Enigma

E un ghiocel plapand la sfarsit de iarna.
E o zi de vara intr-o primavara timpurie.
E un nor alb pe oceanul albastru al cerului.
E o ploaie calda la sfarsit de toamna rece.
E un fulg de zapada cazut pe un obraz fierbinte.
E o gura de aer pe fundul unei mari intunecate.
E un vant de munte coborat in arsita desertului.
E o voce calda in mijlocul unei multimi furioase.
E un secret vechi purtat in soapte nedeslusite.
E o privire zambitoare printre sute de straini.
E un fruct copt pe ramurile unui pom uscat.
E o masca pictata pe un chip ciobit.
E un pas hotarat pe marginea unei prapastii.
E o stea cazatoare pe un cer prea greu.
E un tablou insufletit pe un sevalet ingropat.
E un foc aprins intr-o bezna inghetata.
E un gand bun intr-o minte coplesita.
E un vis frumos intr-o noapte tulbure.
E un parfum dulce intr-o pivnita mucegaita.
E un cantec de pian intr-o zi ploioasa.
E o enigma curioasa printre realitati aparente.

Intrebare

Intr-o clipa de fericire sau tristete apare un suflet pe lume. Impins cu sau fara voia lui spre luminita de la capatul tunelului, este imbratisat in forma lui trupeasca de catre necunoscut. Poate rece, poate calda, poate uda sau poate uscata... nimeni si nimic nu poate sti cum ii pare lumea la inceput de drum.

Timpul trece si sufletul incepe sa creasca odata cu vasul de carne si oase in care a fost plamadit. Cateodata trupul creste inaintea sufletului, cateodata sufletul este constrans de un trup mult prea mic sau macinat de boli pentru el si cateodata ambele refuza sa se dezvolte, ca si cum resping lumea din jurul lor. Poate cresc intr-o familie iubitoare si plina de atentie fata de ele sau poate cresc intr-un pustiu, in mijlocul oamenilor, dar in lipsa iubirii sau atentiei. Si totusi, cresc.

Apoi sufletul incepe sa inteleaga lumea din jurul lui. Realizeaza ca goana dupa vise se sfarseste acolo unde incepe realitatea si ca visele rareori devin realitate cand realitatea insasi pare un vis, frumos sau urat. Poate ca uneori nu are cu ce isi hrani trupul sau poate ca nu are cu ce se hrani pe sine... poate ca uneori hrana abunda si totusi nu ii este pofta... poate ca pur si simplu nimic nu e ceea ce pare si totul este altfel. Si totusi, intelege, in felul lui.

Cand in sfarsit are impresia ca a inteles cum functioneaza lucrurile, incepe adevarata viata pentru el. Griji, nevoi, probleme, suferinte... bucurii, fericire, iubire, prietenie... un amalgam bizar de sentimente, senzatii si ratiuni care ii rapesc orice clipa de ragaz ori reflectare. Poate alearga spre implinirea lui spirituala ori poate alearga spre implinirea fizica. Poate reuseste sa se afirme pe plan intelectual ori poate reuseste sa dobandeasca un statut social. In oricare dintre situatii, lucreaza.

Si sufletul lucreaza in continuu. Atat cat il tin puterile trupesti, trudeste pentru nevoile si placerile sale si ale celor dragi. Apoi ii ramane doar sa reflecteze asupra vietii sale si ale lucrurilor pe care le-a dobandit. Daca i se cere ajutorul, da sfaturile si povestile lui oricui le asculta. Dar cel mai mult ii place sa le asculte singur, gandindu-se la tot ce ar fi putut fi sau a fost. Si de acolo se naste unica intrebare: a trait? Sau doar a existat?

Dincolo de Cuvinte

Dincolo de cuvinte cade ploaia gandurilor mute. Cate un fulger de amintire arunca un tunet de regret peste o umbra de trecut. Un vant turbat al schimbarii se agata de tot in calea lui, dar nu reuseste sa ia cu el nimic. Si totul tremura si e un frig infiorator de despartire si moarte. Intre pustiu si aglomeratie se invart lupii singuratici ai nebuniei, care musca furibunzi pe oricine le iese in cale. In zadar regreta apoi amarnic faptele lor josnice si necugetate, caci e prea tarziu si o mie de cuvinte bune nu pot repara unul gresit. Dincolo de cuvinte cade ploaia sentimentelor grele.

Dincolo de vise se asterne realitatea cruda. Cate un ciob de iluzie zgarie o urma de zambet intr-o coaja de stea cazatoare. O mocirla lipicioasa a trezirii se lipeste de tot ce o atinge, dar nu reuseste sa aminteasca niciodata adevarul. Si totul zace si e o caldura sufocanta de deceptie si exagerare. Intre uscat si apa se tarasc crocodilii infometati ai lacomiei, care inghit cu nesat tot ce intalnesc. In zadar regreta apoi naivitatea lor nesabuita, caci e prea tarziu si o mie de cuvinte frumoase nu pot repara unul care dezvaluie iluzia. Dincolo de cuvinte cade ploaia lacrimilor amare.

Dincolo de zambete plutesc norii tristetii ascunse. Cate un rapitor regret vaneaza o picatura de bucurie dintr-o raza de fericire. Un cocor al noutatii agita disperat aripile in aer, dar nu reuseste sa atraga atentia nimanui. Si totul pluteste si e un iz insuportabil de statornicie si esec. Intre nori si cer senin zboara vulturii voraci ai naivitatii, care se infrupta cu disperare din oricare sarlatanie le pica in gheare. In zadar regreta apoi orbirea lor irationala, caci e prea tarziu si o mie de cuvinte de incurajare nu pot repara unul care a adus esecul. Dincolo de cuvinte cade ploaia lectiilor dure.

Dincolo de oameni se intinde infinitul sufletelor lor. Cate o frantura de privire arunca o umbra de indoiala peste o coperta de impresie. O pereche de ochi ai analizei studiaza atent tot ce intalnesc, dar nu reusesc sa desluseasca mare lucru. Si totul e incetosat si e o bezna orbitoare de discriminare si vanitate. Intre ochi si suflet se alearga duhul ratiunii si flacara simtirii, care distrug cu neglijenta tot ce intalnesc. In zadar regreta apoi rigiditatea sau prostia lor exagerata, caci e prea tarziu si o mie de cuvinte dulci nu pot repara unul amar. Dincolo de cuvinte suntem cu totii oameni...

Intre

Intre ieri si maine e un inutil azi.

Intre cer si pamant e un sufocant vid.

Intre apa si foc e un toxic chibrit.

Intre pamant si aer e un putred iz.

Intre tine si mine e un imens abis.

Intre cuvinte si vorbe e un profund sens.

Intre minciuna si adevar e un amar consens.

Intre sentimente si iluzii e un mic neajuns.

Intre priviri si ochi e un orbitor condens.

Intre tine si mine e un gigantic nonsens.

Intre momente si amintiri e o brusca secunda.

Intre ganduri si idei e o simpla unda.

Intre martori si actori e o decisiva runda.

Intre lucruri si fiinte e o animatoare comanda.

Intre tine si mine e o teribila osanda.

Intre zambete si regrete e o scurta tacere.

Intre bucurie si durere e o taioasa secere.

Intre victorie si esec e o crunta intrecere.

Intre dulce si amar e o grava abatere.

Intre tine si mine e o infinita trecere.

Jonglerie

Soarele abia rasarise pe copertina albastra a verii. Urma un nou spectacol in Circul Tragediei, iar toata lumea se pregatea. Totul trebuia sa iasa perfect, altfel cineva ar fi putut ramane cu impresia ca lucrurile se pot schimba. Iar asta era ilegal de interzisa.

In curtea circului, e mare agitatie. Animalele urla in custi, ingrijitorii urla pe langa custi si cei mai fericiti sunt betivii, care tocmai intra pe poarta carciumei pentru a savura taria diminetii. Saltimbancii isi picteaza chipurile in diverse forme si culori pentru a exprima diverse stari. Se suie pe catalige si privesc cu dispret in jos ori se arunca de pe sarma fara plasa de siguranta pentru a-si plange caderile. Apoi se spala pe fata cu sange si lacrimi si incearca sa smulga aplauzele si admiratia colegilor. In lipsa, reiau totul de la capat.

Dresorii pocnesc din bice, iar papusarii trag de sfori. Au multe comenzi de dat si putin timp de executie, caci prosperitatea intregului circ depinde de priceperea si autoritatea lor. Evident, se bucura de intreaga atentie si tot respectul turmelor, care executa orbeste ordinele in asteptarea recompenselor mizere. Acum apar magicienii, care, cu trucurile lor de prestidigitatie si iluzionism, reusesc sa lase impresia ca toata lumea primeste cate ceva bun. In lipsa, reiau totul de la capat.

De departe, cel mai interesant numar este cel al clovnilor. Au renuntat de mult la farsele ridicole si nu isi mai arunca placinte in fata. Au invatat sa fie mult mai subtili si mai versatili, iar acum se joaca cu sentimente si cuvinte. In lipsa sentimentelor arunca multe cuvinte, iar in lipsa cuvintelor pretind sentimente. Permit sentimentelor sa dispara si cuvintelor sa doara, apoi se ataca reciproc cu ele. Isi starnesc dispretul sau admiratia, iubirea sau ura, lacrimile sau zambetele si se aplauda reciproc, apoi isi strang mainile cu prietenie. In lipsa, reiau totul de la capat.

In toate exista un echilibru. Daca se ia cate o balanta si se arunca pe talerele ei cate un strigat de durere si un zambet de bucurie, cate un strop de fericire si o firimitura de regret, cate un pahar de alcool si o mana intinsa prieteneste, cate o privire plina de admiratie si un aer de aroganta, cate o masca perfida si un chip luminos, cate o flacara de iubire si un carbune incins de ura, balantele se echilibreaza si toata lumea e fericita. In lipsa, se reia totul de la capat.

Dar cu sentimentele si cuvintele nu se poate echilibra nimic. Cuvintele dor, sentimentele pier. Cuvintele ucid, sentimentele nasc. Cuvintele sunt moi, sentimentele sunt fragile. Cuvintele sunt de piatra, sentimentele sunt de foc. Si nu se poate relua nimic pana iese bine. Nu se pot muta dintr-o parte intr-alta, de pe un taler pe altul... cum se pun sentimentele in locul cuvintelor? Sau cum se pun cuvintele in locul sentimentelor? O astfel de jonglerie este foarte periculoasa, caci ambele variante sunt cel putin la fel de dureroase...

Barbarul

Un prizonier in lume

Intre ziduri de beton,

Un om c-un singur nume

Considerat monoton.

In asa societate

E un barbar declarat

Rebel in nedreptate,

Pentru toate vinovat.

Cu sufletul chinuit

Si mintea amortita,

Se taraste in simtiri

Si-i inima zdrobita.

Nu-i de ieri si nici de azi,

Rataceste de prea mult

Intre bezna si amiazi

Si traieste in tumult.

E-un joc de sah ruginit

Cu piesele lui roase,

Un cosmar nemarginit

Ce-l coase si descoase.

Si are inima grea,

Si greu o cara-n spate,

A-si stapani durerea

Incearca si nu poate.

Dar nimeni nu-ntelege,

Pare-o absurditate,

El stie prin ce trece,

Altii le stiu pe toate.

Ar vrea sa-l inteleaga

Oamenii care-l privesc

Dar nimic nu ii leaga,

Nici macar Tatal Ceresc.

Si locu-n lumea mare

Cauta sa-si gaseasca,

E prea tanar sa moara,

Prea batran sa traiasca.

Tunelul

Vlad si Ovidiu au fost de nedespartit inca de la nastere. S-au nascut in aceeasi zi, la aceeasi ora, in acelasi spital. Mamele lor s-au cunoscut din intamplare pe holurile spitalului, dar dupa ce au aflat ca au nascut in acelasi timp au decis sa pastreze legatura. Si-au luat copiii impreuna acasa, apoi, pe masura ce au crescut, i-au plimbat impreuna, i-au lasat sa se joace in parc impreuna, i-au inscris la scoala impreuna si i-au lasat chiar sa isi faca temele impreuna, ceea ce a creat un fel de competitie permanenta intre ei, dar si o prietenie de calitate.

Acum, Vlad lucreaza la brigada de genisti „de la capitala”, cum ii place sa spuna, impreuna cu cel mai bun prieten al lui, Ovidiu. Au facut scoala impreuna, au facut liceul impreuna, au facut armata impreuna, au terminat cursurile academiei impreuna si oricine ii vede ii considera frati. Ei se considera „oameni”. Au renuntat de mult la competitia pe plan intelectual sau fizic si singura competitie care mai exista intre ei este cea pentru cucerirea domnisoarelor, iscand deseori discutii aprinse intre ei...

Astazi parea o zi ca oricare alta, doar ca se simtea in aer o tensiune. Era prea liniste, desi se anuntase vizita unor oficiali straini si astfel de stiri creau, de obicei, avalanse de amenintari cu bombe fictive. Insa liniste era si in birou, iar asta se intampla rar. Ovidiu, simtind ca pe Vlad il preocupa ceva, incerca sa destinda atmosfera:

- Ai auzit despre Mihai si Irina?

- Da... s-au casatorit. Casa de piatra! Ce pot sa zic...

- Dar ai auzit ce s-a intamplat in noaptea nuntii?

- Da, am auzit... cine ar fi crezut ca Mihai va ramane cu falca vanata si fara cativa dinti daca ii va spune miresei ca „e grasa” tocmai in noaptea nuntii, nu? Ma intreb cine canta la ei in casa, pentru ca am auzit ca opera se termina atunci cand canta doamna grasa...

- Ha-ha! Probabil ca ar fi crezut tot cei care au crezut si ca ea se va schimba pentru el, daca o va iubi suficient. Aparent, la ea e mai mult de iubit...

Ii pufni rasul pe amandoi, continuand cateva secunde in sir. Apoi, dintr-odata, Vlad redeveni serios.

- Asculta, Ovidiu – ii spuse privindu-l fix – stiu ca tu esti genul de om independent care nu are nevoie de nimeni si se descurca in orice situatie... probabil ca nu ai nevoie nici de femei, dar te-ai gandit vreodata la o familie?

Pus in dificultate de intrebare, Ovidiu ezita sa raspunda...

- Iar vrei sa razi de mine? Ti-am spus... voi cunoaste si eu fata potrivita candva...

- Nu, nu! Oricum rad de tine si nu o vei cunoaste pentru ca nu exista perfectiunea pe care o cauti tu, dar nu la asta ma refer – il intrerupse Vlad. Eu m-am gandit la familie. Dar vreau sa iti zic ceva: nu o voi avea si m-am saturat! Intelegi?! M-am saturat de munca asta!

Ovidiu deveni din contrariat de-a dreptul socat:

- De ce, Vlad? Ce s-a intamplat? Ce ai pe suflet?

Vlad continua, la fel de furios:

- Nimic, omule, nimic! Nu vezi!? Tocmai asta e: la noi niciodata nu se intampla nimic! M-am saturat! Toata ziua ne ocupam de glume proaste. M-am saturat de toate farsele stupide la telefon sau toate relicvele din razboi gasite prin mizeria de pe campuri. Nu mai vreau sa fiu trimis acolo cand se primeste un apel in care un tanc rasfatat care nu vrea sa mearga la scoala anunta ca „a pus o bomba in cancelarie”... sau in care un bosorog de pe „Strada Sperantei” spune ca „a vrut sa isi plateasca taxele, dar apoi a pus o bomba in circa financiara in semn de apreciere”... sau in care un taran anunta ca „au gasit copiii o minge mare de otel si vor s-o sparga cu ciocanul”. Vreau actiune adevarata, intelegi? Vreau sa vad o bomba reala, cu ochii mei! Sa fiu acolo si sa numar secundele pana la detonare, apoi, in ultima clipa, sa tai firul ca si cum as taia un univers paralel in care ar continua sau s-ar sfarsi viata mea... Intelegi??

Pe masura ce asculta, Ovidiu era din ce in ce mai uluit de cele pe care le auzea de la prietenul lui. Il cunostea de-o viata si stia ca era nemultumit de slujba lui uneori, dar nu banuise vreodata ca ajunsese la un asemenea dispret fata de ceea ce faceau ei. Incerca sa murmure cateva cuvinte, dar o singura intrebare i se rostogoli pe buze:

- Bine, Vlad, ce vrei sa zici acum? Ca ai pierdut viata degeaba... ca sa lucrezi aici? Asta este situatia... ar trebui sa fii multumit ca nu exista amenintari reale care sa ne puna in pericol... pe toti...

- Care ar fi pericolul, omule? Uita-te la noi! Atatea ore de pregatire, atatea exercitii... si toate astea pentru ce? Am putea dezamorsa zeci de bombe in fiecare zi. Si noi ce facem? Detonam din cand in cand cate o sacosa sau o geanta uitata de vreun gura-casca in metrou sau intr-o institutie? Stii, saptamana trecuta am vorbit cu tipii aia de la ambasada americana... mi-au zis ca unul de-al lor a dezamorsat o bomba de 50kg luna trecuta undeva in New York si a primit o medalie. Noi ce am primit? Un articol in ziar, acum doi ani, cand am gasit obuzele alea pe camp... Si era dupa pagina pe care se uita toti la femei dezbracate... stii ca nimeni nu rasfoieste ziarul atat de mult!

Dupa un scurt timp de gandire, Ovidiu replica:

- Cred ca stiu unde vrei sa bati... vrei sa fii ca aia din filme, nu? Sa impresionezi femeile cu povestile tale. Sa le spui tuturor cum ti-ai condus tu colegii prin criza si cum ai facut sa existe o noua zi pentru sute de vieti aflate in pericol, nu? Doar ca... ai grija... stii? femeile alea pe care vrei sa le impresionezi te vor parasi la fel de repede pe cat vei putea tu sa le dezbraci... si sa zici „mersi” daca te lasa si cu hainele apoi... nu iti doresti o familie cu ele...

- Ei, da! – raspunse ostentativ Vlad. De-aia nu mai pot eu, ca ma parasesc ele! Gasesc ca ele cate vreau, doar sa am povesti cu care sa le impresionez. De-aia esti singur, omule! Femeile vor eroi, nu papa-lapte. Tu vei fi mereu „prietenul lor cel mai bun care empatizeaza cu ele”, dar cand va aparea o bruta musculoasa care se va lauda cu bataile de strada pe care le-a castigat, ai sa vezi cum vor cadea la picioarele lui, dornice sa ii afle secretul.

Prietenul lui il privi confuz, apoi ii raspunse:

- Crezi tu ca asta vreau eu, Vlad? Niste femei care sa fie impresionate de muschi si povesti nascocite? Niste femei care sa pice ca mustele in lapte in fata unui pachet de steroizi? De fapt, stai, am uitat! Cele care fac asta sunt si ele niste pachete de silicon, botox si fond de ten... da, femeile perfecte pentru mine, asa e!

Ii pufni din nou rasul pe amandoi si isi stransera mana amical. Acum deveni Ovidiu serios:

- Uite, sa stii ca si eu m-am gandit la asta uneori. Da, poate ca nu e meseria aia pe care o visam cand eram la academie... nu e ceea ce vedem in filme, asta e clar. Dar eu ma bucur ca nu exista amenintari reale si de fiecare data cand recuperam cate un obuz sau o sacosa ma bucur sincer ca am recuperat-o inainte sa distruga vietile unor oameni nevinovati. Eu stiu ca tie iti place sa traiesti mai la limita, dar nu pune orgoliul tau inaintea vietilor altora. Nu iti doresti sa fii responsabil de o eventuala greseala pe care ai face-o dezamorsand o bomba reala, crede-ma! Sau despre asta nu ai discutat cu amicii tai de la ambasada?

Vlad raspunse la fel de ostentativ si persiflant:

- Bine, bai, „tataie”, lasa! Stai tu in siguranta aici cu cartofii si „desteptii” tai care ii uita prin sacose! Eu o sa ajung mare candva si cand toata lumea ma va privi cu respect, am sa le spun tuturor ca am primit sfaturi bune de la un „veteran care punea siguranta inainte de orice”. Sa vezi atunci in ce „lumina favorabila” te voi pune! Te vor asalta toate ecologistele si pacifistele care poarta ochelari si aparat dentar. Ha-ha-ha!

- Mda... multumesc – raspunse, amar, Ovidiu. Sa stii ca eu eram serios. Ai grija ce iti doresti...

Dar nu apuca sa continue ideea pentru ca se auzi telefonul sunand. Ovidiu raspunse si pe masura ce vocea de la telefon povestea ceva, el devenea tot mai palid, iar mana ii tremura pe receptor. Dupa cateva secunde indelungate, saluta respectuos si sfarsi apelul. Dar mana ii tremura atat de tare incat nu mai reusi sa aseze receptorul in furca. Se intoarse spre Vlad si ii spuse scurt:

- Trebuie sa plecam! Urgent!

- Unde? – intreba mirat prietenul lui.

- Iti povestesc pe drum. Hai la masina!

Coborara in fuga treptele sediului. Se suira intr-o masina albastra cu girofar si pornira in tromba, evitand milimetric un harb care tocmai oprea la semafor. Ovidiu era la fel de agitat, tinand ferm volanul si smucind levierul schimbatorului de viteze.

- Ce s-a intamplat, omule? – intreba Vlad, speriat.

- A fost o explozie in pasajul rutier din centru.

- Asa, si? Ma mir ca nu explodeaza tot orasul, la cum lucreaza astia de la primarie...

- Nu rade, Vlad. Nu e o gluma – il intrerupse Ovidiu. A fost o explozie cauzata de o bomba.

- Serios? O bomba?

- Da, o bomba! Si nu e singura! Am vorbit cu Marinescu de la Sectia 3. Crede ca sunt mai multe bombe, au gasit niste cabluri pe acolo. Zicea ca a curs niste apa care s-a infiltrat in instalatie si crede ca asa s-a detonat prima bomba. Dar restul nu se vad, se vad doar firele care duc spre ele... sau spre ea, cate or fi.

- Ca sa vezi! Si... ti-a dat detalii? E ceva artizanal sau avem de-a face cu experti?

- Nu stie, Vlad! Ei nu se pricep. Nu au vazut asa ceva in viata lor! Vei vedea cand vom ajunge acolo. Nu stiu cum poti fi atat de calm si cum poti pune intrebari atat de stupide?!

- Bine, omule! Calmeaza-te si nu mai conduce ca un adolescent drogat gata sa se sinucida!

Tacura amandoi, asteptand sa ajunga cat mai repede la locul deflagratiei. Timpul parea ca se oprise in loc, iar strazile pareau pline de masini. Dupa cateva minute de cursa nebuna si cateva accidente evitate in ultima clipa, masina celor doi intra in pasajul rutier din centrul orasului. Era plin de politisti care se certau cu oamenii curiosi, incercand sa ii evacueze. Unii coborasera din masini si refuzau sa se intoarca, altii coborasera in tunel pur si simplu pentru a vedea ce se intamplase.

Undeva, spre capatul opus al tunelului, se vedea un morman de moloz pe care se sprijineau cateva grinzi picate si cateva cabluri rupte. Nu se vedea nicio masina in zona, dar unii martori spuneau ca o masina trecuse pe acolo fix in momentul exploziei. Vlad si Ovidiu isi pusera echipamentul in graba, in timp ce erau informati asupra situatiei de catre unul dintre politistii care venise imediat dupa explozie.

Se parea ca, din cercetarile preliminarii, existau cateva bombe legate in serie si montate in sistemul de iluminare al pasajului. Din fericire, apa se infiltrase la ultima dintre ele si astfel explozia nu a generat o declansare in lant a tuturor bombelor.

- Norocul nostru ca aici nu functioneaza telefoanele mobile – spuse Ovidiu, ascultandu-l pe politist.

- Ba sa stii ca uneori eu am semnal – replica Vlad. Cred ca nu a vrut sa riste... Cate bombe estimati ca sunt? – il intreba pe politist.

- Domnule, eu si colegii mei am vazut fire intrand si iesind din perete la fiecare a doua lampa de aici si pana la jumatatea tunelului. Sunt cam 200-250 metri, cred. Asta inseamna cel putin 20... minus una.

- Cel care a facut asta a vrut sa fie sigur ca prabuseste partea asta de tunel. Partea cealalta e mai rezistenta, a fost consolidata la alegerile locale. Ai naibii primari, ce nu fac ei pentru voturi... Tu ce zici, Ovidiule?

- E clar, atac premeditat. Ma intreb daca sunt temporizate sau actionate manual... pentru ca omul nostru ar putea fi inca in apropiere. Ia spune – se intoarse catre politist – trebuia sa treaca cineva important pe aici astazi?

- Da, domnule! Delegatia aceea straina impreuna cu prim-ministrul intentionau sa viziteze o scoala din apropiere si alesesera ruta aceasta pentru a nu opri circulatia la suprafata.

- Exact ce banuiam, Vlad! Bun – spuse Ovidiu din nou spre politist. Avem nevoie de scari si va rog sa evacuati tunelul si zona de deasupra pe o raza de 200m. Arestati-i, daca e nevoie, numai sa plece de aici. Trebuie sa fim siguri ca minimizam victimele umane in caz de dezastru. Si pune pe cineva sa verifice mormanul asta de moloz, poate e vreo masina blocata inauntru.

- Imediat, domnule! Au adus pompierii cateva scari, se temeau de un incendiu la instalatia de iluminat. Sper sa nu fie cazul sa existe victime. Succes!

Politistul se retrase, lasandu-i pe cei doi singuri langa mormanul de ruine. Vlad incepuse deja inspectia sistemului de iluminare, urcat pe colina, observand firele care atarnau dinspre lampa langa care se produsese deflagratia.

Era deja tensionat, dar acum fiori reci ii treceau prin sira spinarii. Isi dorise bombe reale, dar nu se asteptase sa fie atat de curand, atat de aproape de ele. Iar Ovidiu il observa si realiza ca era o surpriza chiar si pentru el, omul de fier...

- Crezi ca suntem in pericol? – il intreba, dupa un timp.

- Nu stiu ce sa zic, prietene – raspunse Vlad. Cred ca avem de-a face cu o amenintare serioasa de data asta. Pagubele arata ca omul a stiut ce face. A folosit trotil, ca minerii. Nu a vrut sa distruga jumatate de oras, ca arabii. A vrut doar sa transmita un mesaj... Problema este ca trebuie sa ii transmitem noi alt mesaj inaintea lui, pentru ca sigur a mizat pe faptul ca nu vom sti ce s-a intamplat. E totul prea evident si tocmai asta ma ingrijoreaza.

- Hai sa gasim detonatoarele alea pana sa ne trezim cu alte surprize, bine?

- De acord. Dar tu ce crezi? Chiar s-a infiltrat apa in detonator sau doar a fost prost legat?

Vlad parea confuz. Ovidiu il linisti:

- Nu cred ca si-ar fi permis astfel de greseli, Vlad. Si-ar fi riscat viata. Nu o fi mina aici, dar nici trotilul nu este tocmai „bland”... Cel mai probabil apa doar a grabit detonarea, suspectez ca detonatorul ar fi fost defect. O fi folosit vre-o chestie din-aia cu capse, de la chinezi. Sunt usor de obtinut si nu ti se pun intrebari cand le cumperi, dar nu poti avea incredere in ele. In general sunt „sperietori” pentru vecini...

- Imi cer scuze, domnule – reveni politistul. Am venit sa va anunt ca am eliberat tunelul si nu par sa existe masini blocate pe nicaieri, dar exista o problema: o reportera si-a dat seama ca a fost o mana criminala si spune ca vrea sa discute cu dumneavoastra, altfel da stirea pe post.

Vlad il privi, apoi spuse indignat:

- Bai, ce naiba!? Ovidiu, mergi si calmeaz-o, te rog! Daca vrea sa faca stiri senzationale sa il caute pe fotbalistul ala care si-a lovit masina scumpa in parcare. Am auzit ca a agatat o diva cu tot cu masina ei cand a plecat de acolo...

- Nu se poate, Vlad, stii bine asta. Trebuie sa rezolvam problema, nu avem timp de toate pipitele care se viseaza prezentatoare de stiri. Uite – ii spuse politistului – du-te si spune-i ca daca starneste un singur zvon despre asta, o acuz pe ea de terorism si o arunc in puscarie cat ar zice „prime-time”. Spune-i ca a fost o explozie la o teava de gaze sau ceva... gasesti tu, esti baiat destept. Nu putem risca sa panicam lumea tocmai in centrul orasului.

- Da, sa traiti! Imi cer scuze inca o data – spuse politistul, retragandu-se. Aaa! Si inca ceva: aveti aici itinerariul si orarul vizitei delegatiei straine. Domnul inspector s-a gandit ca v-ar fi de folos sa stiti cand ar fi putut programa teroristul bombele sa explodeze.

- Cred ca nu se pune problema sa taiem vreun fir aici – spuse Vlad catre Ovidiu. Smecherul asta le-a legat in serie, in asa fel incat daca se actioneaza intrerupatorul sa explodeze. Problema e ca o singura explozie ar fi declansat tot circuitul, pentru ca exista un singur fir la intoarcere. Asta inseamna ca nu apa a fost motivul primei explozii, ci un scurt-circuit intre cele doua fire neizolate.

- Ca sa vezi – adauga Ovidiu. Stiu si sobolanii astia sa faca ceva bun. Ma intreb pe unde o fi bietul animal acum, daca nu a explodat sau a facut infarct. Eu stiu sigur ca as fi facut, daca as fi ros doua cabluri si ar fi explodat ceva. In fine, sa gasim intrerupatorul, pariez ca e temporizat. Delegatia aia trebuia sa treaca pe aici la... bai! Vlad! Mai avem sapte minute, dupa itinerariul oficial!

- Sapte minute si cam... douazeci de bombe. Un fleac, va fi exact ca la instructie.

- Nu e amuzant deloc, Vlad! –dezaproba cu teama Ovidiu.

- Linisteste-te, stiu exact ce fac. Si apoi, circuitul e intrerupt acum – si ii arata doua fire lui Ovidiu – deci oricare ar fi sursa de curent pe care a prevazut-o pentru a aprinde „capsele”, nu va functiona. Sa speram ca nu are vreo surpriza „de rezerva”.

Vlad cobori de pe mormanul de moloz cu cele doua fire in mana. Lampa in care intrau nu parea afectata de explozie, dar urmatoarea atarna anormal si in spatele ei se vedea o cutie ingropata in peretele tunelului. Continua sirul supozitiilor:

- Cine a facut asta a avut timp sa se distreze pe aici – spuse el, observand lampa. Ma intreb daca i-a mituit pe cei de la iluminat sau pe cei de la intretinere. Sper ca pentru ei, oricine ar fi fost, a meritat sa fie complici la un atac terorist...

- Vlad! – il intrerupse Ovidiu. Poti sa te grabesti si tu, te rog!? Sunt un pic ingrijorat ca vom fi pe lista victimelor, nu a salvatorilor...

- Bine, bine! Nu te mai vaicari atat si ajuta-ma sa scot cutia aia de acolo, te rog!

Se suira amandoi pe scari si trasera cu grija cutia din perete in care intrau firele. Parea grea, dar nu era suficient de mare sa contina si temporizatorul pe care il cautau ei. O deschisera cu grija si scoasera detonatorul din ea. Un aparat negru, micut, in care intrau cele doua fire, era ingropat in explozibil.

- Vezi? Exact ce ti-am zis – spuse Ovidiu, mai linistit de data aceasta. Capse! Ce amator! Hai, Vlad, le luam pe rand, tu una, eu una.

- Care scoate mai multe detonatoare castiga interviul cu reportera sexy! – replica Vlad, in stilul caracteristic.

Cinci minute mai tarziu, cei doi se aflau la jumatatea tunelului. In fata lor era o cutie mare, de transformator electric. Se vedea ca era noua si firele nu se mai opreau in spatele lampii de deasupra ei, ci coborau pana in interiorul cutiei.

- Asta e, Vlad! Aici e dracia! Deschide-o cu grija.

- Sigur, „deschide-o cu grija, Vlad”, „ai grija, Vlad”, „nu te juca, Vlad”, „grabeste-te, Vlad”... Multumesc pentru informatiile si indicatiile extrem de pretioase, Ovidiu! Esti o resursa inestimabila! Poate observai ca avem nevoie de o cheie speciala pentru aceasta cutie, „geniule”!

- Foloseste un patent, nu avem timp pentru asa ceva! Sau da-te la o parte si lasa-ma pe mine.

Vlad nu raspunse. Lua un patent din trusa si desfacu cu grija incuietoarea. Apoi, trase de usa incet, impingand firele inauntru ca nu cumva usa sa le rupa deschizandu-se. Inauntru se afla o cantitate dubla de explozibil intr-o alta cutie, o baterie si un dispozitiv ciudat care semana cu un ceas de masa, dar modificat. Alarma era setata la acea ora, dar soneria actiona un intrerupator care ar fi conectat firele la acea baterie. Evident, un sistem simplu, dar eficient, menit sa aprinda capsele si sa produca socul necesar detonarii trotilului.

- Smecherul asta si-a ales gresit ziua in care sa se puna cu noi – spuse Vlad in timp ce scotea bateria din cutie.

- Crezi ca mai e pe aici? – intreba Ovidiu.

- Nu, e constient ca a dat gres. Iar daca ar fi detonat-o manual, nu ar fi rezistat atat timp intr-un canal, asteptand coloana oficiala. Si cine si-ar fi permis sa riste cu un cablu lung sau un fitil care poate nu ar fi ars complet? Eu as fi mers pe varianta araba, cu telefonul mobil. Mai scump, dar mai sigur. Ce tara... pana si teroristii sunt zgarciti!

- Stai linistit, nu sunt mai zgarciti decat tine, Vlad!

Vizibil uimit de raspuns, Vlad intreba:

- Ce vrei sa spui cu asta?

Dar nu mai primi raspunsul. Dispozitivul improvizat pornise alarma. Era pentru prima data cand sunetul ei nu mai era un chin care ii trezea din somn, ci venea ca o eliberare care ii trezea la viata. Cei doi tocmai se salvasera de la a fi ingropati de vii. Dupa cateva minute, alarma se opri si Ovidiu spuse dezamagit:

- Imi pare atat de rau ca detonatoarele alea constituie probe la dosar!

- De ce? Nu ai cu ce sa te joci in prea-multul timp liber al tau?

- Nu... mi-ar fi placut sa le detonez pe toate in urechile, nasul si gura celui care a facut chestia asta.

- Uuu, Ovidiu! Imi place cand esti sadic! Ha-ha-ha!

- Sigur, razi cat vrei! Dar nu vrei sa stii ce spaima am tras...

- Stai linistit, omule! Am fi murit impreuna, ca doi tovarasi ce suntem. Dar uite ca nu am avut norocul asta, acum trebuie sa iti ascult vaicarelile. Chiar! Stiu pe cineva care arde de nerabdare sa le auda!

- Serios? – Ovidiu era uimit.

- Da, Ovidiu. Hai sa vedem ce e cu reportera aia amatoare de senzatii tari. Ecologistele si pacifistele din toata tara abia asteapta povestea ta. Parca vad si titlurile: „Eroul din pasaj” sau „Tremura de frica, dar se gandea la siguranta cetatenilor”. Ah, norocosule!

Amandoi radeau din nou cu pofta. Dar intrerupsera orice amuzament cand observara ca o figura impozanta se apropia cu pasi hotarati de ei. Luand pozitia militara, salutara ferm inspectorul-sef, un colonel de armata.

- Sergent, plutonier, pe loc repaus! Bravo, baieti! Ati facut treaba buna. Acum... puteti sa imi spuneti ce s-a intamplat?

- Permiteti – spuse Ovidiu, cu voce tremuranda – am gasit 22 de dispozitive explozive artizanale, toate conectate intre ele. Cel care a montat aceasta instalatie improvizata a actionat in cunostinta de cauza, cu premeditare: a avut acces la planurile sistemului de iluminat al tunelului si presupunem ca a folosit un utilaj al firmei respective, pentru a nu atrage atentia. Dispozitivul declansator a fost montat intr-o cutie la jumatatea distantei dintre intrarile tunelului. Autorul faptei cunostea tunelul foarte bine si stia ca jumatatea dinspre nord fusese renovata recent, astfel incat a ales partea opusa ca tinta. A folosit un dispozitiv temporizat care urma sa se declanseze in momentul aproximativ al trecerii delegatiei oficiale prin tunel, asadar avea acces la astfel de informatii. Nu credem ca urmarea sa produca pagube foarte mari, deoarece a fost neglijent si a lasat totul la vedere, iar cantitatea de explozibil folosita a fost redusa pentru a diminua pagubele. In orice caz, a fost foarte bine pregatit si ne temem ca daca nu aparea un eveniment neprevazut care sa declanseze acea explozie, ne-am fi confruntat cu un numar suficient de victime, fie civili, fie demnitari.

- Aveti idee cine ar fi putut face asta?

- Putea fi oricine, sa traiti! – raspunse Vlad, de data aceasta. Putea fi cineva cu opinii politice diferite fata de cele ale actualei puteri, putea fi un nationalist care s-a simtit ofensat de prezenta delegatiei straine sau putea fi chiar un inamic al demnitarilor straini care urmau sa treaca pe aici. Am strans toate dovezile aici si am incercat, pe cat am putut, sa nu le compromitem. Dar avem o problema.

- Ce problema? – intreba colonelul, mirat.

- Una dintre dovezi lipseste – continua Vlad. In functie de locul in care se afla cand s-a produs explozia, ar putea fi imprastiat prin tunel sau intre ruine sau ar putea fi undeva intr-un canal, bine ascuns, rontaind vreun gunoi.

- Vlad! – il opri Ovidiu. Imi cer scuze, domnule colonel, cred ca e inca in stare de soc dupa ce a realizat ca ne-am confruntat cu o amenintare reala. Dar sunt mandru sa raportez ca pericolul a trecut!

- Felicitari! – raspunse colonelul, dupa care ii sopti lui Ovidiu: ai grija de asta, e plin de reporteri de la televiziuni si ziare la suprafata. Daca spune ceva gresit va zbor pe amandoi din functie si va promit ca nu o sa va mai apropiati de orasul asta nici ca salahori.

- Da, sa traiti! – raspunse Ovidiu, privind ingrijorat spre colegul lui.

Salutara impreuna la plecarea colonelului, iar dupa ce se indeparta suficient, Vlad rasufla usurat:

- Ce intepat! De-asta nu am vrut eu sa raman in armata... numai intepati, ca asta! Habar nu au de simtul umorului. Si apoi, soarecele ala chiar era o proba. Nu se intampla in fiecare zi ca un soarece sa dejoace un plan terorist. Daca si reporterita aia e la fel de intepata, jur ca montez bombele inapoi!

- Nu spune prostii, Vlad... poate si tu ai fi reactionat la fel. Si apoi, de ce sa te razbuni pe altii pentru ca seful tau e un pic mai arogant decat il visai?

Dar raspunsul nu mai sosi. Stia ca uneori Vlad prefera sa taca si sa se consume in sinea lui. Nu ii placea asta, dar il cunostea prea bine si stia ca nu il putea forta sa spuna ce se intampla. In fond, nu era nevoie, oricum: il cunostea mai bine decat oricine si ii putea anticipa orice replica, orice pas, orice miscare. Insa uneori era frustrant sa il vada agitat sau mahnit si sa nu poata face nimic sa il ajute.

Pornisera amandoi spre iesirea tunelului. Se oprira pe drum sa lase dovezile si echipamentul in masina, apoi continuara pe jos. Politistii care intrasera din nou in tunel ii salutau respectuos si ii felicitau pentru reusita, in timp ce seful lor instruia alti oameni sa ridice cutiile cu explozibil si sa le incarce in masini pentru a fi duse la expertiza. La capatul tunelului se vedea o lumina puternica. Era inca zi, iar soarele lumina asfaltul si peretii pasajului in nuante vii.

Odata ajunsi la suprafata, oamenii ii intampinara cu aplauze, ceea ce i-a cam enervat, fiindca ii spusesera politistului sa minta despre ce se intamplase in pasaj. Ovidiu paru sa recunoasca pe cineva in multime si il lasa pe Vlad singur. Insa nu ramase astfel pentru mult timp, fiindca se apropia de el o femeie. Inalta, cu parul lung, prins in coada, purtand ochelari de vedere, avea o geanta mare atarnata de umar si un zambet suspect. Il aborda timid:

- Buna! Te pot retine pentru cateva secunde?

- Buna! Presupun ca esti jurnalista... asa ca raspunsul meu este „nu, nu avem ce discuta”. Multumesc!

Indignata, fata ii raspunse:

- Chiar asa!? Poate ca ar fi cazul sa o lasi mai moale cu presupunerile astea, bine? Si ce au jurnalistii, sa nu vorbesti cu ei?

Vlad o analiza atent, apoi spuse:

- Crezi tu ca ar trebui sa o las mai moale cu presupunerile? Eu cred ca daca as cauta in geanta aceea enorma de pe umarul tau, as gasi mai mult ca sigur un carnetel de notite sau un reportofon. De fapt, e suficient si telefonul mobil. Sau nu stiu, cu ce mai lucrati voi, jurnalistii moderni? Camere ascunse? Pitici care inregistreaza totul?

- Foarte amuzant, domnule! – il intrerupse femeia. Prezinti atitudinea tipica de cadru militar arogant. Crezi ca daca sunt civil iti poti permite sa imi vorbesti cum vrei tu?

- Vrei sa iti dau acum cartea de vizita a avocatului meu? Sau preferi sa continuam dialogul? – replica Vlad, in tonul caracteristic.

- Am sa iau asta ca un acord in privinta primei intrebari. Imi poti spune ce s-a intamplat acolo, jos?

- Mi-e teama ca nu, dar nu te ingrijora, poti cauta prin geanta aia un glob de cristal care sa iti spuna unicul adevar.

- Sigur, continua cu glumele proaste! Credeam ca armata va face barbati, dar vad ca ramaneti tot copii... – spuse femeia, dezamagita.

- Pai... tu nu stii? Copilul din sufletul tau nu moare niciodata. Al tau unde e? A iesit sa se plimbe si s-a ratacit prin geanta? – Vlad deja radea cu pofta.

- Probabil. Dar oriunde ar fi, te asigur ca este mult mai educat si manierat fata de „al tau”.

- Da, domnisoara, imi dau seama din aceasta discutie ca aveti o educatie net superioara si imi pare rau ca v-am subestimat. Ba chiar am sa va rog sa ma scuzati, dar va voi prezenta scuzele mele prin... absenta! La revedere!

- Stai, nu pleca! – insista ea. Da, sunt reportera, ai avut dreptate. Dar nu te voi inregistra, filma... nici macar nu voi lua notite. Vreau doar sa stiu ce s-a intamplat. Uite, eram in zona, stii? Si am auzit explozia... nimeni nu a stiut ce s-a intamplat, dar s-a vazut praf la iesirea din pasaj... oamenii au crezut ca a fost un accident, s-a mai intamplat acum cativa ani cu tipul ala care a intrat cu masina intr-un stalp de sustinere. Eu am stiut ca trebuie sa fie mai mult si am coborat sa vad. Doua masini erau lovite undeva spre mijlocul pasajului, dar... in fata lor era doar un nor de praf. Apoi, in cateva minute, locul era impanzit de politie, ambulante si pompieri... mi-am dat seama ca aveam dreptate, era ceva grav. Apoi politistii ne-au scos de acolo. Am vazut inscriptiile de pe masina voastra si am facut imediat conexiunea, dar un politist mi-a zis ca a explodat o instalatie veche de gaze naturale... acum imi poti spune ce s-a intamplat?

Vlad o asculta cu interes. Dupa ce sfarsi de povestit, tacu o perioada, apoi intreba sec:

- Deci tu esti reportera aia care ameninta ca da stirea pe post?

Reportera incuviinta, asteptandu-se la ce era mai rau. Vlad ii facu semn sa il urmeze, coborand in pasaj. Femeia il urma cu pasi mici, analizandu-i miscarile. Se oprira dupa cateva zeci de metri in fata unei masini cu insemne militare din care el scoase o cutie cu explozibil. Ii arata cutia femeii, intreband-o:

- Stii ce e asta?

Ea ridica din umeri in semn de confuzie.

- Aici e o parte din ceea ce a cauzat explozia. O parte care, din fericire, nu a explodat. Cineva stia de vizita strainilor aceia in Bucuresti si a vrut sa ii „intampine”. Acum... tu esti jurnalista. Pardon, reportera! Cine crezi ca ar fi putut fi?

Femeia ezita:

- Nu cred ca sunt in masura sa imi dau cu parerea. Putea fi un inamic geo-politic sau un extremist...

- Ei bine, asa credem si noi... dar a vrut sa fie prins, a fost foarte neglijent. De ce?

- Atunci raman doar cu extremistul in minte... a vrut sa fie prins pentru a-si sustine cauza... probabil pentru a se martiriza.

- Exact, domnisoara! Esti, domnisoara, nu?

Pana sa ii raspunda domnisoara, Vlad reveni:

- De fapt, e irelevant. Uite... presupunem ca iti faceai povestea publica. „Bomba in centrul capitalei” – titlu. Panica in capitala – realitatea. Extremist satisfacut – urmarea logica. Necunoscute – consecintele. Asa ca data viitoare cand tu si colegii tai mai faceti stiri „senzationale”, aveti grija la ce am spus eu aici. Planul asta functioneaza in orice situatie, nu doar in caz de atac terorist. Iar unde nu este un extremist, este un om care vrea sa induca panica si sa controleze oamenii. Vrei sa fii o marioneta in mainile lor? Sau vrei sa fii cu adevarat o jurnalista?

Dupa ce il asculta cu atentie, ea nu ii raspunse. In schimb, il intreba:

- Din cauza aceasta ai o parere proasta despre jurnalisti? Ti se pare ca „facem stiri senzationale” si „inducem panica”? Ca „suntem marionete”?

Vlad nu ii mai raspunse. Se sui in masina de serviciu si porni spre iesirea din tunel. In urma lui, femeia, confuza, striga:

- Asteapta! Nici macar nu stii... la ce televiziune lucrez...

Dar era prea tarziu. Masina se indeparta rapid, iar ea ramasese cu zeci de intrebari si enigme. In timp ce un politist o ruga sa paraseasca tunelul pentru a nu obstructiona ancheta in curs, in mintea ei se derula o alta ancheta. Lucra ca reportera de cativa ani, inca din timpul facultatii, dar in intreaga ei cariera nu intalnise un om de la care sa nu poata afla raspunsuri la intrebarile pe care le avea, ba mai mult, care sa o lase cu si mai multe intrebari. Isi aminti de colegul lui si incerca sa il caute, dar Ovidiu era si el de negasit. In acel moment putea doar sa spere ca va mai auzi despre cei doi si va avea ocazia sa afle cine sunt.

Cat despre Vlad, era si el tulburat de intalnirea cu reportera. Acea femeie avea un farmec ciudat, incepand de la zambetul suspect la ochelarii ei si sfarsind cu felul in care isi purta geanta pe umar, absolut firesc. Se intreba daca nu cumva ii daduse deja prea multe detalii si spera sa nu faca greseala de a divulga detalii despre conversatia lor in reportajul ei. Asa ca in seara aceea urmari toate emisiunile de stiri de pe canalele TV, in speranta ca o va vedea si va afla cine era si daca avea motive de ingrijorare. Insa nu ii recunoscu chipul nicaieri.

In ziua urmatoare, sediul genistilor era asaltat de ziaristi si reporteri care erau nerabdatori sa afle povestea si sa construiasca diverse scenarii in jurul ei. Evident, Vlad si Ovidiu refuzau sa dea orice fel de declaratie. Dar Ovidiu era contrariat de cat de des se oferea Vlad sa ii respinga pe jurnalisti, avand in vedere ca in birou se afla un purtator de cuvant trimis de la inspectorat. La un moment dat, nu a mai suportat curiozitatea:

- Bai, Vlad! De ce iesi mereu la reporterii aceia? Credeam ca (citez) „ii detesti” si ca „sunt niste gandaci” (am incheiat citatul).

Vlad raspunse evaziv:

- Ce vrei? Le dau cu „flit”. Probleme?

- Nu, stai linistit... e doar putin... suspect? – Ovidiu era deja uimit.

- Bine, fie, hai sa iti povestesc...

Se retrasera impreuna intr-un birou separat. Ovidiu devenise nerabdator:

- Hai, spune! Ce s-a intamplat?

- Omule, eu iti spun... dar promite ca nu vei rade de mine.

- Asa ne cunoastem noi, Vlad? Stii bine ca tu esti cel care „rade”...

- Da, dar tu chiar esti de ras uneori. In fine, irelevant. Mai stii ca ieri trebuia sa discutam cu o reportera?

Ovidiu ramase putin pe ganduri, apoi intreba:

- Care? Cea care ameninta ca ne face eroi pe TV?

- Da, aceea!

- Ce e cu ea?

- Ei bine, ieri, dupa ce ai disparut tu... m-a abordat.

- Il vazusem pe Mihai, nu am disparut... tu ai disparut! Te-am cautat si nu ai aparut, apoi m-am intalnit cu sefu’ si a zis sa nu te mai caut, ca ai plecat. Si ca e mai bine asa, evident.

- Mda – raspunse Vlad. Si cum spuneam: m-a abordat. Nu a vrut sa recunoasca faptul ca e jurnalista, ma luase cu „abureli” de tip „discriminare” si asa mai departe... Am facut-o sa imi cerseasca atentia si sa recunoasca.

- Pare tipic pentru tine... macar era frumoasa fata?

Vlad ramase putin ingandurat, apoi raspunse:

- Omule, vreau sa o vad din nou. Nu e genul de fata „siliconata” si „buzata” care cedeaza la prima masina scumpa a carei set de chei are atasat un barbat ca breloc... Poarta ochelari, are parul lung si drept si e atat de... suspecta! Dar in cel mai frumos sens... Ah, daca ai vedea-o, ai intelege ce vreau sa spun!

- Vlad, ma uimesti! Esti cumva... indragostit!?

- Da, bai, cum sa nu?! – replica Vlad, aparent indiferent.

Discutia fu intrerupta de un apel. Ovidiu raspunse, apoi se intoarse catre Vlad, spunandu-i:

- E pentru tine...

Vlad inghiti in sec, apoi raspunse:

- Sergent Ionescu la telefon, spuneti, va rog!

Vocea de la capatul firului isi drese glasul, apoi spuse:

- Buna, Vlad! Sunt... Elena. Dar cred ca ma cunosti sub pseudonimul meu: „jurnalista cu geanta imensa”.

- Aaa, tu erai! Ce s-a intamplat? Ai depistat ceva? Mai ai nevoie de detalii?

- Da, Vlad, asa este! Ai ghicit. Ne putem intalni undeva, dupa ce scapi de la munca?

- Cred ca nu stii cate prevederi ale regulamentului de functionare si ale statutului meu as incalca facand asta...

Elena il provoca:

- Ei, Vlad... pari un om dispus sa isi asume riscuri. Ma insel?

- E greu sa te refuz cand pui problema astfel. Dar... mie ce imi iese?

- Pai... nu stiu – raspunse ea, usor pusa in dificultate. Imi spui daca vrei cina... sau o cafea... sau o bere... si fac eu cinste! Ce zici?

- De acord, Elena. Diseara la opt, stiu eu un local dragut in apropiere de locul unde ne-am cunoscut. Si incearca sa vii cu o geanta normala de data asta, sa nu spuna lumea ca „suntem teroristi”.

- Bine – spuse Elena, chicotind. Voi vedea ce gasesc, nu promit nimic.

***

Peste cativa ani, Vlad si Elena erau in oras, intr-o seara racoroasa de vara timpurie.

- Stii, inca ma mai simt ca la prima intalnire uneori – ii spuse el zambind.

- Da? Inca mai esti un copil rasfatat si ironic?

- Nu, nu la asta ma refer. Pe atunci nu te cunosteam, nu se pune... ma refer la prima intalnire, cand ai pretins ca voiai detalii despre atacul terorist si totul s-a transformat intr-un interogatoriu bilateral... si sarutul acela... stiam eu ca esti o fata curajoasa, dar chiar asa... nu credeam...

- Sa spunem ca nu am fost singura surpriza... stii? Pana la tine nu mai intalnisem un om care sa imi faca fata. Majoritatea imi faceau pe plac pentru a se distra cu mine ori ma priveau pur si simplu ca pe o sursa de publicitate gratuita si incercau sa imi vanda gogosi. In schimb... tu m-ai lasat confuza, atat de confuza incat mi-a luat ceva timp sa realizez ca, de fapt, nu voiam un „reportaj senzational”, ci voiam „reportajul vietii mele”. Insa dupa ce am aflat... a fost usor sa te cuceresc.

- Ba pardon – o intrerupse Vlad – nu stiu care pe care a cucerit! Eu te-am facut sa imi cersesti atentia si sa recunosti ca nici macar nu erai reportera de televiziune, ci la cotidianul local...

- Sigur, de parca tu ai fost total indiferent fata de mine...

- Am fost!

- Ba nu ai fost!

- Ba da! Cine ti-a spus altfel? Globul tau de cristal?

- Da, ala din geanta aia imensa...

- Stii, uneori imi este dor de geanta aceea a ta si de vechea mea slujba. Imi par legate intr-un fel...

- Si mie imi este dor de ele, dragule. Dar realizez ca uneori trebuie sa renunti la lucrurile vechi pentru a face loc altora noi, mai bune. Acum ne avem unul pe altul si cred ca asta conteaza mai mult decat ce am fi putut realiza separat...

- Ce faceti, copii? – se auzi o voce.

Intoarsera amandoi privirile si il zarira pe Ovidiu intr-o masina scumpa. Oprise masina langa bordura si ii privea si el, zambind.

- Ne bucuram de vara, „tataie” – raspunse Vlad. Tu ce faci?

- Nu il lua in seama – adauga Elena. E doar invidios pe masina ta rapida. Stie ca el nu si-o va permite in veci de acum incolo, mai ales de cand nu mai lucreaza cu tine...

Vlad o privi incruntat, apoi zambi si o saruta. Ovidiu le raspunse:

- Eu merg pana la cazinou. Stii, Vlad, aveai dreptate: „ecologistele” si „pacifistele” chiar au fost incantate de povestile mele. Apoi am trecut mai departe, evident. V-o prezint pe Anna, actuala senzatie a muzicii de pe la noi.

Vlad facu ochii cat cepele:

- Anna? Acea ANNA care a vandut un milion de copii ale albumului ei in prima luna de la lansare?

Ovidiu se dadu la o parte si o femeie blonda, cu forme voluptoase se afisa la geam:

- Da, eu sunt aceea. Vrei un autograf?

Vlad ramasese cu gura cascata. Elena salva situatia:

- Va rog sa il scuzati, uneori este socat sa intalneasca persoanele pe care le apreciaza atat de mult.

- Sau poate e doar prea gelos – adauga Ovidiu.

Incepura toti patru sa rada, dar Vlad deveni curand serios:

- Asculta, Ovidiu – ii spuse privindu-l fix – tu te-ai gandit vreodata la familie?

Ovidiu se uita mirat la el si ii spuse:

- Parca am mai avut aceasta discutie... Dar nu, e prea devreme pentru noi... ne cunoastem de doua luni, nu-i asa, draga mea? – o intreba pe Anna, care incuviinta.

- Nu, omule, nu la asta ma refer. Eu m-am gandit. Am cea mai frumoasa familie pe care as fi putut sa o am vreodata. Ia aminte la sfatul meu: nu iubi carcase goale, frumoase, dar fara continut – fara sa o iei personal, Anna. Iubeste o fata care poarta ochelari si nu vei fi dezamagit. Numai ea iti va arata ce inseamna cu adevarat lumina de la capatul tunelului...

Boala

Intr-o dimineata de primavara, parea ca soarele intarzie putin in drumul lui pe bolta cereasca, caci razele sale inca nu isi facusera aparitia la ferestre. In camera de zi a apartamentului, televizorul vorbea de unul singur, precum televizorul... o voce masculina ura „buna dimineata doamnelor, domnisoarelor, fetelor si tuturor femeilor”. Desigur, nimeni nu isi permite sa ureze „buna dimineata” barbatilor; se stie ca ei nu pot avea o dimineata buna... Si probabil ca era perioada aceea a primaverii in care era sarbatorita femeia.

In baie se auzea apa de la dus curgand. Era prea mult abur ca sa se poata vedea ceva. In dormitor, patul era ravasit, dar nicio haina pe jos sau vreun semn care sa ateste ca patul fusese ravasit in doi. Pe masa de scris erau cateva hartii imprastiate, amestecate cu cateva fotografii patate de vin si amintiri. O carte deschisa acoperea ca o closca alte cateva carti constituite intr-un teanc de promisiuni ca „vor fi citite”. Desigur, promisiunile sunt facute pentru a fi incalcate... Si probabil ca existau alte prioritati pe langa citit.

In bucatarie cafeaua umpluse camera cu aroma ei... un parfum intens si sofisticat care ispitea pe oricine sa deguste licoarea neagra si amara, asemeni visurilor oamenilor. La inceput ele sunt frumoase si dulci si ii conving ca pot fi realizate, apoi se transforma in bezna si lasa un gust amar de regret si un zat de amintiri vagi cu pasii pe care i-au urmat acestia spre ele. Desigur, visurile nu pot fi turnate din ibric... Si probabil ca era o iluzie mult mai utila cafeaua.

Apa de la dus se opri si dupa cateva secunde, un om iesi din baie. Avea cearcane mai adanci decat cutele prosopului pe care si-l infasurase in jurul taliei si o privire la fel de pierduta ca peretii vopsiti in alb ai holului care traversa casa. Pasea incet si confuz, ca si cum explora un teritoriu nou. Ajuns in bucatarie, isi turna cafea intr-o cana mare si tapetata in exterior cu urme de ruj de buze si pete de cafea, asemeni unui copil murdar si rasfatat la o petrecere in aer liber. Desigur, cana nu se cere spalata la fiecare utilizare... Si probabil ca unele pete ar fi trebuit sa ramana la locul lor.

Aprinzandu-si o tigara, trase din ea indelung, apoi lasa capul pe spate si privi cum se ridica fumul din narile lui. Nori de fum si abur de cafea se impreunau intr-o ceremonie sobra in care mai lipsea doar ploaia sa planga. Chiar si scrumul din scrumiera se asternea linistit peste straturile vechi, asteptand parca sa fie ridicat si purtat de vant. Desigur, fiecare plange dupa ce nu are... Si probabil ca fumul si scrumul sunt facute doar ca sa se estompeze.

Prin minte ii trecea gandul ca intr-o zi se vor estompa si amintirile lui. Dar nu si intrebarile. Suferea de ceva, o durere cronica instalata in sufletul lui asemeni unui virus care poate fi depistat abia cand infectia a scapat de sub control. Si cine stie cum s-ar fi putut trata? Oriunde privea, gasea numai lipsuri. Ii lipsea persoana iubita, ii lipsea curajul de a termina cartea pe care o incepuse cand erau impreuna, ii lipsea sentimentul de „acasa” pe care il avea in camerele acelui apartament, ii lipsea lumea pe care o cunoscuse prin ochii scriitorilor clasici, ii lipsea bunatatea oamenilor, ii lipsea tot ce se putea considera bucurie a unui om marunt in societate, dar mare in suflet... Desigur, nu il obligase nimeni sa se indragosteasca de cea mai avida cititoare a lui... Si probabil ca lumea avea lucruri mai bune de facut decat sa il compatimeasca.

Ca scriitor, a iubi o cititoare inseamna sinucidere curata. Sigur, ea il va iubi si va fi mandra sa fie muza lui. Ii va rasfoi cu nerabdare paginile manuscriselor si ii va sorbi cu ardoare cuvintele. Va extrage si ultimul strop de esenta din scrisul lui si il va secatui de inspiratie si secrete. Iar cand va fi terminat cu el, il va lasa sa zaca prafuit pe un raft al mintii ei in timp ce ea se va ocupa cu un nou autor si operele lui. Acum, scriitorul zacea in razele soarelui, pe scaunul din bucatarie, cu tigara stinsa si cafeaua rece. Era bolnav, dar pentru lumea aceasta nu exista niciun leac...