunga intr-un loc. Poate la munca, poate acasa, poate la piata sau poate pur si simplu oriunde i-ar fi purtat picioarele. Era mandra insa ca nimeni nu mergea in acelasi loc ca si ea. Isi aminti din nou ca nu stie unde merge. Se gandi ca orice ar astepta-o, ar fi tot acolo indiferent cand ar ajunge, asa ca nu se mai simtea intarziata.
Dupa cateva minute, soarele si caldura au coplesit-o si adormise. A ramas asa o vreme. Poate visa ca e acasa in patul ei si doarme sau poate se visa intr-un loc nou, necunoscut, dar frumos, asa cum isi dorise intotdeauna sa fie. Sau poate nici nu visa. Intr-un tarziu, s-a trezit. Confuza, se uita pe geam. Nu recunostea strada pe care circula. Autobuzul era pustiu, ramasese singura. O usoara teama o cuprinse. Se intreba cat de mult a dormit si unde se afla. Se mai uita o data pe geam si de data asta a ramas muta de uimire: vedea marea cu valurile ei albastre impinse de briza racoroasa a diminetii. Deschise geamul si mirosul sarat al marii se grabi in autobuz precum calatorii care prindeau ultima cursa a serii, grabiti sa ajunga acasa. Dupa cativa metri, autobuzul opri si se deschisera usile. Isi spuse in sinea ei ca aici trebuia sa coboare, aici isi dorise sa ajunga inca de la inceput.
Coborand, lumina soarelui o orbi. Nu mai vedea nimic altceva decat acea lumina puternica si nu mai simtea decat caldura atat de placuta. Incerca sa priveasca in jur si zari o silueta inalta. Nu distingea prea bine daca e un om sau altceva, dar totusi zambi ca si cand stiuse tot timpul. O voce calda ii spuse: „Unde ai fost? Daca ai sti de cand te astept...”. Sari in bratele siluetei si ii smulse un sarut, plangand de fericire. Au ramas asa, intr-un moment ce parea infinit.
Peste ani si ani, uitandu-se inapoi in negurile amintirilor, zambea mereu, fericita, gandindu-se la valurile marii care ii adusesera cel mai frumos vis in brate. Si in bratele ei era si acum. Priveau impreuna apusul, de pe plaja, nepasatori in fata timpului care trecea. Se aveau unul pe altul si nimic altceva nu conta. Nici nu ar fi fost ceva care sa conteze, pentru ca nimic nu era mai bun decat ceea ce tineau in brate. Iar privirile lor se jucau impreuna printre valurile marii...

22 de comentarii:

  1. Bine... de acum incolo asa am sa te taxez si eu :-L

    RăspundețiȘtergere
  2. E talentu` tau :* [si mai ziceai ca e lipsa crasa de talent :))uite aicisea frumusetsa` :)) >:d<]

    RăspundețiȘtergere
  3. Genial. M-ai facut sa-mi fie si mai dor de mare. :))

    RăspundețiȘtergere