marți, 10 mai 2011

Un Suflet Ratacit

Se spune ca sufletul locuieste in corp, apoi pleaca spre alte lumi. Dar atat timp cat locuieste in corpul omului, sufletul isi alege drumul catre acele lumi. Iar in functie de drum, destinatia sufletului se schimba. Unele suflete sunt fericite cu drumul ales si destinatia, alte suflete sunt fericite cu drumul ales dar nu si destinatia. Unele suflete nu sunt fericite cu drumul ales, dar se multumesc cu destinatia sau poate nici cu aceea. Insa unele suflete se ratacesc.
Unul dintre aceste suflete poate fi oriunde, oricand. Nimeni nu stie de el si nimeni nu il cauta. Iar daca l-ar cauta cineva, probabil nu ar sti cand l-a gasit. Oriunde merge, ajunge prea devreme sau prea tarziu. Cei langa care si-ar dori sa fie nu il vad sau se departeaza mereu de el. Are nevoie de ceva nou, dar tot ce i se ofera e trecutul lui care se repeta intr-o ciclicitate sadica. Iubeste fara sa fie iubit si adeseori fara sa isi declare sentimentele de teama sa nu para penibil sau sa fie respins. Este prietenul tuturor indiferent ca isi doreste mai mult sau mai putin de la ei. Toti vor sa ii fie prieteni, dar nu si pereche. Nu ii refuza pe cei care ii cer ajutorul, dar nu are cui sa ceara ajutorul cand are nevoie de altii.
Ploua mereu deasupra lui, chiar si cand ceilalti se bucura de soarele si caldura verii. Iubeste ploaia pentru ca atunci poate fi trist fara sa caute motive mai bune decat cele reale pentru tristetea lui. Motivele reale il fac sa para fragil si lamentabil, iar el nu are nevoie de mila. Ceea ce vrea de la ceilalti nu primeste niciodata, dar le ofera cu generozitate.
Rugaciunile lui nu sunt auzite, chiar daca sunt sincere. E mai mereu tacut, chiar daca ar avea multe de zis. Iar atunci cand vorbeste, putini sunt cei care il asculta iar si mai putini il inteleg. Si oricat de tacut ar fi, tot ce strange in el striga in speranta ca va fi auzit. Insa de cele mai multe ori, nimeni nu il poate auzi.
Lacrimile ii curg des din ochi, dar le sterge repede pentru ca nu ii sta in fire sa planga. E obisnuit sa le indure pe toate singur, chiar daca isi doreste mereu oameni langa el. Toti ii dau sfaturi, dar e satul de ele. Nu l-au ajutat cu nimic, de ce le-ar pretui? E imun in fata optimismului si nu obisnuieste sa viseze pentru ca tot ceea ce e frumos incepe repede si se termina si mai repede. Visele lui se destrama lasandu-l mereu in aceeasi camera plina, dar atat de pustie. Nici nu doarme prea mult ca sa poata visa.
Gaseste mereu motive pentru care sa isi continue drumul, chiar daca asta inseamna sa se invarta in cerc dupa aceleasi miraje desarte care il indeparteaza si mai mult de ceea ce isi doreste cu adevarat. Se multumeste cu din ce in ce mai putin, pana cand nu mai are cu ce sa se multumeasca. Ii ramane doar speranta ca totul va fi mai bine. Iar atunci cand lucrurile se schimba si totul e mai bine, ii vine greu sa creada ca e real. Si daca este real, nu va sti ce sa faca in continuare pentru ca a fost si va ramane mereu ceea ce este: un suflet ratacit. Iar un suflet ratacit rareori gaseste drumul pe care sa se intoarca. Si atunci cand il gaseste, deja a pierdut prea mult timp departe de el si devine confuz cu privire la destinatie. Si cine stie unde ajunge un suflet ratacit?

8 comentarii:

  1. Ma regasesc in tot articolul.De multe ori mi s-a intamplat sa simt ca sunt degeaba,orice as face nu schimba nimic.Si ratacesc in nestire pe pamantul asta.Nu ma regasesc.Caut ceva sau pe cineva ca sa ma regaesc si cand simt ca-l gasesc defapt nu e acela.
    Dorim sa ajutam oamenii in ideea ca faci bine,te incarci cu ganduri bune,esti un bun sfatuitor,prieten de incredere dar pe tine cine te asculta? cine te-ar trata cum tratezi tu pe ceilalti? cine e atat de pasator cu tine cum esti tu cu ceilalti?
    Si cand vezi atata nepasare..intr-o mareee plina de indiferenta apare ceva bun..chiar ca nu-ti vine sa crezi.Spui ca e absurd sau imposibil.
    Sunt revoltata de faptul ca multi oameni buni sufera.Se roaga pentru ei,pentru ceilalti sa le fie bine dar niciodata nu le este lor bine.Desi se roaga si pentru ei.
    Gandurile noastre,intentiile neimpartasite si lucrurile care ne dor foarte mult si nu avem cui sa-i spunem zvacnesc parca in suflet,in interior si vor sa iasa.Si atunci izbucnim.Da` rau de tot..
    Se spune ca urmand calea lui Dumnezeu te poti regasi.Inca n-am aplicat chestia asta pentru ca nu sunt indeajuns de credincioasa.Dar..asta e doar o teorie..:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, nimeni nu stie cine esti cu adevarat, ci numai cine esti in prezenta lui...

    RăspundețiȘtergere
  3. Spunem mereu că imaginea din oglindă nu este a noastră, spunem mereu că nu ne mai putem regăsi oricât de mult am încerca asta. Nu ne regăsim pentru că ne agățăm cu toate puterile de niște persoane, de niște întâmplări care au trecut și au lăsat câte o rană deschisă pe care o atingem în fiecare zi, nu o lăsăm să se vindece.. și totuși nu renunțăm să credem, să credem că ne vom putea regăsi vreodată.. și până la urmă vom ști vreodată dacă ne-am regăsit ? :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pai... intai trebuie sa ne dam seama ca ne-am pierdut, ca sa ne putem regasi. Si nu renuntam sa credem pentru ca avem nevoie sa fim naivi... insa naivitatea vine cu riscurile ei si nu de putine ori, in final, ramanem dezamagiti...

      Ștergere
    2. „Avem nevoie să fim naivi..” - cât îmi place cum spui unele lucruri :).

      Ștergere
    3. Ar trebui să existe vreo explicație ?

      Ștergere